La vară o sa fie cald

— TOVARĂŞE DIRECTOR...

Băiatul avea lacrimi în ochi. Storcea în pumn o coajă de portocală şi, de cîteva minute, de emoţie şi furie, nu mai izbutea să scoată un singur cuvînt. Era frig, un vînt subţire tăia sârmele întinse în pridvor şi o zăpadă aspră, ca o măzăriche, se izbea de tabla casei.

— Spune, îl îndemna directorul şcolii, poate pentru a zecea oară. Ei, hai, dă-i drumul, ce te frământă ? „De ce mă ţii afară, dezbrăcat ?“ vru să întrebe, oarecum enervat. Dar îl văzu atît de zgribulit şi nefericit, încît îşi înmuie glasul : Zi, ce ai pe inimă ?

Ah, cîte n-avea el pe inimă ? ! Tocmai asta era nenorocirea că avea prea multe. Atît de multe şi de dureroase.

— E ceva grav ? Poate-mi spui mîine, nu-i aşa ? îl mîngîie directorul şi dădu să intre în casă, dar citi deznădejdea pe chipul băiatului şi se opri, reţinîndu-şi un strănut.

...Nu mîine, acum vreau să vă spun, treaba asta nu suportă amînare, pentru că eu n-am să mă las pînă nu îi stîrpesc din viaţa societăţii satului nostru. Eu asta vă cer : aprobarea să fiţi de acord şi să mă ajutaţi să-i stîrpim, de aici, din comună. Nu pentru binele meu. Pentru binele obştesc, pentru că — dumneavoastră nu ştiţi ! — la noi în comună sînt mulţi vagabonzi. Şi numai eu îi ştiu pe toţi, cu numele şi prenumele, cu adresa lor, pe bănzi, cu toate secretele lor, ce fac şi ce au de gînd...

— Ei, hai, vrei, sau nu, să îmi spui ceva ?

...Da, pentru că dumneavoastră sînteţi cel mai bun, şi eu aştept o dreptate, şi eu sînt gata să vă ajut să facem o curăţenie totală cu aceşti indivizi periculoşi care se pretind prietenii mei şi care — dumneavoastră nu ştiţi — toţi au bricege şi lanterne colorate... Vi-i spun eu pe toţi, fiecare ce are şi ce plănuieşte, pentru că dumneavoastră nu ştiţi — ei sînt prieteni nedespărţiţi şi e greu de luptat cu ei. De aceea eu am venit la dumneavoastră, pentru că benzile acestea sînt periculoase pentru toată omenirea din lume.

— Ce ai, dragă ? Nu spui nimic ?...

...Vă spun tot, tovarăşe director, dar trebuie să mă ajutaţi, totul în cel mai mare secret, să-i luăm ca din oală, ei habar să nu aibă.

— De ce taci ? Nu vrei să intrăm în casă ?

...Nu, pentru că e urgent, nu e timp de pierdut, chiar acum ei se îndreaptă cine ştie unde, dar cu alianţa dumneavoastră eu îi pot captura pe toţi.

— Cu ce te pot ajuta ? Ce pot face pentru tine ?

...Enorm ! Vreau să-mi spuneţi de unde pot eu să procur pînă mîine un avion, două-trei radioemiţătoare ca la circulaţie, două-trei pistoale cu gloanțe oarbe, un bumerang, nişte prafuri de adormit, un automobil cu şenile, dar şi cu flotoare, ca la submarine, ca să putem urmări toată banda şi să-i înconjurăm. Eu nu zic să-i distrugem, dar să-i speriem, să-şi ceară iertare în genunchi...

— Gata ! Am degerat. Eu intru în casă. Văd că n-ai nimic să-mi spui.

Băiatul rămase în pridvor, apoi îşi suflă cu putere nasul ud şi porni spre poartă. Şi deodată încremeni. La colţ se auzeau voci, clopoţei, buhaiul, bicele pluguşorului.

— Ei sînt ! scânci băiatul şi vru s-o rupă la goană.

— Unde fugi, măi, Fantomas ?! De cînd te căutăm.

— Voi ? Pe mine ?

— Păi n-a fost vorba că ne întilnim la 6, la Gogu ?

— Care Gogu ?

— De lângă pod.

— Care pod ?

— Din capu’ satului.

[IMAG]

— Care cap ?

Şi deodată se lumină : erau doi de Gogu, erau două poduri — unul într-un capăt, altul în celălalt cap al satului. Fusese o neînţelegere la... mijloc. De aceea nu se întîlniseră.

— Acum, hai, ia-ţi buhaiul. Intrăm la tovarăşul director. Tare şi cu forţă, atenţie, la „aho, aho !“...

Peste cîteva clipe directorul se afla din nou în pridvor. Un vînt iute şuiera în sîrme, iar măzărichea izbea ca alicele acoperişul. Apoi izbucni urarea, şi parcă tot cerul se topi în hărmălaie. Pe treapta cea mai de sus buhaiul gemea scurt şi fericit.

„Ai vrut să-mi spui ceva ?“ dori să-l întrebe directorul pe băiat, dar un imens strănut acoperi toată zarva. Iar băieţaşul îi zîmbea fericit şi pieptăna buhaiul :

— Aţi răcit, tovarăşe director ? La vară o să fie cald şi bine. „Aho, aho, copii şi fraţi...”