De ce au dispărut zmeii ?

ACEASTA ERA ÎNTREBAREA CARE îl frămînta nu puţin pe Tudorache, elev mulţi ani în clasa a IV-a (ce-i drept, nu în aceeaşi), acum în clasa a V-a prin mila domnului (de matematică) şi nebăgarea de seamă a dirigintelui (la nota de la purtare). Aşadar, de ce să fi dispărut zmeii ? De ce se mai ivesc doar în basmele de speriat copiii ? Din cauza paloşului unor feţi-frumoşi ? Poveşti ! Or fi fost cîndva prea multe paloşe, de acord. Acum, însă, nu se mai ecxzigstâ unul, să dai cu tunu’ ! Poate doar la Muzeul Militar, şi acelea sechestrate în sicriul lor de sticlă... Atunci de ce să fi dispărut ? Din cauza unor feţi-frumoşi ? Nu ştie, nu cunoaşte, n-a auzit pe strada lui. Ilene Cosînzene se găsesc, ce-i drept, dar ele au fost totdeauna la discreţia zmeilor.

— Nu-i aşa, micuţo ? Nu-i aşa că ţie nu-ţi fac bine chiflele cu sare şi chimen ? Ia dă-le ’ncoa !

Zmeul le ronţăie, apoi, cu mîna întinsă, rînjeşte :

— Ce mai papă zmeul ?

Fetiţa dă colţul zorită, şi Tudorache se miră sincer :

„De ce or fi dispărut zmeii ? Trebuie să fie o greşeală, e loc destul pentru ei.“

— Nu-i aşa, ţîcă ? Tu ce ai pentru nenea în ghiozdănaş ?

« Copiii sînt proşti. Ai zis o dată „bau-bau !“ — şi te alegi cu te miri ce : un sandvici, o prăjitură... Uite, ăsta mi-a lăsat un ciorap desperecheat... Plin cu caramele şi ciungă. »

Şi astfel prostănacul zmeu se înfiripa în cartier. N-avea solzi, nici aripi, nu slobozea flăcări pe nas şi nici vorbă de mai multe capete. O, nu, Tudorache avea unul singur, şi de ăla — ce să mai vorbim.

Tudorache-zmeul se bucura. Îşi găsise rostul. Pentru un zmeu timpul trece repede, plin de înfruntări şi satisfacţii. Şi de neprevăzut. Mai ales de neprevăzut !

Căci, într-o bună zi, cînd vîntul scutura ultimii arţari, iar soarele se căznea să îşi ponteze prezenţa măcar cu cîteva raze, iar Tudorache pîndea în pragul şcolii ieşirea cosînzenelor, cugetînd ce grozav este să fii singurul zmeu din cartier, se trezi înconjurat de copii. Zmeul simţi că e ceva în neregulă şi vru să-şi ia tălpăşiţa, dar cercul se strîngea în jurul său, aşa încît clipi din ochi şi zise, zîmbind strîmb :

— Salut, băieţi. Ce mai faceţi ?

Băieţii tăceau.

— Ei, la revedere... Eu mă grăbesc.

N-avea însă cum trece din strînsoarea băieţilor, aşa încît, văzîndu-i ameninţători şi tăcuţi, scânci speriat :

— Ce-aveţi bă ?

— Nimic, vrem să te săturam. Atît.

Atît ziseră copiii, şi din ghiozdanele lor începură să iasă la iveală plăcinte şi covrigi, gutui şi dovleac copt, biscuiţi şi salam, gogoşari şi ciocolată. Plus două franzele şi o halcă de slănină cu boia.

— Le mănînci pe toate. Acum, de faţă cu noi.

— Uite, ai şi două sticle de apă minerală, zise cel mai mic dintre băieţi. Poftă bună !

— Mănîncă-le pe toate, mîine te căutăm din nou, cu altele.

— Şi poimîine...

Din clipa aceea însă, exact din clipa aceea, zmeului îi pierise pofta de mîncare. Se zice că ultimele cuvinte pe care le-a rostit în calitate de zmeu ar fi fost ; „Băieţi, vă rog, daţi-mi voie pînă afară“... O fi, n-o fi aşa, nu ştiu. Ştiu doar că din ziua aceea de pe strada noastră a dispărut un zmeu. Aşadar, cum au dispărut zmeii ? Pentru mine e clar : exact ca în basme. Nu duc ei casă bună cu feţi-frumoşii. Oricît de micuţi ar fi aceştia.