Va-can-ţa !

BĂIATUL AVEA O COLIVIE CU UN PAPAGAL BÂTRlN, un căţeluş şi un acvariu în care înota lenevos un singur caras auriu. Şi foarte, foarte mult timp. Era vacantă. Se trezea pe la nouă-zece, căsca de îi trosneau fălcile şi, după ce se mişca o vreme buimac prin odaie, se răstignea topit de plăcere pe fotoliul răcoros de piele :

— Va-can-ţă !

Cuvântul i se mişca prin gură ca o bomboană fondantă parfumată si parcă de atîta dulceaţă i se muiau şi limba, şi cerul gurii.

— Va-can-ţă, repeta cîrîit şi papagalul

Căţelul ciulea urechile şi ochii îi scînteiau de speranţă :

— Astăzi o să facem, în sfîrşit, plimbarea promisă. Poate o să ajungem, împreună cu alţi copii, pînă la rîu, poate pînă la păduricea din deal, poate şi mai departe, pînă la peştera răcoroasă de dincolo de zare.

0 să alerg printre tufişuri şi muşuroaie, o să zburdăm prin covorul de frunze cu miros amărui, o să sperii popîndăii şi vrăbiile...

Şi gîndind aşa căţelul ieşea zorit pe balcon pentru gimnastica zilnică de înviorare. La radio tocmai se dădea buletinul meteorologic, se anunţa vreme călduroasă.

— Foarte bine, se bucura căţelul, o să scot limba şi o să mă răcoresc.

În colivia lui, papagalul începea să bată ca apucat din aripi.

— Vacanţă ! Va-can-ţă ! ţipa el, cu gîndurile la ţări şi mai calde. Şi privind acvariul cu apa albăstruie, se visa de fiecare dată călătorind pe mări şi oceane, spre pădurile verzi ale copilăriei lui. Pe urmă mă întorc înapoi, spunea el guguştiucului care, pe frînghia de rufe de pe balcon, obişnuia să-i ţină de urît. Am timp, nu ? E vacanţă !

Numai carasul tăcea. El nu avea unde să plece de acasă. Rareori, cîndi se schimba apa, peştişorul pleca pînă la baie. Pentru el, viaţa între cei ' patru pereţi de sticlă era singura pe care şi-o putea închipui. Privea tot ce se petrecea dincolo de pereţii străvezii cu uimire şi curiozitate. În ochii peştişorului băiatul era o fiinţă nemaipomenită pe care nu se mai sătura să o admire.

Iată-l, s-a trezit... Cască în mijlocul odăii de parcă ar vrea să înghită becul. Acum, atenţie ! S-a aşezat pe fotoliu. De aici — carasul ştia cu precizie — stăpinul va face o nouă ispravă formidabilă : se va muta pe şezlong... Şi apoi ceva şi mai fantastic ! Se va întinde pe canapea.

Peştişorul stătea cu gura căscată de admiraţie. Ce îndrăzneală, ce putere, ce iniţiativă ! El, carasul, n-ar putea nici măcar să îndrăznească a se gîndi la aşa ceva. Cum de putea băiatul să facă atîtea şi atîtea minunăţii ?

„Ah, da, ce frumoasă e vacanta, gîndea peştişorul, să te poţi mişca nestingherit din loc în loc : din dormitor în baie, apoi pe balcon, de aici în bucătărie şi înapoi. Ce viaţă, hei !“

Căţelul dădea tîrcoale băiatului, îl împingea cu botul :

— Plecăm ?

— Da, mormăia micul stăpîn, îţi mulţumesc pentru idee. Şi se muta de pe covor pe canapea.

Căţelul clipea nedumerit :

— De ce stăm închişi în casă ?

— E vacanţă ! Va-can-ţă ! silabisea papagalul.

— Tocmai... hai... te rog... mult... insista toropit căţeluşul.

Dar adormea curînd, scărpinat după ureche. Aţipea şi peştişorul. Doar papagalul nu înceta să se agite. Şi cu ochii la balcon, aşteptîndu-şi prietenul, guguştiucul, care trebuia să reapară din clipă în clipă, ca să stea de \Torbă despre cîte în lună şi în stele, continua de unul singur să vorbească, repetînd acelaşi şi acelaşi cuvînt fascinant.

— Vacanţă ! Va-can-ţă !

Şi, nu ştiu de ce, de fiecare dată cînd auzea acest cuvînt, căţelul lătra furios. Chiar prin somn.