Scrisoare pe adresa unui chiulangiu

ÎN SFlRŞIT, M-AM HOTĂRÎT să-ţi scriu, vitregul meu stăpîn. Sînt servieta ta, preaamărîta ta servietă. Trebuie să-ţi spun că n-am fost totdeauna amărîtă. Dimpotrivă. A fost o vreme — acum o lună şi ceva — când eram mîndră, fericită... Şi cum era să nu fiu, cân d , abia ieşită din rafturile librăriei, intram de-a dreptul în clasa a V I I-a, şi încă la braţul tău ? Aveam impresia că şi tu eşti mîndru de mine şi asta mă bucura şi mai mult, deoarece — trebuie să-ţi mărturisesc — mi-ai plăcut de la prima vedere. Erai — şi eşti şi acum, când nu-mi mai placi deloc — înalt, voinic, vesel şi sportiv. De altfel, dacă ţii să afli amănunte, sportivă sînt şi eu. Nu te uita că acum sînt o biată servietă. Pe vremuri, la secţia pielărie, era cît p-aci să devin mănuşi de box !

Aşadar, îmi ziceam acum o lună şi ceva : „Iată cum mi-a surîs norocul. O să mă duc la şcoală, şi o să învăţ de toate, şi o să fiu respectată şi de tine, stăpînul meu, şi de alţii.“ Eram doar o pereche atît de reuşită !

Tocmai de aceea cînd, într-o bună zi de la începutul şcolii, am văzut orarul lipit pe dinăuntrul capacului meu, mai să mă înăbuş de fericire. Aveam ce învăţa : şi fizică, şi chimie, şi algebră, şi cîte altele, de care nici nu auzisem. De abia aşteptam să intru a doua zi la ore. Citeam îmbujorată pe orar : „Prima oră, fizică, a doua, chimie, a treia, matematică“. Ţii minte cum străluceam cînd am plecat de acasă ? Acum pot să-ţi mărturisesc : de fericire ! În sfîrşit, am ajuns undeva şi ne-am oprit. Nu era nici o şcoală primprejur. Eram mirată. Dar mi-am zis : „Stăpînul meu ştie mai bine ce e şi unde se predă fizica“. M-ai aşezat — era ora 8 — jos, la vreo şapte paşi de o haină a ta, apoi ai început să alergi împreună cu alţi cîţiva după o minge. În cîteva minute — numai ochi şi urechi — am învăţat o mulţime de lucruri din fizică. Era, probabil, prima lecţie. O ţin minte şi acum pe dinafară. Ea conţinea, spre încîntarea mea, o bogăţie de noţiuni ca : Şuut ! Bară ! Corner ! Henţ ! Fault! Ofsaid !

Văzîndu-te atît de inimos şi de aprins, alergînd cu limba scoasă, să deprimi aceste noţiuni, am tăcut chitic, şi cînd noţiunea „şut-bară“ mi-a căzut ca un trăsnet în cap, dîndu-mă vreo cîţiva paşi de-a berbeleacul, şi cînd altă noţiune— „talpa“ — mi-a julit obrazul, şi cînd lucrarea prac t ică numită „henţ-careu“ a spart în zeci de cioburi călimara, împroşcîndu-mă toată de cerneală.

Aşa o fi în clasa a VII-a, aşa o fi la fizică, îmi ziceam, aşteptînd să se sfîrşească odată prima lecţie. Şi iată că la sunetul unui fluier s-a dat recreaţie... „Acum e bine, mi-am zis, începe chimia... Voi cîştiga noi cunoştinţe.“

M-ai luat, într-adevăr, şi m-ai dus în celălalt capăt al terenului. Am aflat, aşadar, că pentru chimie trebuie „schimbate porţile”. Curînd, la un nou şuierat de fluier, a început chimia. Aşteptam. Spre marea mea uimire însă, acest nou obiect semăna întru totul, uimitor, cu primul. Absolut, dar absolut aceleaşi noţiuni : Şut ! Gol ! Henţ ! Fault-careu ! Ofsaid !

Ce să mai spun de mirarea mea câ nd, ora a treia, la algebră, mi-a fost dat să aud exact aceleaşi noţiuni ?! În plus, doar noţiunea matematică de: „4 — 0“ care — mi-am dat seama — te făcea foarte fericit şi chiar respectat. Apoi ne-am dus acasă şi ne-am odihnit.

A doua zi aveam geografie, română şi anatomie. În prima oră am poposit pe o costişă, într-un crîng. „Da, asta geografie ! mi-am zis. În aer liber, în natură“. Şi aşteptam, numai ochi şi urechi. Ai uns, preţ de un ceas, cu clei, nişte scaieţi. În ora de română te-ai pus la pîndă, tîrîndu-te de-a buşilea. La lecţia de anatomie, în schimb, ai prins vreo trei sticleţi ce se încleiaseră, amărîţi, pe scaieţii de la geografie.

Ai plecat spre casă fericit. Eram şi eu, servieta ta. Aflasem ce-i geografia, şi româna, şi anatomia. Simplu. Într-o jumătate de zi.

Ziua a treia aşteptam istoria şi geometria. Am poposit pe malul unui rîu, la pescuit. M-am dumirit curînd : diferenţa dintre istorie şi geometrie este că la istorie prinzi trei plătici, iar la geometrie numai două.

Erai mîndru. Şi eu. În trei zile, programa ta şcolară nu mai avea nici un secret pentru mine. Îmi cunoşteam toate îndatoririle : la fizică, chimie şi algebră trebuia să încasez lovituri de picior, la geografie şi română să adăpostesc sticleţi, iar la istorie şi geometrie să miros a peşte.

Şi tocmai cînd mă socoteam atotştiutoare, a început încurcătura. Căci în ziua a patra, cînd mă pregăteam din nou la fizică, m-ai dus la pescuit, ceea ce, după cum se ştie, era istorie ; în ora de istorie, nici vorbă de plătici, ci de sticleţii de la geografie, iar la română, cînd aşteptam să mă tîrăşti de-a buşilea pe vreo costişă, m-ai pus deoparte şi-ai început să alergi după mingea de la fizică şi geometrie ! !!

De atunci, mereu aşa, şi nu mai pricep nimic. Sînt zăpăcită de tot şi nefericită. Mă credeam învăţată, şi acum îmi dau seama că nu ştiu nimic. Mă credeam folositoare, şi acum, cînd car între despărţiturile mele plătici, îmi dau seama că nu de mine ai nevoie. Mă credeam respectată, şi ce aud mereu ?

— Uite o servietă de chiulangiu !

Ai auzit ? Aşa îmi zic toţi. Acum ştiu totul : eşti un chiulangiu ! Şi sînt amărîtă foc.

Şi poţi să afli, vitregul meu stăpîn, că dacă mîine o să facem din nou fizică la două porţi, pe mine — cum se zice — m-ai pierdut de muşteriu. Tot n-ai nevoie de servietă. Mă duc la fabrică şi cer să mă prefacă în ceea ce era să fiu făcută de la început : într-o pereche de mănuşi de box. Ai priceput ? Cred că e clar. De aceea închei cu nerăbdare şi semnez,

A ta servietă amărîtă.