Obiect neidentificat

OBIECTUL FUSESE DESCOPERIT în curtea şcolii şi ceea ce izbise atenţia din prima clipă era lipsa lui totală de identitate. Era, într-adevăr, ceva „nemaivăzut”, aceasta fiind singura precizare pe care — acum chiar, după atîtea studii la care a fost supus — o poate cineva face. Că tocmai acest fapt îl impuse interesului general este uşor de înţeles. Nimic mai captivant decît enigmele, se ştie. Şi astfel se face că, din momentul descoperirii sale, ciudatul obiect deveni un formidabil izvor de ipoteze. Cele mai multe vizau originea sa extraterestră.

— Un O.Z.N. ? Mă rog, dar în coperţi de vinilin ? ! Atunci un mesaj din galaxie ?! Da, dar scris în ce fel de cifru ? Un top de hîrtie de ambalaj pierdut de niscaiva marţieni ? Dar aceasta înseamnă că marţienii cunoşteau marmelada şi slănina cu ale căror urme era pe de-a-ntregul mînjit. Tulburătoare ipoteze !

Alţii, ceva mai precauţi, admiţînd originea foarte îndepărtată a obiectului, o situau nu în spaţiu, ci în timp, apelînd la arheologie sau paleontologie.

— Presupunînd că a zăcut 5 000 de ani sub dărîmăturile Babilonului, poate fi un obiect de uz casnic al vechilor sumerieni. Ei cunoşteau marmelada !

— E cu putinţă, obiectau alţii, numai că locul de baştină poate fi mult mai probabil Pompeiul. Obiectul a zăcut, desigur, sub cenuşă şi lavă vulcanică. De aici marea cantitate de cărbune şi grafit cu care pare acoperit.

În sfîrşit, nu puţini încercau să-i identifice natura pornind de la posibila sa întrebuinţare. În acest sens se şi înregistrau, de altfel, presupunerile cele mai contradictorii.

— E o căciulă dintr-un fel de scoarţă de copac necunoscut, înclinau să creadă câţiva.

— Aş, cu aşa ceva se puteau înveli doar picioarele, susţineau alţii. E o primă formă de ciorapi sau obiele ale Omului Zăpezilor. Nu observaţi aceste foi ? Par să fie frunzele unei ferigi geologice, pe jumătate carbonizate. Sau, poate, o armă de vînătoare de un tip special. Nu este exclus să fi folosit la azvîrlirea de praf în ochii unor necunoscute fiare...

Disputa era în toi şi se poate afirma că nimeni nu rămăsese în afara ei, cînd, brusc, apăru o nouă explicaţie. E drept, nici acum toată lumea nu e încă pe deplin convinsă, deşi argumentele nu sînt de neglijat. Şi cel mai puternic argument rămîne faptul că persoana în chestiune, dînd explicaţiile de rigoare, nu ezita să îşi dea de zece ori pe minut cuvîntul de onoare :

— Pe cuvînt că e al meu. E caietul meu de notiţe, pe onoarea mea. E maculatorul meu, băieţi, aveţi cuvîntul meu de onoare.

Aşa o fi ? N-o fi aşa ?

— Băiatul are dreptate, zic unii. Doar nu-şi dă cuvîntul de florile mărului.

— Dar atunci de ce nu poate explica deloc nici cum şi nici la ce îl foloseşte ? Să arate, da, să arate în ce chip poate fi folosit un asemenea caiet de notiţe.

E adevărat, băiatul nu poate arăta. Continuă doar să mormăie :

— Pe cuvînt că e al meu, pe onoarea mea...

Cercetările continuă. Deocamdată obiectul a fost depus la muzeu cu eticheta, foarte potrivită şi plină de prudenţă :Nu atingeţi obiectele expuse !