Între prietene

O, SUPĂRĂRILE INTRE FETE ! Prolog al despărţirilor de-fi-ni-ti-ve ! Sfîşietor spectacol !... Să ştii că şorţuleţele acelea pepit, ce se strîngeau buchet în orice clipă, ca într-o garderobă, îşi vor întoarce — dintr-o dată şi pe veci — spatele, iar drăgălaşele lor proprietare sevor privi fără să se vadă, ca printr-o sticlă mată! Unde, te întrebi, în inimioara lor fragilă — încape oare atîta tărie ? Gîndiţi-vă ! Uşor e oare să te desparţi de cea mai bună prietenă, şi încă pentru totdeauna, şi să continui totuşi să stai cu ea în bancă ?

Iată, de pildă, Aurica a jignit-o pe Nuşa. Cum ? În ce împrejurare ? N-are însemnătate. A jignit-o, asta-i de ajuns. (Şi dacă-i de ajuns pentru Nuşa, e de ajuns şi pentru dumneavoastră, cititorii.)

De atunci, cele două nu-şi mai vorbesc, nu se mai privesc. Stau tot timpul cu spatele una la alta. (Se înţelege că pentru asta tot trebuie să se mai privească. Dar numai pentru asta.)

Bineînţeles că, pentru Nuşa, Aurica nici nu mai există — decît ca să-i întoarcă spatele. Există însă compasul ei nichelat şi temele cu circumferinţa cercului, la geometria plană. Şi atunci, şi numai ca proprietară de compas, Aurica începe să fiinţeze din nou... Dar numai prin intermediar.

— Getuţo, du-te şi cere-i tu compasul Aurichii... dar nu care cumva să afle că-i pentru mine.

— De ce, tu ?

— Sîntem certate.

— Vai, tu ! se miră sincer mijlocitoare. Eraţi cele mai bune prietene ? !

Fata îşi roteşte privirea conspirativ :

— Ssst ! că se uită-ncoace. Nici nu vreau să aud de ea.

— Ce spui, tu ? Şi eu nu ştiu nimic... De mult s-a întîmplat, tu ? ciripeşte mai mult bucuroasă decît consternată Getuţa.

— De mult... Închide Nuşa ochii şi caută să-şi aducă aminte, ca şi cum „s-a întîm-plat“ cîndva, la sfîrşitul veacului al treisprezecelea. De vreo trei zile.

— Şi mie nu mi-ai spus nimic, îi reproşează prietenos amica. De ce v-aţi certat, tu ?

— Nu pot să-ţi spun.

— Da ? Să ştii că mă supăr. O îmbie apoi, împletind nu ştiu ce la o codiţă perfect împletită : Nu-mi spui tu mie, prietena ta cea mai bună ?

— Să-ţi spun drept dragă, alaltăieri m-aş fi împăcat cu ea, poate că ieri... Dar acum... niciodată ! N-are decît să se Împace ea. Eu nu mai pot Nu mai pot, şi gata !

Mijlocitoarea îşi strînge palmele a rugăciune :

— Ah, dragă, povesteşte-mi !... Mor de curiozitate !...

— Nu pot.

— Bine !... M-am supărat. Adio şi n-am cuvinte...

Se răsuceşte pe călcîie şi pleacă cu paşi mari,

— Stai ! aleargă după ea Nuşa. Iţi spun. Uite, nu mă împac cu ea... Dar nu-i spui, te conjur !... Nu mă împac pentru că nu mai ţin minte de ce ne-am supărat. Am uitat, zău !

— Da ? Va să zică tot nu-mi spui ? se smiorcăie Getuţa, revoltată. Şi mai zici că-s prietena ta cea mai bună. Eşti o falsă, prefăcuto !

Pleacă şi priveşte absentă pe geam.

— Stai ! Getuţo, mi-am amintit ! Uite, acum mi-am amintit. O cuprinde după umeri şi continuă : Ştii de ce sînt supărată pe ea ?

— Ei ?

— M-am supărat cu ea acum trei zile, pentru că nu i-am spus de ce eram supărată eu tine acum cinci zile !

O, supărările între feţe !