Contabilitate
ÎN RECREAŢIE, ASALTAT DE ROATA BĂIEŢILOR, profesorul de serviciu ascultă — pentru a cîta oară ? — explicaţiile ţipate de-a valma, încîlcite, forfecate, peste care, ca dintr-o armonică ce îşi dă duhul, se suprapune neogoit scîncetul celui mai prizărit dintre împricinaţi. Noroc că e timp destul. E recreaţia mare.
— Tovarăşe profesor, Zamfirache dintr-a opta mi-a luat şapca... hî... hi... Întrebaţi-l pe Bîrneaţă dintr-a treia... hî... hî...
Un sughiţ prelungit sincopează bocetul reclamantului şi dă prilej profesorului să intervină.
— Aşa e, Bîrneaţă ?
Cel interogat îi dă drumul ca din puşcă :
— Da, dar şi el are să-i dea lui Zamfirache doi lei : un leu că i-a vîndut un pix care costă 2,75 şi i-a dat numai 1,75, şi un leu că Buzică dintr-a cincea i-a dat un porumbel cu trei lei şi nu i-a plătit decît doi, că avea să ia un leu de la Neagu dintr-a şasea, că i-a plătit un cico, şi Neagu avea să ia de la mine un leu şi 15 bani pe o roată cu rulmenţi, şi eu aveam să-i dau lui Virgil dintr-a şaptea două Danemărci şi o Canadă de 75 de bani şi nu mi-a dat decît o Danemarcă cu un colţ rupt şi 85 de bani, pentru că şi eu am să iau de la Zamfirache un leu şi 50 de bani pe o sîrmă de ţambal... Aşa că Popescu degeaba plînge : el nu i-a dat doi lei lui Zamfirache, şi Zamfirache nu mi-a dat un leu şi 50 de bani mie, şi eu nu i-am dat lui. Virgil, care avea să-i dea un leu lui Neagu, care era dator lui Buzică şi mi-a luat şapca din cauza lui Popescu.
Profesorul nu-şi poate ascunde nedumerirea.
— Dar tu ai şapcă !
— E şapca mea, tovarăşe profesor, sare, făcîndu-şi loc cu coatele, cel care răspunde la numele de Virgil şi începe să turuie : Mi-a luat-o pentru că mi-a vîndut o anvelopă cu doi lei, şi nu i-am dat decît 75 de bani şi un leu şi 25 nu i-am mai dat, pentru că, de fapt, el e dator cu un leu şi 25 lui Bîrneaţă, care i-a plătit un cinema, şi Bîrneaţă are să-i dea un leu şi 10 bani pentru un capac de stilou, şi de aceea nu i-am dat banii şi el mi-a luat şapca...
— Bine, dar tu ai şapca pe cap, se mira profesorul. Dar nu e lăsat să tragă concluziile, căci intervine un altul :
— Nu-i a lui, tovarăşe profesor. E a mea ! Mi-a iuat-o pentru că am să-i dau un leu şi 15 bani, dar şi mie are să-mi dea Buzică, care are să-i dea Lui Neagu, care e dator iui Bîrneaţă, care are să-mi dea mie şi eu să-i plătesc lui Virgil şi nu mi-a plătit şi Virgil mi-a luat şapca.
Omul nu mai pricepe nimic. Se uită lung la vorbitor care şi el, de sub o şapcă spălăcită, abia îşi trage răsuflarea.
— Dar şi tu ai şapcă.
— Vă spun eu, tovarăşe profesor. Numai Zamfirache e de vină, intervine din cioporul de copii un alt martor. Că dacă Zamfirache dintr-a patra îi dă o Danemarcă şi 75 de bani iui Virgil dintr-a şaptea, Virgil îi dă un leu şi 15 bani lui Buzică dintr-a cincea, care îi dă un leu şi 10 bani lui Neagu dintr-a şasea, care îi dă un leu lui Bîrneaţă dintr-a treia, care plăteşte 85 de bani lui Popescu dintr-a cincea, care îi dă lui Zamfirache dintr-a opta şi atunci...
— Ei, şi atunci ? insistă, la capătul răbdării, profesorul.
— Şi atunci, se luminează martorul, Virgil îi dă şapca lui Buzică, şi Bazică i-o dă lui Neagu, şi Neagu lui Bîrneaţă, şi Bîrneaţă i-o dă lui Zamfirache, şi Zamfirache lui Popescu...
— Da, că numai eu ara rămas fără şapcă şi mă bate acasă — hî... hî... se dezumflă din nou şi cu prelung scîrţîit armonica.
— Dar tu de ce nu-i iei şapca lui Zamfirache ?
— Aşa i-am spus şi eu, tovarăşe profesor, l-am rugat ; hai, Popescuţule, ia-mi şapca... E de catifea, velur curat, nouă... De ce n-o iei, mă ? Nu vrea, tovarăşe profesor. Uitaţi, i-o dau cu sila. Ia, mă, şapca, n-auzi ? Că te fac una cu pămîntul... A luat-o... Dar să vedeţi, cum plecaţi dumneavoastră, cum mi-o dă înapoi !!
Şi peste hărmălaia ce se încinge din nou se suprapune, ca dintr-o armonică ce îşi dă duhul, scîncetul celui mai prizărit. Noroc că e timp destul. E recreaţia mare.
