Psihologul are dreptate
...ŞI ÎNTR-O BUNĂ ZI MUSAFIRUL A PLECAT. Aşa cum venise: tainic, pe nesimţite, parcă cerîndu-şi iertare... Ceva îmi spune că nu i s-a întîmplat nimic rău, deşi de atunci încoace nimeni din blocul nostru nu l-a mai văzut. Hoinăreşte, sînt sigur, cine ştie pe unde, absent şi blând, niciodată grăbit, privind cu ochii săi căprui şi buni maşinile, copiii, florile. Dar şi mai sigur s-a oprit la vreo altă uşă, la altă casă, atent să nu deranjeze pe nimeni, clipind prietenos către noile sale gazde. Exact aşa cum îl descoperisem cu multe săptămîni în urmă la uşa apartamentului nostru.
Fetiţa se speriase.
— Tată, mamă, veniţi să vedeţi ce cîine s-a aşezat la uşa noastră !
Făcut covrig pe preşul de la intrare se tolănise un dulău ! Unul din acei cîini despre care pe bună dreptate se spune „mare cât un viţel“ şi care la prima vedere te vîră în sperieţi. Şi totuşi, curios, de cum îl vedeai îţi venea să-l mângâi, să-i vorbeşti, să ţi-l apropii. Nu era frumos. Avea o blană de culoarea prafului, bot încreţit, bătrînicios, şi aşa, încovoiat în faţa uşii, cu capul între labe, clipea oarecum vinovat. Şi ochii lui parcă vorbeau în timp ce coada pe care şi-o mişca din cînd în cînd vroia să adauge ceva, poate un punct, poate cîte o virgulă :
— Nu vă deranjaţi pentru mine. Eu nu vă cer nimic, absolut nimic. Doar covoraşul acesta, peste noapte. N-am să vă pricinuiesc nici un necaz, n-am nici o pretenţie, vă rog să mă credeţi.
— Cuţule, cum te cheamă ? întrebase fetiţa.
Musafirul îşi mişca rar şi prietenos coada :
— Aşa. Cuţu.
— Tată, mamă, vă rog... Să-l luăm în bucătărie, poate îi e frig...
Mişcîndu-şi coada, cîinele tăguduia :
— Nu, nu..
— Poate ţi-e foame ?
— Nu, nu.
— Vrei şi tu, săracul de tine, un acoperiş.
— Da... Nu neapărat.
— Sau, poate, cine ştie...
Cîinele îşi înălţase capul, aştepta atent.
— Vrei un prieten ?
Atunci am auzit un schelălăit uşor, mai degrabă bucuros, şi pentru prima dată musafirul începu să se gudure strănutînd des.
— Da, da. Aţi ghicit.
Şi cîinele venit de cine ştie unde şi cine ştie de ce, drept la uşa noastră, rîdea cu botul lui boţit, parcă cerîndu-şi iertare, întocmai ca un domn binecrescut :
— Nu vă ocupaţi de mine, vă rog. Mi-e de ajuns că mi-aţi vorbit frumos.
N-am ştiut niciodată ce făcea peste zi. Venea doar spre seară, împingînd cu labele poarta grea a blocului, urca la etaj şi se aşeza pe covoraş aşteptînd tăcut şi răbdător ca cineva să deschidă uşa apartamentului. Uneori, cînd aştepta prea mult, bătea cu coada, parcă ciocănind la uşă. Dar nu intra. Ne privea doar cald şi duios.
— Iată-ne din nou împreună. Totul e în regulă, aşadar. Acum mă culc, sînt obosit. Noapte bună.
Fetiţa îi aducea de mîncare.
— Mulţumesc, nu, am mîncat în oraş.
— Vrei apă ?
— Da, mulţumesc.
— Să-ţi aştern o blăniţă sub tine ?
— O, nu, m-ar stingheri. Nu sînt obişnuit.
Ne deprinsesem cu misteriosul nostru musafir din faptul serii şi, înainte de culcare, cînd închideam televizorul, crăpăm uşor uşa de la intrare. Era acolo. Strănuta de două-trei ori, clipind aproape adormit :
— Noapte bună. Pe mîine.
Şi ne păzea uşa pînă a doua zi cînd, aşteptîndu-ne să plecăm spre treburi, ne însoţea netulburat, majestuos, aproape pînă în stradă.
Îşi lua apoi din ochi rămas bun şi, cotind niciodată zorit, pe după bloc, se pierdea prin mulţime.
Şi într-o bună zi, musafirul n-a mai venit. De ce ? Nu ştiu, n-aş putea da nici o explicaţie. Am întrebat prieteni şi cunoscuţi, stăpâni sau chiar crescători de cîini, doctori veterinari, un psiholog...
— Ne împrietenisem, avea adăpost, se simţea bine. De ce a stat atît cît a stat ? întrebam. De ce a venit tocmai la noi ? Şi mai ales de ce a plecat? Repet, nimeni nu ne-a putut da vreo explicaţie convingătoare. Dintre toţi poate că psihologul are totuşi dreptate.
— Vezi dumneata, mi-a explicat el, un cîine nu are nevoie doar de adăpost, şi mîncare. El simte nevoia să creadă în slăpînul său, să îl admire... L-o fi decepţionat ceva, ştiu eu ?
Dacă-i aşa, psihologul are dreptate. Începuse cearta între copiii din bloc. Îl vroia fiecare la uşa apartamentului său. Îl momeau cu vorba, cu oase, se auzeau adesea certîndu-se în hol, pe paliere :
— Noi avem frigider, voi nu aveţi...
— Tatăl meu e director, sîc !
— Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Sîc ! Sîc !
Da, cred că psihologul are dreptate. Un cîine atît de înţelept nu putea suporta aceste netoate şi meschine dueluri.
Am aflat veşti despre cîinele filozof. E la blocul P 9. S-a pripăşit în faţa unui alt apartament. Dar nu cred că va rămîne mult timp. Trecînd pe acolo, am auzit un copil :
— Sîc ! Noi avem maşină şi voi nu ! Sîc ! Sîc...
