Demostene

DE CE I-OR FI ZICÎND BĂIEŢII LUI TODIRIŢA... Demostene ? Doar nu e nici o legătură... Ce legătură poate fi între copilul liniştit şi palid, dintr-a cincea, cu o înfăţişare de fetiţă, şi furtunosul orator atenian de acum aproape 2300 de ani, care, în clocotitoare cuvântări, îndemna poporul ca mai degrabă să moară, decît să se supună umilitoarei tiranii macedonene ? Uitaţi-vă şi la poza acestuia din cartea de istorie : înalt, cu gît vînjos, încruntat şi bărbos, cu braţele amîndouă întinse spre mulţime...

Hotărît, n-o să găsiţi nici o legătură, oricît v-aţi strădui.

O legătură însă este... O să vedeţi şi voi.

Lucrurile s-au petrecut cu cîteva luni în urmă...

Era la ora de istorie. Înflăcărat ca totdeauna, profesorul vorbea despre lupta poporului atenian împotriva hrăpăreţului Filip Macedoneanul, vecinul din miazănoapte, despre viclenele planuri macedonene şi despre Demostene, marele orator, care dovedise Adunării Poporului că ceea ce se vede strălucind în depărtare nu e cununa fericirii, ci jugul greu, de aramă, pe care Filip se pregătea să-l zvîrle pe gîtul vestitei cetăţi. Dar, auzindu-i vocea de tunet, nimeni nu bănuia ce cale spinoasă străbătuse vestitul orator. Copil fiind, era bîlbîit, avea o voce slabă, piţigăiată. Dar Demostene a învins aceste greutăţi. Mergea pe malul mării, şi, ca să-şi întărească vocea, declama mii de versuri, luîndu-se la întrecere cu zgomotul talazurilor, ce se sfărîmau de stînci, într-un muget continuu. Vorbea ore în şir cu pietricelele-n gură, ca să-şi întărească muşchii limbii şi să-şi învingă bîlbîiala. Se înconjura cu săbii, pentru ca-n focul viitoarelor cuvîntări să-şi stăpînească mişcările dezordonate. Se rădea pe cap, pentru a nu fi ispitit să-şi piardă vremea în oraş, unde toţi cetăţenii purtau plete bogate, iar cei fără chică erau arătaţi, în derîdere, cu degetul...

Apoi lecţia s-a terminat.

— Deschideţi cărţile, a spus profesorul. Citiţi din manual cutare şi cutare...

În clasă se auzea foşnetul cărţilor răsfoite. Todiriţă însă nu se clintea. Ce mai e nevoie de manual ? El ştie totul din clasă. Istoria e doar atît de frumoasă !... Profesorul le-a explicat atît de frumos !... E-n stare să repete totul, cuvânt cu cuvînt, pe de rost.

De la şcoală, Todiriţă a plecat de-a dreptul la Iancu. Stă pe aceeaşi stradă şi e bolnav. Îi arată ce au de învăţat :

— La aritmetică, divizibilitatea, la română, declinarea substantivului, şi la istorie, — zice Todiriţă — o lecţie foarte uşoară... despre unul Temoslenes... Adică nu, Teneslemos... aşa ceva, un bîlbîit... cum a ajuns vorbitor... cum urla pe malul mării cu pietricele în gură... şi cu nişte săbii împrejur... Păcat că n-ai fost la şcoală. O lecţie minunată. Şi Todiriţă nu mai contenea, povestindu-i despre Temoslenes sau Teneslemos, sau aşa ceva...

Apoi a uitat de orator. Şi-a amintit de-abia spre sfîrşitul săptămânii, cînd s-a uitat în orar. Şi-a scris în grabă la aritmetică şi română, apoi s-a instalat la fereastră, numărînd tramvaiele ce se vedeau la colţul străzii, trecînd într-o direcţie şi alta.

— Voi n-a veţi de învăţat ? l-a întrebat bunica.

— Avem numai de scris. La isterie e o lecţie uşoară... Am învăţat-o din clasă... Vrei să ţi-o povestesc ? Era în Grecia... Acum... acum... cînd-va... un bîlbîit... Îl chema Semilenos şi se certase cu un vecin care voia să-i pună un jug de aramă ; şi, ca să poată vorbi, lua pietricele în gură şi se rădea pe cap.

— Şi dacă nu se rădea pe cap nu putea vorbi ? întrebă bunica mirată.

— Sigur că nu ! Aşa e scris în istoria antică.

— Da ? Atunci aşa o fi... Eu n-am apucat vremurile alea...

Spre seară l-a luat in primire frăţiorul său, Rică :

— Mi-a spus bunica că ştii o poveste. Spune-mi-o şi mie, Todiriţă !

Băiatul s-a lăsat rugat, dar apoi s-a învoit :

— Ascultă. A fost demult, demult un om, îl chema... Torni... Timo-stene... Şi el nu putea vorbi, că era mut... Adică nu chiar mut... Mai mult bîlbîit... şi toată ziua, ba se ducea pe plajă, ba se rădea pe cap, ba se-n-ţepa cu săbiile... pînă a-nceput să vorbească... Şi vorbea toată ziua...

— Şi pe urmă ? întrebă Rică. Pe urmă ?

— Asta e tot.

— Asta e tot ?... Noi învăţăm la grădiniţă poveşti mai frumoase.

Todiriţă se supără :

— Prostule, ce ştii tu ? Asta-i istorie... Istorie antică...

A doua zi, la şcoală, Todiriţă a fost scos la lecţie. A ieşit din bancă sigur pe sine, şi cu ochii sclipind vesel. Nu pusese mîna pe carte, dar lecţia o ştia din explicaţie. N-o povestise el lui Iancu, şi bunicăi, şi lui Rică ?

La primele întrebări, figura lui Todiriţă s-a făcut prelungă. Privea cu ochi mari harta multicoloră, trecîndu-şi băţul dintr-o mînă într-alta, miş-cîndu-se ca aiurit în faţa stativului. Întrebările cădeau precise, una după alta :

— Arată Macedonia ! Ce fel de stat era ? Ce pretext au găsit macedonenii pentru a cotropi Grecia ? Cine a organizat armata macedoneană ?

Pe faţa chinuită a lui Todiriţă curgea năduşeala. Deschidea şi închidea gura, parc-ar fi avut o piatră pe limbă.

— Ei, Todiriţă, ce orator cunoşti tu la Atena ? Gîndeşte-te.

Ca dintr-un fulger, în mintea lui se făcu lumină. Începu să vorbească, de parcă i-ar fi scăpat cuvintele dintr-o praştie :

— Da... da... da, ştiu... tot... tot... Era ăsta... ăla, Tenes... Timos... Seme-lanais... care înghiţea săbii... Îmi amintesc... cu vecinul din miază... miazăzi... care era bîlbîit... Staţi puţin : bîlbîit era el, Tenes... Semos... Lemo-stene... adică ştiu... Demo... Demos... Demostenos !

Şi Todiriţă, năduşit, mişcîndu-se în dreapta şi-n stînga, străduindu-se să acopere valul rîsului ce creştea din bănci, înfuriat pe toţi şi mai ales pe sine, învîrtind ca pe o elice băţul din mină, se bîlbîia, se bîlbîia, întocmai ca Demostene cu pricina.

Şi Demostene i-a rămas numele.