La telefon

ORA TREI DUPĂ-AMIAZĂ. În case e cald, sobele duduie ; aţipite, pisicile sforăie molcom, iar copiii... au mîncat pe săturate, s-au odihnit, şi acum, aplecaţi peste cărţi şi maculatoare, liniază şi subliniază, citesc şi recitesc, numără şi enumeră — într-un cuvînt, învaţă. Şerban, prietenul meu, stă şi el aplecat peste măsuţă, ca toţi ceilalţi. Şi, ca toţi ceilalţi, citeşte, reciteşte, liniază, subliniază, numără şi enumeră. Şi cu toate acestea... nu învaţă.

Mormăie cîtva timp înciudat. Apoi se repede la telefon :

— Alo, Alecule... Ce faci, băiatule ? înveţi la chimie ? Foarte bine, dragă Alecule, dă-mi un dezinfectant din trei litere, care se termină cu D. Nu, nu m-am tăiat; dezleg nişte afurisite de cuvinte încrucişate... N-ai habar?...

Nu, încă n-am învăţat la chimie... Te deranjez ? Un moment doar... Dă-mi un port în Norvegia, cu patru litere... Sau un animal cu blana roşcată... Începe cu V... Nu te pricepi ? Ai de învăţat ? Aha !... Aha !... Bineee !... La revedere !

Şerban trînteşte receptorul. Bodogăneşte jignit :

— Uite cu cine stau eu în bancă !... Tocilar ursuz ! Nu-i nimic. Chiar mîine mă mult de lângă el. O să stau cu Sandu Vintilă... În fund, lângă calorifer... Să mai poftească nesuferitul de Alecu să-mi ceară compasul tatii... O să-i spun şi eu ; „N-am timp, nu vezi ? Acum îmi curăţ unghiile..."

Uşurat, formează un nou număr :

— Sandule, tu eşti ? Aici Şerban... Sandule dragă, tu stai singur în bancă, nu-i aşa ? De mîine mă mut cu tine... Ce mi-a venit ? O să-ţi explic eu mîine... Acum caut un animal cu blană roşcată... Ce magazin de stat ? ! Ce consignaţie ? !... Nu vreau să-l cumpăr... (Şerban rîde amuzat : „Ce spiritual e !“) La muzeu ? Nu, mă, pentru cuvinte încrucişate... Aaa... Înveţi ? mda...

Se aude un pocnet sec în receptor, Şerban se-ntunecă :

— Învaţă ! Şi ce ? N-are un minut-două pentru un prieten ? Nu mă mai mut cu el... N-are decît să aştepte pîn’ i s-or lungi urechile.

Roade înciudat capătul creionului... „Animal cu blană roşcată... veveriţă... viezure... n-au cinci litere... viespe — n-are blană... Vacă. Nu-s toate vacile roşcate... Privirea i se opreşte asupra pisicii : „E roşcată ! Dar nu începe cu V“. De ciudă îi trînteşte o carte în cap :

— Zît ! iar stai pe pat ?

Pisica se zbîrleşte furioasă — şi, aşa, ţeapănă, roşcată şi cu ochii verzui-gălbui, seamănă leit cu Voicu, băiatul din banca vecină, cînd, tot înghiontit la vreo teză, se răsuceşte ţîfnos spre el :

— Lasă-mă-n pace !

Da, e cam morocănos şi Voicu ăsta, dar o să-l roage frumos, o să-l ia cu binişorul...

— Voicule... iubitule, scapă-mă dintr-o încurcătură. Nu ştii tu, Voicu-leţuîe dragă, un animal roşcat, format din cinci litere, care începe cu V ? Da, m-am gîndit la tine... De ce glume proaste ? Nu, nu m-am gîndit la tine...

„A închis telefonul !“

Şerban fierbe. Ce i-a trecut prin minte ? Numără pe degete ; „V...O...I...C...U... cinci litere... adevărat... şi are părul roşcat... Haha... Bine i-am făcut !“

Răsfoieşte carneţelul cu numere de telefon... Mai dă vreo opt telefoane şi pe urmă izbucneşte :

— Învaţă, învaţă ! Şi ce dacă învaţă ? Trebuie să mă milogesc să-mi de-a un ajutor tovărăşesc ? ! Priveşte ceasul din perete : Poftim, e şase, de trei ore mă căznesc... Halal colegi ! Unul nu s-a deranjat...

Într-adevăr, s-a făcut ora şase. În case e cald, sobele mai duduie ; toropite, pisicile au adormit de-a binelea, iar copiii... La urma urmei, de învăţat au învăţat. Acum se odihnesc, se joacă. Şerban deschide ghiozdanul şi aşază pe masă cărţi, maculatoare, caiete... Si da, la chimie au ceva de învăţat... Nu mai e o clipă de pierdut. Şi băiatul, cu capul între mîini, începe, în sfîrşit, să citească.

Deodată, telefonul sună prelung. Şerban sare la aparat.

— Noroc, Alecule ! Ai terminat lecţiile ? Eu ? De-abia m-am apucat... Cum ? ! Ai găsit animalul cu blană roşcată ? Vulpea, zici ? Ia stai să văd. Vulpea e, Alecuţule ! îţi mulţumesc... Patru ore m-am luptat cu vulpea asta. Îţi mulţumesc, eşti un adevărat prieten... Cum de ce ? Pentru că nu m-ai uitat... Pa !

Aşează receptorul şi începe să citească : „Oxigenul este un element”...

Ţîrr... Ţîrr... Şerban se ridică din nou :

— Tu eşti, Sandule ? Da, am găsit : vulpea... Mulţumesc. Ce fac eu ? învăţ. La revedere...

Şerban se aşează la masă.

— Unde-am rămas ? Aha : „Oxigenul este un element chimic.. .”

Ţîrr... ţîrr... ţîrr...

— Spune ! Da, ştiu... Vulpea !

Trînteşte receptorul şi se îndreaptă spre măsuţă.

Ţîrr... ţîrrr...

— Alo ! Da ! Vulpea ! se răsteşte Şerban în receptor. Bombăne furios, îndreptîndu-se spre masă : Mare lucru. Ştie orice prost. Sigur că-i vulpea.

Ţîrrr...

Smuceşte receptorul şi ţipă :

— Ştiu... Vulpea !

Şerban fierbe : „Vulpea ! Vulpea ! Au telefon, şi toată ziua : ţîrr... ţîrrr... Nici nu se gîndesc să-ţi respecte timpul pentru învăţat. Halal colegi !“

Ţîrrr... ţîrrr... ţîrrr... ţîrrr...

Zvîrle o pernă peste telefon. Ţîrîitul se aude înfundat, ca un sforăit de pisică, apoi încetează. Băiatul dă perna deoparte.

Ţîrrr... ţîrrr... Începe din nou telefonul. Şerban îşi îndeasă perna pe cap şi aruncă cartea de chimie direct în cutiuţa neagră.

Telefonul tace o clipă, apoi sună din nou :

Ţîrrr... ţîrrr... ţîrrr...

Şerban se repede la telefon şi începe să ţipe din răsputeri :

— Vulpea ! Vulpea ! Vulpea ! Ştiu ! Vulpea... fir-ar a naibii să fie de vulpe !

Pisica zvîcneşte neliniştită din coadă şi începe dinti’-o dată să miaune

prelung.