Decembrie

CRED CA SÎNTEŢ1 DE ACEEAŞI PĂRERE : cel mai frumos anotimp e iarna. Dar nu iarna şuie, fără zăpadă. O iarnă sadea, aşa cum e în calendar pe fila lui decembrie : cu zăpadă groasă, pe care se văd pierzîndu-se în zare nişte urme de schiuri. Eh, dar anul ăsta calendarul meu e mincinos. Şi mor de necaz. Tocmai în decembrie e mincinos. Uite, întorc o filă: noiembrie. În desen, vînt, ploaie, frunze care cad. Aşa a şi fost. Poftim — septembrie — un măr încărcat. Aşa a şi fost. Priviţi luna august : copii care se scaldă. Şi cît m-am mai scăldat eu toată luna august în gîrla noastră ! Şi acum unde-i zăpada ? E drept, zilele trecute a început să fulguiască. Un sfert de ceas m-am tot uitat la nori. Urmăream steluţele de nea ce se cerneau de sus, în timp ce ciorile se roteau croncănind. Şi mă durea inima de toţi fulgii care poposeau în băltoace, în fîntînă sau chiar pe nasul meu. Aş fi vrut să cadă toţi unul peste altul, să crească zăpada mare, mare, văzînd cu ochii. Dar după vreo jumătate de oră fulguiala s-a oprit. Pe cîmp a rămas o pojghiţă de zăpadă de vreo două degete, zgîriată de coceni şi buruieni. De atunci s-a mai pornit să ningă de vreo cîteva ori. Cum vedeam un fulg rătăcit prin văzduh, deschideam aparatul de radio să ascult buletinul meteorologic. Cînd auzeam : „Temperatura în scădere", mi se încălzea nimia. Dar pe urmă, aceeaşi şi aceeaşi poveste : „Ninsoare în munţi”.

În munţi, în munţi ! Dar în sud-estul ţării ? Eh, la urma urmei, bine că cel puţin scade temperatura. Cînd mă sculam dis-de-dimineaţă, drumul era îngheţat, şanţul bocnă, toate băltoacele — ochi de gheaţă. Dar ce folos : gîrla se vedea departe, fumegînd. „N-a îngheţat", îmi ziceam. Şi o ştergeam cu patinele în şanţul din faţa casei. Dar după două-trei ture se făcea ora opt, trebuia să plec la şcoală. Cu nici un preţ în faţa casei nu mai puteam rămîne. Mă lua mama la zor. Îmi luam traista cu cărţi şi patinele şi-o ştergeam pe uliţă în sus, spre şcoală. Unde vedeam o palmă de gheaţă, mă opream, legam la repezeală patinele, şşş... şşş... În sus şi-n jos. Dar pe la zece, gheaţa se înmuia şi, încet, încet, se adeverea, din nenorocire, ceea ce ne spunea tovarăşul profesor : „Că gheaţa tot apă e“. Atunci mă duceam la şcoală.

Am încercat şi cu săniuţa pe dîmbul din dosul satului. De acasă parcă zăream din loc în loc nişte peticele de zăpadă. Dar de-abia prindea săniuţa să zboare, că se şi poticnea într-un muşuroi, şi apoi luptă-te s-o scoţi. Pe urmă, în cîteva zile — halal decembrie — s-a topit şi pojghiţa asta. Au mai rămas doar nişte dungi de zăpadă, pe lîngă garduri, aşa ca de-o palmă jumate lăţime. Sania aluneca, dar eu trebuia să stau pe-o rînă şi, cînd o lua ceva mai la stînga, nimerea de-a dreptul în gard. Închipuiţi-vă şi voi : să nimereşti într-un gard viu, cu spini.

Cît despre schiuri, să nu mai vorbim. În decembrie ăsta, rareori aveam norocul să găsesc o pîrtie pentru amîndouă. Cînd îşi lua vînt o tălpică, cealaltă se încleia şi — poc ! — cădeam în nas. Şi-apoi, gîndiţi-vă, să treci cu schiui’ile în picioare peste arături şi haturi fără zăpadă. La un moment dat se fac de vreo cinci ocale.

Li se slăbiseră cataramele, legăturile, vreo trei şuruburi s-au şi pierdut. Rîdeau copiii de mine. Dar ce, n-aveam dreptate ? Socotiţi şi voi 3... 5... 8... 10 decembrie, şi nici o zăpadă ca lumea. Eram sigur, de altfel, că nici n-o să mai ningă. Stăteam seara pînă la unsprezece să ascult buletinul meteorologic : „Ninge în munţi"... „în munţi ninsoare.” Uf... „Precis, îmi ziceam, în sud-est nu mai ninge.” Halal decembrie ! Şi a doua zi... iar cu patinele în şanţ.

Şi culmea ! Ieri dimineaţă cînd m-am trezit, alb peste tot. Căţelul alerga roată ca un nebun, intra cu botul în zăpadă, se rostogolea, strănuta. Găinile nu îndrăzneau să coboare din coteţ. Căzuse o zăpadă grozavă : de unsprezece centimetri jumătate, dar afinată, nu se putea schia, nici patina. Atunci m-am dus la şcoală. Dar toată vremea mă uitam pe geam şi-mi creştea inima: ninge întruna! De la ora 9 n-am mai avut răgaz să privesc pe geam. M-a scos tovarăşul profesor de matematică la lecţie. Temele nu le scrisesem, iar de cel mai mic multiplu comun nici n-auzisem. Nu-i vorbă, nici de cel mai mare divizor comun n-aveam habar. Nici de luptele perşilor cu grecii, la istorie, nici de complementul circumstanţial de loc, la grama-tică. Vă spun drept, nu-mi prea venea la îndemână, dar mă gîndeam : „încă o oră, şi zburd cu schiurile pe deal“. Ce conta cel mai mic multiplu comun ? Bine c-a venit iarna ! Şi ce iarnă ! Iar deseară o să afle toată ţara: „în sud-estul ţării ninge". Ninge !

În sfîrşit, clopoţelul a sunat. Ne-am ridicat cu toţii în picioare. Primul la ieşire am fost eu. Dar nu puteam ieşi. Pe umărul meu se lăsase mina tovarăşului diriginte :

— Andrei, tu rămîi. la meditaţie... pînă la orele două... şi după-masă, de la trei jumătate. Ai rămas în urmă la toate obiectele.

Ce era să fac ? Am rămas în clasă. Am venit şi după-masă. Pe la patru, auzeam copiii chiuind pe uliţe, iar tovarăşul diriginte îmi dădea o fracţie, apoi încă una, şi încă una.

Mă trezeam cu creionul chimic între dinţi, privind pe fereastră. Departe, printre prunii din livadă se zăreau nişte mogîldeţe mişcătoare : schiorii I Cinci... ba nu. şase ! Acum urcă... S-au oprit... Coboară ! Tii, ce alunecă... Unul a căzut ! Cine-o fi ? De aici seamănă toţi... După căciulă parc-ar fi...

— Numărătorul fracţiei, se auzea vocea tovarăşului profesor.

— Da... numărătorul...

Am ajuns acasă seara, cu inima cătrănită şi dinţii violeţi.

M-am aşternut pe cei mai mic multiplu comun. Şi pe complementul circumstanţial de loc. Am stat pînă seara tîrziu. La orele unsprezece, din aparatul de radio se auzea : „în sud-estul ţării ninge bogat”.

— N-are decît să ningă. Iama asta n-are nici un farmec.

Privesc fila calendarului. Nu e mincinoasă. Pe cîmpuri, zăpada e de două palme, dar prea sînt grele fracţiile astea. Uf, de ce nu le-o fi pus la primăvară ? De ce taman în decembrie... cina ninge atît de bogat ?!