Un şmecher la lecţie

VA TREBUI SA FACEŢI NEAPĂRAT şi cât mai degrabă cunoştinţă cu Matei. Tilică, cum îi spun colegii. Şi nu pentru că băiatul, după cum singuri veţi putea judeca, ar avea ceva extraordinar sau măcar deosebit în fiinţa lui; statură potrivită, potrivit de gras, nas, gură, frunte potrivită, potrivit de curat (de murdar, aş fi ispitit mai curînd să spun, dar se înţelege că murdăria nu e niciodată potrivită) etc. Cu toate acestea, repet, căutaţi de-i faceţi cunoştinţă. N-o să-l uitaţi curînd, vă asigur. Dar pentru asta trebuie să-l vedeţi scos la lecţie.

Da, să-l vedeţi ieşind din fundul clasei la tablă, rotindu-şi ochii, rugător, printre bănci, apoi oprindu-se zîmbitor în faţa profesorului şi în aceeaşi fracţiune de secundă, întorcîndu-se desperat spre clasă :

— Nu mă lăsaţi, mă ! Nu mă lăsaţi !

— Ei, Matei, ce lecţie am avut pentru azi ? se aude întrebarea profesorului.

Tilică se trage pe nesimţite lângă prima bancă :

— Suflă, mă !

Apoi, privind cu nevinovăţie drept în ochii profesorului :

— N-am înţeles întrebarea, tovarăşe profesor. Suflă !

— Ce titlu are lecţia de azi ?

Băiatul închide ochii, strînge din pumni, tropăie, oftează.

— Nu pot să zic, tovarăşe profesor, e un nume încurcat... Profesorul arată cu capul o fată scoasă şi ea la lecţie.

— Despre Vasile Lupu, răspunde aceasta.

— Aşa am vrut să spun şi eu ! ţîşneşte băiatul, biruind, în cele urmă nefericitul lapsus.

— Unde a domnit Vasile Lupu ?

— Mai puneţi-mi o dată întrebarea, tovarăşe profesor. N-am înţeles-o bine... se roagă cu umilinţă Tilică, apoi, după ce întrebarea a fostrepetată, răspunde cu siguranţă : Vasile Lupu a domnit în... ah ! îşi înghionteşte pe furiş vecina. Nu pot să zic... Îmi stă pe limbă...

— În Moldova, răspunde fata.

— Tot aşa am vrut să zic şi eu !

— Cînd ?

— La una mie şase sute treizeci şi... Începu fata.

— Nu tu, să spună Matei.

— Eu ? Vasile Lupu a domnit la una mie şase sute treizeci şi... şi... s: vage de ciuful frizurii, privind printre degete în clasă. Ce tot spune ăla din fund ? Parcă şase... parcă şapte...

— Ei ?

— La una mie şase sute treizeci şi — adaugă de-abia îngăimat — şi şapte.

— Cît ?

— O mie şase sute treizeci şi şapse.

— A avut războaie ?

— Nu... A avut.

— A avut, sau n-a avut ?

— Nnnn... a avut... Îmbolmăjeşte băiatul afirmaţia cu o mîrîială vag negativă.

— Şi cine era domn în Muntenia ?

— În Muntenia era domn... Începe el avîntat, şi se opreşte rugător : N-am înţeles întrebarea, tovarăşe profesor.

Profesorul o repetă silabisind, parcă scos din sărite.

— A, da... În Muntenia era domn al Munteniei, ştiu tovarăşe profesor, dar nu pot să zic. E un nume încurcat.

Ţîţîie şi bîţîie din picior, trăgînd discret de mînecă pe fetiţa ce ridică mâna.

— Îl chema ca şi pe tine, îl ajută profesorul.

— Aşa am vrut să spun şi eu, se repede înaripat băiatul. În Muntenia era domn... Tilică Vodă !

Profesorul înmoaie tocul în cerneală.

— Treci la loc. Nota trei.

Băiatul se agaţă de tablă, jignit.

— Mai întrebaţi-mă, tovarăşe profesor. Eu am învăţat... dar m-am încurcat la denumirile mai grele...

— Denumiri grele ? Dar pe voievodul Munteniei — ţi-am spus — îl chema ca şi pe tine, Matei.

— Ştiu, dar m-aţi încurcat, bombăne băiatul cu lacrimi în ochi. Ce-s eu de vină ? Poate dumneavoastră nu ştiţi, dar mie băieţii aşa îmi zice. În loc de Matei... Tilicăăă !