O mare nedreptate

..SUCCES ÎN NOUL AN ŞCOLAR !“ Succes, desigur, cine nu-şi doreşte acest lucru ? Ce-i drept, e şi frumos, sună bine, face atmosferă, se adaugă ca la un tort, cît cuprinde, îmbrăţişări, strîngeri de mîini, aplauze. Dar... dar. dacă stai să te gîndeşti mai adine, cu ce te alegi ? Practic, la ce foloseşte urarea asta ?

Eu, de pildă, anul trecut, n-am avut eu parte de acest fel de urări ? Poate mai mult decît oricine. De la bunică la lăptăreasă, de la vecini la librar, de la ultimul puşti din bloc pînă la sora medicală, cine nu mi-a urat succes ? La un moment dat mă şi sîcîia : nici nu începuse bine şcoala şi parcă se iscase o molimă, unde mă învîrteam numai de asta era vorba.Şi, practic, la ce mi-a folosit ? Că acum sînt în aceeaşi clasă, repetent 1 Nu că oamenii ar fi nesinceri, că nu ar fi binevoitori. Nu. Urarea e bună, dar parcă nu e dusă pînă la capăt, nu se trag toate consecinţele, treaba rămîne undeva în gol, ca un fum de cădelniţă... Aşa gîndeşte la ora aceasta — oră de fizică — Tică Itu, în banca din fundul clasei a Vil-a, ars sau mai de grabă fiert de primul insucces al anului. Parcă a fost un făcut, exact ca şi anul trecut, exact la trei săptămîni de la începutul anului, exact la aceeaşi lecţie... Şi exact la acelaşi profesor care acum explică mai departe, face glume, exact ca în fiecare oră, de parcă nu şi dînsul i-ar fi urat succes, ca după aceea tot dînsul să-i dea un nefericit de 4.

Dar asta nu e drept !“ izbucneşte pe dinlăuntru Tică. Şi nu e drept, fiindcă el nu e un fitecine, el e repetent. Nu e o cinste, vezi bine, dar dacă te gîndeşti mai adine aci e o chestie, o latură a problemei, la care nimeni nu s-a gîndit cum trebuie. Aşa cum cugetă el, Tică Itu, acum, ca intr-o străfulgerare. Intr-adevăr, un repetent nu are, nu trebuie, nu e normal să aibă şi avantaje ? Chiar nici unul ? De nici un fel ? Să fie vîrît în aceeaşi oală cu toţi brânzoii din jur, care cască ochii la tot ce se spune de la catedră, care n-au auzit în viaţa lor de reflecţie sau nefracţie sau reacţie, cum naiba îi zice, sau de legea lui ăla care îl scrie tovarăşu’ la tablă ? El, ca repetent, măcar a auzit, a mai citit, el de bine de rău mai ştie ceva, mai nimic, dar cît de cît... Şi atunci de ce să-l vîre în aceeaşi oală ? E normal, e drept, e echi... echi... echilateral ? Nu, de zece ori, de o mie de ori NU ! Răvăşit de sentimentul nedreptăţii, Tică se gîndeşte la reforme. Dacă ar fi după el, ar da o lege dreaptă : fiecare repetent să primească la începutul anului cîte un 10, la fiecare obiect, fără ascultare, din oficiu. Cînd intră pe poarta şcolii, pentru ceea ce ştie încă de anul trecut, pentru că oricum mai mult decît ceilalţi ştie, e la mintea cocoşului, nu degeaba repetă ! Cu asta s-ar face dreptate. Măcar un trimestru.

„Adică dacă am un 10 la 15 septembrie pot să iau un 4 în octombrie şi chiar un 3 în noiembrie — şi încă unul — poţi să ştii ! — în decembrie... Total 20 ! împărţit la 4, egal 5. Iese media chiar dacă mai iei un 4 în teză, pentru că 50 de sutimi se dau...“

„Ah, ce uşor s-ar face dreptate !“, oftează băiatul. Costă ceva, ar deranja pe cineva ? Iar dacă tovarăşii s-ar gîndi mai bine şi mai adînc, cum se gîndeşte el acum, ar putea face un pas înainte : să se procedeze la fel şi la începutul trimestrului următor ! Ba chiar doi paşi... Aşa ar fi mai bine, da, aşa ar trebui să sune legea : „Cu ordinul nr... fiecare elev repetent să primească un 10 la fiecare obiect la începutul fiecărui trimestru". La început sau la sfîrşit ? Nu, mai bine la început... Asta ar fi lege, o lege adevărată ; nu e legea de care vorbeşte tovarăşu1 la tablă, auzi ce lege, Boimario, ce chestie, nici nu se scrie cum se citeşte...

Eh, dar nimeni nu se gîndeşte, nimeni nu aprofundează... Se mulţumesc să-ţi spună „succes” şi-apoi te lasă să-ţi baţi tu capul... Şi nu e bine, nu e bine... Cu ce te alegi ? La ce foloseşte ?

— Poftim ? Ce lege am învăţat noi astăzi ? Să spun eu ?

Da, profesorul asta doreşte. Pe tablă scrie mare legea lui Boyle-Ma-riotte, dar ce-o fi cu ea ? Şi ce, asta-i lege ? Ia să fie o lege omenească, normală, el n-are pretenţia să-i poarte numele, dar să sune în inimi ca un clopoţel : „elevii vor avea de la începutul anului, la fiecare obiect, un 10 din oficiu". Ei, da, o asemenea lege merită s-o înveţi pe dinafară... Şi nu s-o spui ; s-o fredonezi, s-o cînţi în gura mare... Dar Tică tace şi abia cînd dă cu ochii de placarda de deasupra tablei pe care încă mai scrie „succes în noul an şcolar” îl podideşte amărăciunea.

— Care e legea lui Boyle-Mariotte ? răsună pentru a doua oară întrebarea profesorului în timp ce băiatul priveşte cu deznădejde placarda şi în-gaimă stins, ca pentru sine :

— Legea lui Boimario este... este o mare nedreptate.