Cum se prinde o muscă ?

ÎN PRIVINŢA MUŞTEI OBIŞNUITE există o metodă clasică : prinzi cîte pofteşti şi păstrezi cîte îţi trebuie. Dacă îţi trebuie... Muştele banale nu prea au însă căutare. N-am văzut încă vreun anunţ redactat în termenii următori : „închiriez muşte, condiţii avantajoase !“ Sau : „Schimb rădaşcă bună stare, contra musculiţă vioaie !“

Muştele pot dobîndi însă o extraordinară căutare. Muştele-atlet, de pildă. Cu condiţia să fie capturate vii, în deplinătatea facultăţilor lor, prin şiretenie, nu prin violenţă.

La ce foloseşte o asemenea muscă ? Simplu, face minuni ! Poţi deveni director de circ. La domiciliu. Numărul 1 : îi lipeşti un timbru pe aripi şi îi dai drumul !

Timbrul începe să circule pe pereţi, pe tavan... Numărul 2 : vîri musca-atlet în interiorul unei mingi de ping-pong şi aceasta se mişcă „de la sine“ pe masă.

Numărul 3 (acest număr presupune două muşte, ce-i drept) : le legi cu un fir de aţă şi ele zboară în formaţie, trag frîn-ghia, fac alpinism, mă rog, orice, după fantezia prezentatorului. Un timbru, o minge de celuloid, o găoace de ou sau un căpeţel de aţă e la îndemîna oricui. Dar musca-atlet ? Cum se prinde o muscă vie, vioaie, puternică şi... de 0,9 grame ? (Căci aceasta este formularea completă a problemei ce i s-a pus lui Fănică Popescu din clasa a V-a într-un moment cît se poate de nepotrivit, odată cu dispariţia ultimei muşte, pe la jumătatea trimestrului I.)

Era prin luna noiembrie. Fănică înfuleca, pe furiş, în ora de matematică, din pîinea unsă cu marmeladă, părăsind pentru cîteva clipe demonstraţia pe care profesorul o făcea la tablă privind înscrierea unui triunghi în cerc, cînd, brusc, dăduse cu ochii de formidabila constatare înscrisă pe hîrtia ce învelea sandvişul cu magiun :

„Ştiaţi că o muscă-atlet, care cîntăreşte nu mai mult de 0,9 grame, poate să care o greutate de 100 de ori mai mare decît a corpului său ?“

Mai departe nu se putea citi, peticul de hîrtie era năclăit de marmeladă Fănică începuse să lingă cu grijă coaja de marmeladă şi scoase la iveală o nouă frază:

„S-a constatat că 3 muşte-atlet pot tîrî după ele o săgeată...”

Mai departe iarăşi nu putu citi — partea de ziar ce cuprindea continuarea senzaţionalei informaţii i se lipise de cerul gurii. Era însă de ajuns şi atîta. Din clipa aceea ideea ţîşnise în mintea lui Fănică :

— Păi dacă 3 muşte pot căra o săgeată, înseamnă că 6 muşte pot zbura cu un penar ! 12 muşte transportă un ghiozdan ! Formidabil... Pun o muscă într-o cutie goală de chibrituri, şi cutia zboară prin clasă !

Fănică rîdea de unul singur :

— Eu o să stau smirnă, cu braţele la piept, iar cutia de chibrituri o să zboare de la sobă la tablă, o să se izbească de geamuri... Dacă o să prind cîteva muşte dintr-astea, o să iasă un circ al naibii. O să zboare prin clasă creta de la tablă, buretele, ba chiar şi catalogul.

Chicoti. Profesorul se întoarse de la tabla pe care ultimul cerc înghiţise ultimul triunghi, dar Fănică stătea smirnă, cu braţele încrucişate, parcă hipnotizat de A B C-ul triunghiurilor. Numai ochii îi sclipeau victorioşi, iar pe vîrful nasului i se lipise un petic de hîrtie pe care băiatul îl prinse dintr-o mişcare, ca pe o muscă, în podul palmei, şi îl zvîrli sub bancă. Dacă ar fi avut curiozitatea să-l citească, ar fi văzut, cu litere mari, scris un titlu care l-ar fi scutit de multe căutări şi necazuri : „Curiozităţi din Australia” .

Aşa, din clipa aceea, Fănică începu să caute, în perimetrul Ferentarilor, musca-atlet. Venise iarna, dar Fănică, singur stăpîn pe secretul său, aştepta reîntoarcerea primăverii cu nerăbdarea stăpînită a unui astronom care pîndeşte, potrivit unui calendar infailibil, o nouă eclipsă de soare. Primăvara care învie ghioceii, zefirul şi... muştele. Trebuia să vină, n-avea încotro ! Şi iată ghioceii ! Şi iată, iată şi prima muscă ! Numai că ea nu se ivi, potrivit viselor sale, acasă, ci la şcoală, în ora de matematică.

Fănică încremeni. Musca intrase pe geam, poposise o clipă pe unghiul altern-intern de pe tablă, apoi zburase pe tavan, direct deasupra capului său. '

— Hîşşş ! făcea Fănică, încruntîndu-se, cu dorinţa să o sperie. Hîşşş !

Colegul îi trase un ghiont.

— Ce ţi-a venit ? Fii atent...

Era o recomandare de prisos. Fănică era numai ochi şi urechi. La muscă! Aceasta se desprinsese de tavan nepăsătoare, se oprise pe creştetul colegului din prima bancă. Fănică simţea că tremură de emoţie.

— Vino, hai, vino mai încoace ! se ruga el, şi musca îl asculta.

Se aşezase pe un palton, agăţat în rînd cu celelalte, în cuier. Dar nu rămase mult acolo.

Fănică o vedea înaintînd spre o căciulă de oaie ce atîrna chiar în dreptul său. Intrase în căciulă !

Aşteptă ca profesorul să se întoarcă la tablă şi — în aceeaşi clipă — smulse căciula şi şi-o puse pe cap. O prinsese ! Musca zbîmîia, prizonieră! „Uraa !“ îi venea să ţipe, dar în aceeaşi clipă cineva din spate îi arse o palmă peste cap, iar căciula ateriză peste călimara colegului.

— Ai înnebunit ? !

Profesorul se întorsese şi le făcea observaţii, dar Fănică nu auzea nimic. Musca, musca lui se zbătu într-o băltoacă de cerneală, apoi ieşi şi — lăsînd o clîră de cerneală pe caietul său, ca un autograf de adio — se întoarse cu picioarele în sus. Adio, muscă !

A doua muscă nu se mai ivi în clasă. Fănică o zări în drum spre casă. Se odihnea, spălîndu-şi lăbuţele, pe acoperişul unui coteţ, într-o curte.

Băiatul îşi lepădă ghiozdanul, şi din trei mişcări sări dincolo de gard. Dar tot din trei mişcări fu îndărăt. Din coteţ îl privea calm şi crâncen, mîrîind pe jumătate adormit, un cîine cit un viţel.

În dreptul parcului avu noroc. Zări o muscă pe căruciorul unui copil scos la soare. Se apropie tiptil. Musca îl simţise parcă şi zbura în rotocoale mici deasupra biberonului din care, adormit, micuţul sugea în neştire.

— Acum o prind ! se concentra Fănică, dar în aceeaşi clipă copilul începu să plîngă în somn.

— Credeai că o să zboare cu tine ?! Mucosule ! mormăi băiatul şi se dcpărtă furios, odată cu musca.

Iat-o ! La cîţiva paşi... Se aşezase pe chelia unui bătrân ce-şi citea ziarul... a doua bancă mai la dreapta.

Fănică se apropie din spate de bătrân. Doi paşi... un pas... O vedea perfect pe concavitatea lucie a cheliei. „Acum o să se urce pe unicul fir de păr din creştetul bătrânului şi... o iau !” Dar n-o luă el. O luă bătrînul...

Era ora două şi băiatul vedea zeci de muşte parcă în jurul lui. Le auzea chiar şi bîzîitul. Se întorcea brusc într-o parte şi alta, dar degeaba... Era din pricina foamei.

Abia în staţia de tramvai mai zări o muscă în carne şi oase. Se repezi să o prindă, dar musca zburase în tramvai. Fănică urcă din fugă şi, fără să ia bilet, dînd din coate, îşi croi drum printre oameni, atent să n-o scape din ochi.

— Ei, biletul ! Nu iei bilet ? îl apostrofă taxatorul.

Ajunsese chiar lîngă vatman, se pregătea să o înhaţe de pe geamul cu afişe, cînd musca o luă înapoi. Fănică se luă după ea, înapoi, pxân mulţimea care protesta. Ajunse lîngă taxator exact cînd musca se aşeza în cutia cu mărunţiş. Să vîre mina ? Imposibil !

— Tu nu cobori ? Sîntem la capul liniei ! îi spuse taxatorul. Să ştii că înapoi nu te iau fără bilet.

Fănică Popescu coborî. Ii venise ameţeală de foame. O luă pe jos spre casă, blestemînd toate muştele din lume, cînd o muscă i se lăsă drept pe vîrful nasului.

Fănică se uită cruciş la ea. Dăduse, se vede, de un strop de marmeladă. Băiatul păşea ca pe ouă, cu grijă, să n-o sperie şi, ştergîndu-şi palmele asudate de emoţie, îşi acoperi brusc nasul.

Ura ! Era a lui...

O ţinea în pumn ca pe o comoară. Îi trecuse toată oboseala, îi venea să strige în gura mare : „Am prins-o ! E a mea ! Ura !“ Şi deodată îl fulgeră un gînd : „Dar dacă nu e muscă-atlet ? Dacă nu cîntăreşte 0,9 grame ?"

— Trebuie s-o cîntăresc ! hotărî el. Dar unde ?

Mergea, citind cu atenţie firmele.

„Depozit de lemne"...

— Tţ... Aici se cîntăreşte de la 100 kg în sus... E muscă, nu butuc... „Legume"... Nici aici...

În clipa aceea se lumină. Chiar pe colţ era o farmacie ! Cum de nu se gîndise ? Pe balanţa de la farmacie se pot cîntări şi miligramele...

— Vă rog, nu vă supăraţi, vreţi să-mi cîntăriţi şi mie ceva ?

— Cu plăcere, ce ?

— O muscă...

— Ieşi afară, obraznicule !

Speriat, Fănică scăpă musca din palmă.

Ajunse acasă frînt. Mîncarea îl aştepta rece pe plită. Alături, un bileţel: „Mănîncă şi apucă-le de teme ! Mama“.

Dar lui Fănică nu-i ardea de mîncare. Se prăbuşi în fotoliu şi adormi pe loc. Visă că 10 muşte-atlet îl cară în zbor şi că exact deasupra curţii şcolii l-au scăpat.

Fănică ţipă puternic şi se trezi pe duşumea. Deasupra nasului său se roteau, într-adevăr, vreo 10 muşte.