N-am cuvinte

NĂPUSTINDU-SE PE UŞĂ, BĂIATUL SE OPRI, tremurînd de indignare, în faţa biroului meu. Vorbi fără să-şi tragă sufletul. Era Cămui Aurel. Stoper. Clasa a VI-a. Căpitanul echipei de fotbal.

— Vă spun sincer, nu găsesc cuvinte...

Lăsîndu-l cîteva clipe să-şi caute cuvintele în fundul bascului pe care-l răsucea în mînă, ca un şofer volanul la serpentine, mi-am privit cu atenţie iritatul vizitator. Furtună. Obrazul — nor. Ochii — fulger. Vocea — tunet.

— Nu se poate. Asta întrece orice... Vă spun sincer, n-am cuvinte... Să-i daţi, vă rog, în vîrful peniţei...

— Pe cine ? am întrebat.

— Pe toţi. Toată formaţia ! Ăştia sînt !

Îmi întinse pe masă o hîrtie în pătrăţele, pe care, în cunoscutul evantai al formaţiilor de fotbal, se înşirau 11 titulari şi 3 rezerve. Am întrebat :

— Sînt din echipa adversă ?

— Nu ! mormăi posomorit vizitatorul, şi continuă aproape plîngînd : Ai mei ! Ai mei sînt ! Eu sînt căpitanul.

— Şi, am întrebat nedumerit, îţi dai echipajul, vreau să zic echipa, în vîrful peniţei ?

— Da ! izbucni cu ciudă.

— Ciudat.

— Da ? Ei bine, ascultaţi. Vă spun sincer, nu găsesc cuvinte... Am hotărît încă din ianuarie să ,,dăm“ meci cu şcoala vecină ; eu, Cămui Aurel, am făcut provocarea... „Vă provocăm la un meci amical, dar cu cupă, pe terenul Cotroceanca, în tenişi şi fără ofs ai d sau cum vreţi voi, în ziua în care vă convine. În caz de neprezentare, forfait 6:0 pentru noi ! O poartă aducem noi, restul vă priveşte.“ Vedeţi ? Aici e semnătura mea. Am fugit de la ora de matematică şi le-am dus provocarea. N-au vrut pe Cotroceanca. Am făcut altă provocare. Asta e. Tot eu, Cămui Aurel, le-am dus-o. E scrisă cu peniţa rondă ; „Să veniţi cu numere pe spate, şi noi la fel. U n arbitru dăm noi, unul voi, şi pe ăl de la centru îl tragem la sorţi..."' N-au vrut la sorţi. Am făcut altă provocare... Da, asta e... tot pe caietul de aritmetică... Ce mai ? Un caiet am consumat. Priviţi... şase provocări... Am stabilit totul. Citiţi-o pe ultima. E scrisă pe trei pagini... La toate m-am gîndit... eu singur... dacă e timp nefavorabil, dacă se dezumflă mingea, dacă e după injecţii, mă rog... ore întregi m-am gîndit...

— Ore de matematică, nu-i aşa ?

— De unde ştiţi ? mă întreabă băiatul, uimit.

— După hîrtie, am răspuns.

— Da. Aşa e. Pe urmă, fă, băiete, formaţia ! Uitaţi hârtiile... Prima variantă : Ionescu, Crihan bătrînul, Iacobescu, eu stoper, Crihan tînărul... A doua variantă : Rădulescu portar... Nu, asta-i a cincea ! Ce să vă mai spun? N-am cuvinte... Pînă la sfîrşit, a ieşit... Pe urmă, ocupă-te, Cămui, de echipament... Eu, cu mîna asta, am cusut numerele pe spate, eu, Cămui Aurel.

— Şi tot în ora de matematică...

— De unde ştiţi ?

— Dacă e vorba de numere...

— Sigur. A, şi p-ormă antrenamentul... emoţii... minge, fluier, flori, cupă şi, după atîta treabă, vacanţa ! Ziua meciului. Priviţi, de la meci vin, de pe teren, gata echipat, direct la dumneavoastră.

— De ce ?

— Ca să-i daţi în vîrful peniţei pe toţi ! Vă spun, n-am cuvinte...

Mă uitam la băiat. Nu-i trecuse furia. Dimpotrivă. Obrazul — nor. Ochii — fulger. Vocea — tunet. Trebuia să se fi întîmplat ceva grav, desigur. Am întrebat :

— Dar ce s-a întîmplat cu băieţii ? Nu s-au prezentat la meci ?

— Ba da.

— Joacă brutal ?

— A, nu !

— Protestează la deciziile arbitrului ?

— Nu există.

— Atunci ?

— Vă spun sincer... nici n-am cuvinte... Ştiţi ce-au făcut ? Ştiţi de ce au fost în stare ?... Ei bine, n-o să ghiciţi niciodată... Nu m-au primit să joc ! Pe mine ! Cămui Aurel. Stoper. Căpitanul echipei... Şi ştiţi de ce ?

— Ştiu. Din cauza matematicii.

— Da. Pentru că sînt căzut la matematică... E nemaipomenit ! Vă spun sincer, nici n-am cuvinte. Vă rog să-i daţi în vîrful peniţei...

Băiatul îşi oprea cu greutate lacrimile. Vorbea căutîndu-şi batista :

— Să nu mă lase ei să joc, pe mine, Cămui Aurel, stoper, căpitanul echipei, şi care mi-am sacrificat toate orele de matematică din trimestrul II pentru meciul ăsta...

Băiatul lăcrima de-a binelea, deşi nu-şi găsise încă batista. M-a impresionat, vă mărturisesc. I-am promis că voi ţine seama de rugămintea lui. Iată, îmi îndeplinesc făgăduinţa : dau prin prezenta pe toţi colegii amărîtului căpitan „în vîrful peniţei". Şi, vă rog să mă credeţi, vă spun sincer — vorba lui Cămui — n-am cuvinte... ca să-i felicit ! Bravo, băieţi !