Hamurabi

PITITĂ ÎN BANCA SA CA-NTR-O TRANŞEE, ascunsă după meterezul din faţă — cel mai spătos coleg — Eugeniţa dintr-a cincea trăieşte emoțiile infanteristului în pragul atacului inamic.

„M-ascultă ! M-ascultă ! ! ! Şi nici titlul lecţiei nu-! ştiu... Uf, a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi", răsuflă ea uşurată şi se îndreaptă în bancă, asudată, dar victorioasă. Slavă ţie, zeiţă a infanteriei fără muniţii, atacul nu va avea loc. Deodată se strîmbă ca săgetată într-o măsea : profesorul întreabă fără catalog, din bănci ! Eugeniţa se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închişi, aşteptînd glonţul rătăcit al vreunei întrebări.

[IMAG]

„Numai de nu m-ar pocni !“ Ascultă paşii grei ai profesorului printre bănci şi se lipeşte şi mai tare de pupitru, ca un calcan de fundul mării.

„Babi... cum ? Babilonienii ? Cine-or mai fi şi ăştia? Sunt un popor care nu mai sînt ?! Încurcată mai e şi istoria asta !... Dar nu trebuie să se vadă că nu ştiu", plănuieşte mica strategă, hotărîtă să folosească toate resursele camuflajului.

„O să ridic mâna la orice întrebare. Eu ! Eu ! Spun eu, tovarăşe profesor. În ce epocă au trăit? Ştiu eu ?! Eu ! Spun eu !“ Şi, lungită peste bancă, cu mâna în aer, pare o praştie întinsă, din care e gata să-şi ia zborul... răspunsul.

„Am scăpat, am scăpat, se bucură fetiţa, întreabă pe ăi de nu ridică mâna. Heha... Ce războaie au dus ? Au avut şi războaie ?! Numai de nu m-ar întreba... Eu ! Eu ! Hait, se uită la mine... O să dau drumu’ la creion sub bancă... M-aplec și-l caut...”

Stratega intră sub bancă. A găsit creionul şi, ghemuită dedesubt, îi roade nervos capătul. Uf, a răspuns altul. Iese... strategic, ştergîndu-şi absorbită genunchii de praf.

„Cine a fost Hamurabi ? De unde să ştiu eu ? Sînt pierdută, iar se uită mine ! Acum o să scap penarul şi-o să adun toate peniţele, căpeţelele de creion, ascuţitoarea, guma. Pînă atunci o să răspundă altul..."

— Să spun eu ?

Eugeniţa se răsuceşte cu inocenţă spre vecinul din spate, din stânga, din dreapta. „Eu ?“

Da, chiar ea. Infanteristul a fost lovit de moarte. Se ridică şovăitoare, palidă, şi îngăimă cu glasul pierdut :

— Ha... Hamuba... Habamu... Habar... n-am, tovarăşe profesor...