Sufleţelul învaţă

CÎND IONEL SE APUCA DE ÎNVĂŢAT, toată lumea din jur păşeşte în vîrful picioarelor. De fapt, „toată lumea din jur“ e numai bunica, măruntă, slabă şi puţin gîrbovită. Mama e la serviciu. Tatăl e plecat de vreo trei săptămîni în delegaţie.

Se-nţelege, bunicii nu-i vine prea uşor să calce în vîrful picioarelor — are aproape şaptezeci de ani. Ea ştie însă că tîrşitul papucilor îl enervează pe băiat. Şi doar sufleţelul învaţă. „Lasă-l să înveţe... dragul de el ! Ce silitor e ! Cum vine de la şcoală se apucă de-nvăţat. Nici să mănînce nu are răbdare. Dragul de el, mănîncă cu ochii pe carte... Şi cînd se-ncalţă e cu cartea alături... Sărăcuţul, de-abia nimereşte copcile de la bocanci.” De aceea îl încalţă bunica, în timp ce sufleţelul citeşte. Dacă s-a mai pomenit un băiat mai sîrguincios ? i Ce spală cu cartea în mînă... Şi, culmea ! Il persecută la şcoală. Cum poate să susţie dirigintele că nu învaţă deloc ? Uite-l chiar acum : stă cu picioarele pe perete — aşa învaţă el, micuţul — şi înghite carte după carte, pagină după pagină. Pe alţi copii trebuie să-i împingi de la spate : „Învaţă, scrie, desenează, ai terminat ?“ Cu Ionel nu s-a întîmplat niciodată aşa ceva. Conştiincios, mînca-i-ar bunica, şi cît de mult învaţă !... Nu e de mirare că e cam nervos... Şi cum să nu fie nervos, cînd are atîta de învăţat, şi dînsa, uite, chiar adineauri, a trîntit lemnele la gura sobei. Erau cam grele, ce-i drept, dar băiatul învaţă. Şi mai are bunica un cusur : uite, acum aduce o găleată cu apă... Doamne, cum mai fîşîie papucii ! Cum să nu se enerveze băiatul ? E atît de afundat în carte...

Dar n-are încotro. Tot trebuie să-l deranjeze să cumpere pîine :

— Ionel... Ionel, sufieţelule...

— Ce vrei ?

Drăguţul de el, nici cînd vorbeşti cu dînsul nu-şi desprinde ochii de pe carte !...

— Comoara lui bunica, nu te duci tu după pîine ?

— Uff ! Nu poate omul să citească un rînd... trosc ! lemnele... bang ! găleata cu apă... pîinea ! Eu nu mănânc pîine. Du-te dumneata, dacă vrei pîine... Pe mine să mă lăsaţi în pace. Am de învăţat... Dumneata nu vezi ?

Şi agită în faţa bunicăi o cărţoaie cît toate zilele, îmbrăcată într-un jurnal pe care scrie mare : „Istoria”.

Bunica priveşte cu admiraţie cartea cea groasă şi îşi cere iertare :

— Nu te enerva, scumpule, mă duc eu... Învaţă, învaţă... sufieţelule...

Cînd bunica se întoarce, băiatul e tot neclintit. Şi-a mutat doar picioarele

de pe un perete pe altul.

— Mînca-l-ar bunica, cum mai zboară paginile ! A şi. isprăvit-o...

— Dă-mi zoologia... E în ghiozdan... Îmbrăcată în albastru, mormăie Ionel.

Zoologia e ceva mai subţire. Ce noroc că au zoologie ! Tii, dacă i-ar fi cerut limba română... două kilograme. Sau geografia... Săracul băiat... Iacă: au şi început să zboare paginile. Şi profesorul de zoologie susţine că nu învaţă. El, care a fost premiant în fiecare an : dintr-a-ntîia pină-ntr-a patra... E drept că-n ultimul timp se cam lăsase pe tinjală... Dar acum ? Mînca-l-ar bunica... Primul o să fie... Şi bunica continuă să păşească în vîrful picioarelor... De-abia răsuflă. Lui Ionel nu-i place cum răsuflă. Nici ei, de altfel. Răsuflă greu. Deh, ce să-i faci. Bătrîneneţea !

Un singur lucru o îngrijorează pe bunica. Ionel nu prea scrie. Ea chiar nu scrie deloc. Bunica îşi ia inima în dinţi :

— Ionel... sufleţelule, voi n-a-veţi de scris ?

Băiatul răspunde plictisit, fără să-şi ia ochii de pe carte :

— Mda... avem...

— Şi... şi nu scrii, sufleţelule ?

Sufleţelul zvîrle furios cartea:

— Nu vezi că învăţ ?

— Nu te supăra, sufleţelule... Poate, ziceam, de, să te ajut niţel...

Ionel se dă repede jos din pat. I-a trecut furia. Ochii îi sclipesc vesel :

— Bunică, dumneata scrii frumos, nu-i aşa ? Scotoceşte în ghiozdan. Scoate o carte şi un caiet : Bunico dragă, uite, numai atîta... Aici... zece rînduri... Pină aici... Serii dumneata... E de copiat... Eu trebuie să-nvăţ... Da ?

Bunica şi-a pus ochelarii şi s-a aşternut pe scris. Ionel a cules cartea de pe jos şi citeşte cu picioarele pe pereţi.

După treizeci de minute, bunica se apropie de băiat :

— Uite... e bine ? Am terminat.

— Foarte bine, bunico, foarte bine... Vino să te sărut. Ţocăie fericit din buze. A scos din ghiozdan un alt caiet : Bunicuţo dragă, fă şi harta asta... Uite aici... Afluenţii Siretului.

Bunica se freacă la ochi.

— Nu prea văd bine... E scris mărunt, sufleţelule...

— Hai, bunicuţo, ajută-mă... Eu am de învăţat.

A doua zi, Ionel soseşte furios de la şcoală :

— Ce mi-ai făcut ? Mi-a dat patru... Numai din cauza ta. Uite ! Toată harta e tăiată cu roşu ! Ce, Dunărea e afluentul Şiretului ? Şi Mureşul ?! Oltul se varsă în Marea Neagră ? Ăsta-i ajutor ? Deschide bine ochii, citeşte şi-n carte, dacă nu te pricepi... Apoi, după un moment în care a privit-o aspru : Ce mai stai ? Fă-o din nou...

Bunica s-a aşezat la masă. Citeşte, urmărind cu degetul pe carte :

— „Şiretul este foarte bogat în aa... aflu... afluenţi... De la nord la sud, pe partea dreaptă : Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Milcov, Buzău...“

Băiatul stă ca de obicei cu picioarele pe perete şi cu zoologia în mină... Citeşte şi el. Dar, după vreo jumătate de ceas, ochii i se îngustează din ce în ce. Clipeşte des. Întoarce toropit o pagină. Mai citeşte cîteva rînduri şi, pe nesimţite, picioarele îi alunecă de pe perete, iar zoologia se rostogoleşte pe covoraşul de lângă pat.

— Sufleţelul, cum să nu-l doboare ?... Atîtea lecţii... oftează bunica. Ridică cu grijă cartea. O cîntăreşte în mină : Pe vremea mea erau mai subţirele... Începe s-o răsfoiască... Şi ce mărunt e scris !! îşi potriveşte ochelarii şi citeşte la întîmplare în josul unei pagini :

...Rămas pe ţărm, fugarul privea piraţii ce se-ndreptau cu toate pînzele în vînt... Atunci, apucînd cu o mînă calul de căpăstru, iar cu cealaltă scăr-pinîndu-se în ceafă, scoase pistolul şi începu să tragă..."

Bunica nu pricepe nimic. Scoate ochelarii, îi şterge şi-i potriveşte mai bine. Întoarce pagina :

Scoase un urlet fioros şi zvîrli cuţitul spre palmier, dar acesta dispăruse... O bănuială încolţi în mintea piratului : nu cumva era o păcăleală ?“

O bănuială, vorba cărţii, încolţi în mintea buneii. Asta era zoologie ? Nu cumva era o păcăleală ? Se îndreptă spre masă şi scoase din ghiozdan „Româna". Era cu poze. Oftă uşurată. Va să zică se înşelase. Scriitorii aveau poza în cărţile de română şi pe vremea ei. Se uită atent la prima figură. Nu-l cunoştea. Era, desigur, un scriitor mai tînăr... şi avea, săracul, un bandaj peste ochi. Cine o fi ? Citi explicaţia : „Tom Chiorul, tînărul bandit din Chicago". Altă poză : „Dik Balena"...

Din ce în ce mai nedumerită, scoase „Aritmetica". Căuta o socoteală, ca-n orice aritmetică. Şi o găsi. Ca-n nici o aritmetică. Citi :

— „Socoteala dumitale e greşită, mister. Am furat împreună trei mii de. dolari. Mi se cuvin o mie cinci sute.

Da. ? îndrăzneşti ? Se ridicase în picioare ăintr-un singur salt. Nu pui la socoteală aceste şase gloanţe cu care aş putea să-ţi găuresc scă-fîrlia ?“

Îngrozită, bunica scăpă „Aritmetica” din mînă. Se aplecă s-o ridice, şi o lovi în faţă căldura sobei în care duduiau lemnele aduse de dînsa.

— Ionel ! strigă bunica. Ce materii aveţi voi pentru mîine ?

Băiatul se răsuci zgomotos pe canapea :

— Zoologia, româna, geografia...

— Va să zică, zoologia... Alese cărţulia cu scoarţe albastre şi o vîrî pe foc. Pe urmă, româna, zici ? Paginile gălbui se răsuciră, cuprinse de vîl-vătaie, şi începură să pîrîie.

— Ce faci, bunicuţo ? sări ars băiatul, mai ars decît „tînărul bandit din Chicago” care îl privea cu singurul său ochi, din maldărul de scrum.

Dar bunica nu răspundea. Arunca în foc cărţoaie după cărţoaie. Se-n-toarse apoi cu faţa roşie, îmbujorată, spre băiatul ce rămăsese năuc :

— Ce fac ? Nimic... Am aţîţat niţel focul... şi adăugă aspru, privindu-l peste ochelari : Să lipseşti din ochi mei... Du-te de adu două braţe de lemne, şi pe urmă stăm noi de vorbă. Mă mai pricep şi eu la zoologie, sufleţelule...

Share on Twitter Share on Facebook