S-a pierdut un orfan !

(extras dintr-o scrisoare adresată redacţiei)

Tovarăşe redactor,

SÎNT UN OM BUN, UN SENTIMENTAL !... Am o inimă fragilă, absurd de fragilă. N-aş ucide o muscă pentru nimic în lume. Nici nu le-aş alunga. Toamna, să zicem, cind se face prea frig — po ate n-o să mă credeţi — ei bine, toamna fac focul mai mult pentru ele. Sau flori. Nu cumpăr niciodată. Nu pot suporta să văd cum se ofilesc. Mă doare. În ce priveşte pe cei care le vînd, mă uit la ei cu oroare, ca la nişte parlagii ai universului vegetal. Sau alt exemplu, uşor de înţeles. Să luăm guturaiul. E penibil, nu-i aşa ? Ei bine, singurul guturai care mă lasă rece e al meu. Încolo... Cînd îmi strănută pisica mă simt parcă întors pe dos. Alerg după ea, mă urc în copaci, o prind şi îi administrez gomenol. Mîinile mele poartă adân c însemnată repulsia pisicilor faţă de dezinfectante în general. Sînt sigur că vi s-a întîmplat şi dumneavoastră, tovarăşe redactor, să îndreptaţi şi să lipiţi cu pap un fir de iarbă strivit, sau să nu puteţi da cu DDT un câine pentru că sînteţi convins că are purici ce ar putea să moară, sau să plătiţi omului care vă taie găinile cu condiţia să le facă scăpate. Un astfel de om sînt şi eu.

Aşa stînd lucrurile, vă-ntreb, tovarăşe redactor : puteţi dumneavoastră să vă închipuiţi cum iubesc eu oamenii ?

Şi cu toate acestea cred că am... ucis un om.

Omul pe care cred că l-am ucis s-a mutat la mine în casă în urmă cu vreo patru ani. Din prima clipă — mai e nevoie să adaug ? — a găsit ventriculel e şi auriculele inimii mele deschise. Nu ştiu dacă o să puteţi pricepe fericirea mea. Căci omul acesta care mi-a umplut patru ani din viaţă nu era numai om, era şi nepotul meu, şi pe deasupra orfan! Singur pe lume, şi nu numai atît— era murdar, flămînd şi strănuta. Nu, nu mă pot plînge: destinul a avut grijă ca fericirea mea să fie deplină. Câ nd a intrat în casă avea 49 de kilograme. Povestindu-mi nenorocirile vieţii lui, cred că a mai slăbit vreo 2—3... Anexez fotografia. Ascultaţi pe scurt povestea lui. Era un băiat de familie bună. Tatăl şi mama lui au avut faţă de el o grijă de mamă. Părinţii nu-l aveau decît pe el, în schimb el avea doi părinţi. Că omul acesta n-a ştiut niciodată ce e frigul e de la sine înţeles. Dar că părinţii nu l-au lăsat să afle ce e lemnul sau cărbunele sau cum se face focul, este admirabil. Părinţii i-au adus totul pe tavă. Pînă şi tava. Da, ce părinţi! Cred că şi aerul pe care îl respira băiatul lor i-l aduceau de la munte.. . Scurtez. Căci numai amintindu-mi de aceşti oameni minunaţi mă copleşeşte jalea. Intr-adevăr, supunîndu-se legilor firii, aceşti doi heruvimi — tată şi mamă ai nefericitului meu nepot — au trebuit să îmbătrînească şi apoi să moară... O, legile firii! O, sărman orfan ! Nu, nu voi putea niciodată povesti nenorocirea ta cu toate amănuntele, după cum nu voi putea niciodată mulţumi îndeajuns proniei că ţi-a îndreptat paşii spre mine.

L-am schimbat şi l-am invitat la masă şi văzîndu-l cum mănîncă şi porţia mea, am avut un atac de cord. Eram prea fericit ! După două săptămîni ajunsese de 60 de kg şi îmi zicea tată. La 80 de kg îmi zicea mamă..: la 90, mămicule...

— Mămicule, deschide niţel geamul... Mămicule, fă-mi pantofii, mămicule, încălzeşte-mi ceaiul...

Bietul nepot îşi regăsise pentru a doua oară în viaţă căldura unui cămin... Nu făcea un pas fără privegherea mea şi în cele din urmă nu-l mai făcea nici măcar cu priveghere... Ajunse la 100 de kg şi-mi zicea din cînd în cînd „mami“... Dar nu mai era nevoie nici de asta. Gemea o dată : îl supăra o muscă. O alungam. Gemea de două ori : îi potriveam o pernă. Aș teptam . Instinctul meu matern îmi spunea totuşi că ceva nu e în ordine. Aşteptam cu sufletul la gură şi bietul orfan mai gemea o dată. Atunci îi tăiam părul din nas...

Şi eram fericit, fericit, cum nu fusesem niciodată pe vremea cînd făceam doar focul toamna pentru muşte sau puneam gomenol pisicii mele guturăite.

Dar într-o zi destinul a bătut la uşă. A bătut atît de tare, încît m-am speriat. Am alergat să-i deschid, am alunecat şi mi-am scrîntit un genunchi ! O, clipă nenorocită ! O, destin necruţător care nu ştii să foloseşti soneria şi totdeauna baţi la uşă ! ! O, sărman orfan fără noroc ! Căci din clipa aceea gemetelor tale orfeline nu le mai puteam răspunde decît cu alte gemete... I-a crescut barba, unghiile, i s-a făcut foame, tovarăşe redactor, şi eu nu mă puteam mişca ! Ba mai mult — asta n-am să mi-o iert niciodată — mi s-a făcut şi mie foame. Şi atunci, spre ruşinea mea, am avut nemernicia să-l trimit pe dînsul, pe un sărman orfan, să cumpere pîine ! Da, am făcut acest lucru monstruos. Mai bine îmi smulgeam limba, mai bine mă tîram eu în coate şi într-un genunchi pînă la brutărie. A plecat. Mi-a aruncat din prag o privire de groază, deznădăjduită ; un adio mut. A avut bărbăţia, mai mult — mărinimia, să nu geamă. Ştia, desigur, scumpul meu orfan, că n-aş fi fost în stare să rezist acestei încercări. I-am auzit paşii trişti, tîrşiţi, în curte, apoi în stradă, apoi... n-am mai auzit nimic, nimic... De atunci au trecut patru zile... şi nu s-a mai întors. Stan şi-l aştept! Şi nu mai vine... Presimt că nu va mai veni niciodată... S-o fi rătăcit, îmi zic ca să mă liniştesc. Dar inima mea e din ce în ce mai copleşită de negre presentimente. Gîndiţi-vă şi dumneavoastră, în fond e vorba de un orfan, de-o biată fiinţă neajutorată, atît de slab pregătiţă pentru crîncena luptă cu viaţa !...

A trebuit, desigur, să traverseze strada — mă-nfior : stau pe o stradă cu circulaţie intensă ! — a trebuit să meargă cîţiva paşi pe lîngă cheiul Dîmboviţei — chiar pe lîngă porţiunea fără parapet... a trebuit să urce singur cîteva trepte... Nu mai pot continua. Simt că ameţesc gîndindu-mă la cîte primejdii l-am expus. N-aveţi nici o grijă, n-am să-mi iert niciodată criminala mea uşurinţă. Dar acum, în ceasul al 12-lea, apelez la dumneavoastră. Din suflet, din adîncul inimii vă rog : ajutaţi-mă să-l găsim pe nefericitul orfan. Nu mă pot obişnui cu ideea că eu, care nu ucid o muscă, eu, care lipesc cu pap un fir de iarbă strivit, am ucis un om, un orfan ! Daţi, în genunchi vă rog, un comunicat! Cine ştie, cine l-a văzut, cine a auzit de dînsul să dea un semn de viaţă, să vă comunice dumneavoastră să-mi comunicaţi mie. Nu pot să cred că nu veţi face această faptă bună. Anexez fotografia. Nu s-a schimbat prea mult, micul meu orfan. E o fotografie destul de recentă, din 1972, de ziua lui, 18 noiembrie. Nu mai pot continua. Mă podidesc lacrimile. Căci peste cîteva zile, la 18 noiembrie, e chiar aniversarea zilei sale de naştere. Împlinea 35 de ani !

Cu mulţumiri,

Un om cu suflet bun.