Dărnicie

VACANŢA DE IARNĂ

Cei doi băieţi stau la taifas, lungiţi pe covoraşul din faţa sobei de teracotă. Sparg cu vătraiul nuci aurite şi azvîrl leneş cojile pe uşiţa deschisă.

Pe masă, abandonate, figurile de şah fraternizează împăcate de ultima remiză. În odaie e cald, iar la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi foşnitori. Ceas de tihnă, de elanuri zvîcnind generos în micile inimi, ceas de spovedanie.

— Nu ştiu cum sînt alţii, glăsuieşte emoţionată gazda, dar pentru mine prietenia însemnează în primul rînd generozitate, dăruire, nu drămuire. Am un prieten ? Ei bine, simt aşa, un imbold, care mă înaripează, care mă face să-i ofer totul... Caută un cuvînt şi mai cuprinzător, dar se mulţumeşte cu un gest ce ar indica ecuatorul camerei, şi repetă cu tonul jos, al emoţiilor înalte : TOTUL...

Să-ţi dau un exemplu concret. Sînt prieten cu Vintilă, nu-l ştii ? Băiatul tutungiului din colţ. Ei bine, crede-mă, să am un tort cât munţii Himalaia, i-aş da lui Everestul... Dacă, uite, cojile astea de nuci ar fi mingii ele fotbal, i-aş spune ; „Ia, Vintilă, cîte vrei”. Dacă toată zăpada asta din curte ar fi halviţă sau frişcă, l-aş chema întîi pe el ; „Ia, băiatule, cară cu lopata... Nu te sfii“. Dacă pe Dunăre ar curge nasturi...

Spovedania e brusc curmată de ţîrîitul soneriei. Băiatul iese în vestibul şi se uită cercetător prin ochiul de la uşă. Apoi se întoarce indispus pe vîrful picioarelor.

— E Vintilă. Du-te şi spune-i că nu sînt acasă. A venit să-i dau patinele mele...

— Păi, nu i le-ai promis ? întreabă nedumerit musafirul.

— Ba da, înalţă plictisit din umeri băiatul, dar aşa... În general. I-am spus ieri, într-o doară, că dacă... ştiu eu, în sfîrşit, da, îmi amintesc prezis... că dacă din tot oţelul din lume s-ar fi făcut o singură pereche de patine, lui i le-aş fi împrumutat în primul rînd... Dar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oţelul din lume, curmă el brusc discuţia.

Se aşază pe covoraşul din faţa sobei şi aşteaptă ca scârţîitul paşilor musafirului să se piardă de-a binelea. Apoi sparge o nucă aurită cu vătraiul şi, zvîrlind cojile în jarul roşietic, continuă cu seninătate :

— Unde am rămas ? A, da, îmi amintesc... Aşadar, dacă pe Dunăre ar curge nasturi, l-aş chema întîi pe el ; „Ia, Vintilă, ia cîţi poţi, cu năvodul”...

Share on Twitter Share on Facebook