Portretul colegei de bancă

COPIII AU PRIMIT CA TEMĂ, LA LIMBA ROMÂNĂ, pentru după vacanţă, să facă fiecare un scurt portret literar al colegului de bancă. Portret fizic şi sufletesc. Cum arată şi ce fel de om e...

Cele două colege de bancă, şi totodată vecine — Victoriţa şi Dana — s-au aşternut pe treabă. Primele fraze au şi fost scrise pe caiete. După cît se pare, temele sînt terminate... „din punct de vedere fizic".

Victoriţa îşi lungeşte gîtul spre caietul colegei.

— Citeşte-mi, o roagă ea. Mor de curiozitate să ştiu ce ai scris despre mine.

— Da’ pe urmă îmi citeşti şi tu, nu-i aşa ?

—- Se înţelege. Zi !

— Dar nu te superi...

— Cum o să mă supăr !

— Pe onoarea ta ?

— Pe !

Colega respiră adine, şterge de pe caiet cîteva fire imaginare de praf şi începe :

— Ascultă : „Colega mea de bancă este foarte deosebită de mine“.

— Aşa şi este, zi mai departe, tu, mor de curiozitate, tu, să văd cum mă vezi tu...

Colega nu se lăsă rugată. Continuă :

— „Ea este o fată bondoacă“...

— Cum ? ! se încruntă, brusc jignită, Victoriţa, şi îşi pipăie talia. Sînt eu bondoacă ??

— Ce, vrei să zici că nu ? Aşa-ţi zic toţi copiii : „Bondoaca".

— Asta tu ai scornit-o, se înfurie Victoriţa. Şterge imediate „bondoacă“.

— Şi ce să pun ? Durdulie ?

— Nu. Să nu pui durdulie.

— Dar ce ? Rotofeie ?

— Nu. Să nu pui rotofeie. Scrie...

Caută cu ochii închişi cuvîntul potrivit. Cealaltă o ajută :

— ...îndesată ? Grăsană ? Crede-mă, tot mai bine e „bondoacă”.

— Nu. Scrie aşa : „Ea a slăbit cu două kilograme şi trei sute de grame..."

— Nu se vede... Zău, tu, nu se vede...

— Ba se vede, i-o reteză Victoriţa. Dacă vrei, îţi arăt şi rochiţele.

— Dar ce ? Eu fac portretul rochiţelor ?

Victoriţa se dă bătută. Zîmbeşte acru :

— Mda ! Ştii, sînt curioasă să ştiu ce ai scris mai departe...

— Păi, să-ţi citesc. Am scris aşa, continuă netulburată Dana : „Colega mea are o faţă lătăreaţă..."

— Cum lătăreaţă ?

— Dar cum ? îngustă ? Uită-te în oglindă ! „Mai are un nas borcănat şi urechi măricele.” Asta e tot.

Victoriţa s-a făcut palidă de ciudă. Îşi muşcă buzele. Vorbeşte printre dinţi :

— Da ? Bine. Uite ce am scris eu... „Colega mea de bancă este f oarte deosebită de mine...”

— Aşa şi e, întăreşte cu satisfacţie Dana.

— „Ea este o lungană...”

— Cum ? sare ca arsă Dana.

— Aşa am scris, dar acum adaug ; „şi o ciolănoasă, şi o deşirată, cu un nas ca o trompă de elefant...”

— Da ? Tu faci şi comparaţii ? Bine, mormăie Dana ameninţător. Păi crezi că eu nu pot să scriu, în loc de „are urechi măricele", „are urechi ca nişte foi de varză murată“ ? Şi... şi... „bărbia ascuţită ca un vîrf de pantof“ ? îţi convine ?

Victoriţa o priveşte drept în ochi :

— Îmi convine. Uite, scriu şi eu ; „Are deg e te ca nişte dopuri de plută şi... o strungăreaţă între dinţi ca Dunărea la Porţile de Fier..."

Dana sare în sus şi răstoarnă scaunul, dar e atît de furioasă că nici nu bagă de seamă.

— Da ? Hai la oglindă ! Poftim. Îşi lipeşte nasul de luciul oglinzii şi vorbeşte cu degetele între dinţi ca o furculiţă : Spune unde vezi tu la mine... Porţile de Fier ?

— Şi tu unde vezi la mine varză murată ? ţipă Victoriţa, trăgîndu-se de urechi.

Acum s-au mai molcomit parcă. Sînt puse pe tratative.

— Ştergi... „ciolănoasă şi deşirată“ ?

— Şi tu ştergi „faţă lătăreaţă“ ?

— Şterge tu mai întîi, se roagă Dana.

— Ba tu.

— Bine. Nu vrei ? se înfurie din nou Dana. Las’ că te aranjez eu... „Din punct de vedere sufletesc . ..”

Se repede la masă şi apucă hotărîtă tocul.

— Ce vrei să mai scrii ? întrebă uimită Victoriţa.

— O să scriu că eşti o... o... egoistă.

— Şi eu am să scriu că în orele de română scrii la matematică ! Şi copiezi temele !

— Şi eu n-am să scriu că ai fugit de la ultima adunare de grupă, ca să te fotografiezi a la minut ?

— Şi tu nu te-ai prefăcut bolnavă, pentru că nu învăţaseşi poezia pentru serbare ?

Dana a rămas încremenită, cu tocul în aer. Simte că îi izvorăsc două şiruri fierbinţi de lacrimi din ochi. Vorbeşte cu glas tremurător :

— Ai fi tu în stare să scrii... asta ?

Victoriţa s-a înmuiat şi ea :

— Dacă scrii de adunarea de grupă !

— Nu scriu. Dar nici tu de copiat temele.

— Şi n-o să scrii nici de fotografie ?

— Nu, dacă ştergi că n-am învăţat poezia pentru serbare.

— Dar ştergi şi tu că sînt egoistă şi că am nasul borcănat.

— Şi cum să scriu ? !

Victoriţa se gîndeşte un timp, apoi izbucneşte veselă :

— Ştiu : potrivit.

— Şi despre faţă ?

— Potrivită.

— Şi despre ochi ?

— Potriviţi.

— Bine, şterg, consimte Dana, dar... scrii şi tu la fel ?

— Mai încape vorbă ? Uite...

Un timp se aude doar rîcîitul peniţelor în caiete.

Curînd, lucrurile au fost transcrise. Dana lasă tocul jos şi citeşte

Victoriţei :

— „Colega mea, Victoriţa, este foarte deosebită de mine. Ea are nasul, gura, părul, ochii potriviţi. Din punct de vedere sufletesc ea este o fată foarte potrivită”

Victoriţa citeşte şi ea lucrarea ei:

— „Colega mea, Dana, este foarte deosebită de mine. Ea are nas ul potrivit. Gura este potrivită. Părul şi ochii sînt potriviţi. Din punct de vedere sufletesc este o fată foarte potrivită.“

„Cum ? ! veţi exclama. Nu e nici o deosebire între ele ?“ O, ba da, şi încă multe : din punct de vedere fizic Victoriţa are în plus trei virgule. În schimb, din punct de vedere sufletesc, e mai bogată Dana : două puncte şi o pată de cerneală în plus.