Scrisori fictive

N-AM FOST DE FAŢA la plecarea lui Tudorel dintr-a treia în tabără. Nu ştiu şi nu pot împărtăşi nimic din cele petrecute cu acest tragic prilej. Dar o să stau de vorbă cu vecinii, şi pot să jur că ecoul zguduitorului eveniment n-a scăpat nimănui, de la un capăt la altul al străzii Delfinului. Iar dacă din vecini n-o să aflu nimic, însemnează că lucrurile s-au petrecut aşa cum susţine directoarea taberei : că mămica, bunica şi tuşica au condus la gară pe micuţul vilegiaturist, l-au suit în tren şi l-au însoţit pînă la Feteşti, unde au coborît pe furiş, pentru că băiatul adormise. Altfel Tudorel n-ar fi plecat, doamne fereşte ! Cum adică ? Să plece el de acasă pentru prima oară în viaţă, şi încă pentru o lună, şi pe deasupra singur (adică laolaltă cu două sute de copii), fără mămica, bunica şi tuşica ? O, nu !... Şi sînt în stare să pariez că, dacă nu l-au lăsat adormit în tren — cum spune directoarea — atunci precis că de acasă la gară l-au dus de-a gata adormit. Da, pariez ! Unu contra o sută !

În sfîrşit, dacă lucrurile s-au petrecut într-un fel sau altul nu interesează acum prea mult. Principalul este că de două zile Tudorel se află în tabără, la mare. Ros de melancolie, urmează pretutindeni pe cei doi băieţi mai mari, colegi de dormitor, ca un pui de găină rătăcit, ce se ţine după o cloşcă de pripas. Acum, stau toţi trei în dormitor, întinşi pe paturi.

— Şi cum vă spuneam, povesteşte cel mai mare — un bucureştean — văd deodată pe lîngă ţărm, în apa limpede, ceva şi mai limpede. Ce credeţi că era ?

— Ei ? întrebă curios celălalt, un băiat gras, cu nişte alifie albă, groasă de un deget, pe nas.

— O meduză !

Tudorel oftează adine, apoi, ca şi cum ar fi înghiţit un muştiuc de goarnă, izbucneşte într-un urlet ascuţit şi prelung :

— De ce plîngi ? întreabă bucureşteanul.

— Pentru că bunica mea stă chiar pe strada Meduzei, şi nu mi-a scris nici o scrisoare de cînd am plecat.

— Of, mai lasă smiorcăiala ! i-o reteză, plictisit, grasul. Sîntem aici de-abia de alaltăieri. Cînd vrei să-ţi vină scrisoarea ? Şi, adresîndu-se celuilalt : Zi mai departe, Radule.

— Era ca o minge transparentă, continuă bucureşteanul, rotunjindu-şi palmele, dar moale, mă, şi lucioasă, aşa, ca o combinaţie de sticlă, gelatină şi cauciuc...

Tudorel îşi pleacă capul şi bîzîie înlăcrimat.

— Ei, acu’ ce te-a apucat ?

— Am şi eu o minge de cauciuc, sughiţe băieţaşul, dar a rămas acasă... acasă unde e mămiţica meeea...

— Scîrţîit mai eşti, frăţioare ! îşi iese din sărite bucureşteanul.

Cel gras e mai milos. Îl mîngîie pe creştet :

— Ei, lasă, taci, taci, o să-ţi scrie... Zi, Radule, povesteşte...

— Scot eu meduza din apă şi o pun în casca mea de baie, aia cu buline... Acu’ ce mai e ? îl apostrofează, apucîndu-se de păr, povestitorul. Tudorel îşi şterge ochii cu pumnii roşii, ca de spălătoreasă, de atîtea lacrimi.

— Şi tuşica mea are o rochie cu bulineee...

— Ei şi ?

— Şi nu mi-a scris deloc... deloc...

— Radule, las-o moartă cu meduza, că ne ameţeşte ăsta. Zi mai bine cum a fost cu bicicleta poştaşului, cată şă schimbe vorba grăsunul.

Tudorel se înviorează :

— Da, povesteşte cum a fost cu poştaşul, pentru că nu ştiu dacă v-am spus... continuă el cu lacrimi în glas, şi mămiţica mea lucrează la poştăăă...

— Of, izbeşte bucureşteanul o pernă de perete, să ştii că de la Ovidiu încoace nimeni n-a mai plîns ca ăsta pe malul mării. Cît o fi ceasul ? Mi s-a făcut foame.

Grasul dă perdeaua la o parte şi se uită înspre umbra zvîrlită de catarg pe nisipul careului...

— Douăşpe fix.

Tudorel se spovedeşte trist :

— La ora asta Monica dă de mâncare lui Marica.

— Cine-i Monica ?

— Tuşica. Dacă n-o fi plecat la Vatra Dornei.

— Şi Marica cine-i ?

— Pisica... continuă şi mai trist Tudorel, răvăşit de nostalgie : Am pri--; mit-o de ia bunica, odată cu Martica...

— Cine-i Martica ?

— Purcica... Am şi-o căţeluşă, Mariţa. Cine-o mai duce la plimbare cu cureluşa şi botnicuţa ? — adaugă copleşit de trista realitate — şi nici Mamina nu mi-a scris deloc...

— Cine-i Mamina ? întreabă grasul.

— Ei, cine ? Tuşica, îl ia la rost bucureşteanul.

— Nu e pisica ?

— Nu, lămureşte Tudorel, căutînd zadarnic o batistă uscată. Pisica e Marica şi purcica e Martica. Monica e tuşica, şi bunica e Mamina, şi are reumatismmm, mormăie băiatul, cu nasul în batistă, şi nu mi-a scris deloc...

— Ei, lasă, nu mai plînge, se scoală hotărât bucureşteanul. Mîine o să primeşti o scrisoare. Poate chiar după-masă.

— De unde ştii ? se înseninează Tudorel.

— Ştiu. Ai să vezi tu, îl bate pe umăr bucureşteanul. Îţi garantez !

— Da, da, confirmă misterios şi grasul. Poate chiar două. Cum ziceai c-o cheamă pe bunica ? Marica sau Martica ?

— Nu !... Marica e pisica... Bunica e Mamina...

— Şi tuşica ? întreabă bucureşteanul.

— Monica...

— Nu Mariţa ? Monica, va să zică... Bine, hai la masă...

În după-amiaza aceea, Tudorel a rămas singur în dormitor.

Ceilalţi doi au dispărut îndată după prînz. S-au reîntîlnit după gustarea de patru, pe terasa cu fotolii împletite.

— Tudorele, ai o scrisoare ! scoate bucureşteanul un plic din buzunar, încărcat de timbre. Băiatul se repede la scrisoare şi rupe plicul, strălucind de bucurie :

„Dragă Tudorele, citeşte mormăind, ţi-am pregătit pentru cînd te întorci un borcan de dulceaţă de agrişe, cum îţi place ţie... Tuşica Monica e sănătoasă şi ţi-o plimbă pe Mariţa în fiecare zi...“

— Ai văzut ce bucurie i-am făcut ? îşi freacă mumie bucureşteanul.

— Cum i-ai făcut ? se miră grasul, cojindu-şi o pieliţă rebelă de la rădăcina nasului.

— Simplu, îi şopteşte tainic celălalt, eu i-am scris-o. Ca să nu mai plîngă... E fictivă *

— Vorbeşti serios ?

— Da. Ca din partea mamei lui. A.m scăpat de miorlăială.

Dar în aceeaşi clipă mormăiala micuţui destinatar s-a transformat în urlet.

— Ce e ? Ce s-a întîmplat ?

— Scri-soa-reaa !

— Şi ? Nu te bucuri ?

— Cum să mă bucur ? Că bunica a început la optzeci de ani să lucreze la poştă, şi căţeluşa mi-a plecat la Vatra Dornei, şi pisica o duce bine cu reumatismuuu’ ?

— Mai bine nu te băgai, nepricopsitule, şuieră grasul. Ai încurcat borcanele. Noroc că i-am scris şi eu una. Repar eu totul. Scoate un plic din sin şi i-l întinde băiatului ce citeşte pentru a doua oară, înecat de plîns, scrisoarea buclucaşă.

— Tudorele, băiatule, nu fi amărît. Uite, ţi-a mai venit o scrisoare. Totul e în regulă. Se întoarce şoptind spre bucureşteanul ce-şi roade nervos unghiile : Eu nu-s nâtăfleţ ca alţii, care nu-s în stare să ţină minte că Mămica e mămica, şi Monica e tuşica, şi Marica e pisica., Hai, Tudorele, citeşte, îl îmbie cu glas tare.

Băiatul începe să citească din ce în ce mai vesel:

„Dragul nostru, noi sîntem sănătoşi şi ni-e tare dor de tine !

Sîntem sigure că te distrezi minunat. De noi să n-ai nici o grijă.

Tuşica Monica a plecat la Vatra Dornei... Marica stă plictisită fără tine, prin casă, Mariţa îşi vede de treburi prin curte, iar pe Mamina, care s-a făcut rea şi stricătoare, am legat-o cu o cureluşă şi i-am pus botniţă“...

Tudorel repetă ultima frază, apoi dă un ţipăt şfîşietor.

— Ce e ? întrebă speriat grăsunul. Mamina e doar căţeluşa.

— Nuuu !

Bucureşteanul îl înghionteşte satisfăcut :

— Sigur că nu. E purcica, deşteptule !

— Nuuu !...

— Dar cine e ? întreabă într-un glas amîndoi.

Tudorel se trînteşte cu capul pe măsuţă şi se vaită pierdut :

— Bunica !... Bunicaaaa !... E bunicaaaa !