„Necunoscut la adresa”

CEI DOI FRAŢI SĂNDULESCU L-AU CUNOSCUT pe Furtună Scarlat în tabără la Eforie. Mai precis în gară, la coborîrea din tren. Amorţiţi de drum şi răscopţi de căldură, aţâţaţi de marea ce-şi fredona atît de aproape chemarea răcoroasă, băieţii săreau din vagoane, încurcîndu-se în legături, bagaje şi geamantane de tot felul. Nerăbdători de a da buzna în mare — dar mai puţin nerăbdători de a se aşeza în rînd — băieţii se mulţumeau, deocamdată, cu priveliştea ghiolului, uriaşă călimară răsturnată nu departe, la picioarele lor. Rămaşi mai la urmă, fraţii Săndulescu s-au apropiat de băieţaşul ce se lupta cu două geamantane şi un rucsac. Prea mic, legănîndu-se izbea cînd un geamantan, cînd altul, de traversele cătrănite, în timp ce rucsacul din spinare îi atîrna strîmb, lovindu-i încheieturile.

Pe ăsta nu-l văzuseră ! In ce compartiment se ascunsese ? Se repeziră spre el, să-l ia în primire :

— Cum te cheamă, neicuşorule ?

— Furtună ? Hi-hi... Va să zică, Vijelie, ai ? Taifun ? !

— Furtună...

— Ha-ha-ha, Muson... Priviţi, băieţi, ce mai Muson ne-a venit în tabără... Vîjjj !...

Se opriră deodată din vîjîit. Cel mare îşi îndulci glasul:

— Şi mai cum, drăguţule ? Zi, cum te mai cheamă ?

— Scarlat, bombăni băieţaşul nedumerit.

— Scarlat ? Hi-hi... Scarlatină ? Păi de ce nu spui, bre, să te ducem la infirmerie ?!

— Sigur... Pericol de infecţie... Şi, zi, Gargară te cheamă ?

— Şi ce rîdeţi ? Aşa îl cheamă şi pe tata... se apără micuţul...

— Ho-ho-ho...

— Hi-hi-hi...

Rîdeau cu lacrimi. De fapt, nu erau băieţi răi fraţii Săndulescu. Aveau însă meteahna asta, a poreclelor. Meteahnă o socoteau alţii. Pentru ei era o distracţie. Ce, nu e distractiv cînd pe un băiat îl cheamă, să zicem, Andrei, să-i spui... Ardei ? Nu rîd toţi. Poate nu rîde nimeni, dar, la urma urmei, rîzi singur. Adică în doi.

— Hi-hi-hi...

— Ho-ho-ho...

Aşa ca acum. Dar văzîndu-l mic, încruntat şi năduşit, chibzuind cum să-şi aburce unul din geamantane pe umăr, încetară hlizeala :

— Măi Tinctură de iod, dă să-ţi duc eu un geamantan..»

— Dă unu-ncoa’, Ciclonule !

Scarlat Furtună nu era supărăcios. Ei, şi chiar dacă la-nceput te îmbufnezi niţel, poţi să ţii supărarea cu cineva care stă cu tine zi de zi la acelaşi colţ de masă, care te învaţă să înoţi, cu care stai la soare în acelaşi pat de nisip şi te cojeşte de pieliţele primelor arsuri, sau care seara, în dormitor, face pe perete fel de fel de umbre chinezeşti, ori povesteşte, pînă la miez de noapte lucruri nemaiauzite, cu vulcani şi elefanţi, pigmei şi gorile ? E limpede : nu poţi să ţii supărarea nici două zile. Dimpotrivă. Cei trei deveniră în scurt timp cei mai buni prieteni.

Dar dacă poveştile n-ar fi avut sfîrşit nici în o mie şi una de nopţi, în viaţa unei tabere se întîmplă, după abia douăzeci şi una de zile, inevitabilul. Plecarea... Şi totdeauna... tocmai în ziua cea mai frumoasă. Se fac bagajele, se strîng ciorapii pierduţi, se cumpără mărgele, şi toţi copiii, sculaţi devreme, văd, în sfîrşit, ceea. ce din prima zi doriseră să vadă : răsăritul soarelui din mare !! E trista despărţire de plaja pe care-ai vrea s-o strîngi într-o batistă, de valurile prietene, de zumzetul falezelor, de... (acum lăcrimezi de-a binelea, dar nu-i nici o ruşine) de toţi tovarăşii ! ! Tac goarnele, tac tobele, catargul despuiat... Nu, nu mai privi într-acolo, micuţule Scarlat ! Aleargă mai departe din băiat în băiat, ia-le semnăturile, adresa... Ţi-ai cumpărat doar pentru asta un carnet special... Uite-i şi pe fraţii, Săndulescu... Reaminteşte-le din nou, printre lacrimi :

— Să veniţi neapărat în vacanţa de iarnă...

— Venim... venim...

.— Scrieţi adresa : strada Gării, nr. 33, Piteşti... Scrieţi numele meu.

— Numele ? Păi ce crezi tu, măi Taifunule, o să te uităm vreodată ?.

— Niciodată, măi Gargară...

— Veniţi sigur, nu-i aşa ?

— Venim... Mai încape vorbă ?

...Şi vremea a trecut... A început şcoala... Din trimestrul întîi n-a mai rămas decît amintirea şi un şir de note puse cu roşu în catalog...

La masă, cu genunchii pe scaune, cei doi Săndulescu par a fi isprăvit de scris o scrisoare...

— Va să zică, reciteşte cel mai mic, adăugind cîte o virgulă : „Bucureşti, 20 decembrie... Scumpul nostru prieten, nu te-am uitat nici o clipă. Iată, se apropie vacanţa de iarnă... Vom veni la tine, aşa cum ţi-am promis. O să rîdem, o să glumim. Avem atîtea să ne povestim... Aşteaptu-nc la gară,, în ziua de 2 ianuarie.“

— Mai adăugăm ceva ?

— Adresa... şi la cutie !

Dar tocul s-a înţepenit pe plic, încă de la primele litere. Săndulescu cel mic priveşte deznădăjduit peniţa răşchirată. Fratele cel mare înalţă nerăbdător din sprîncene :

— Scrie ! ce te-ai poticnit ?

— Mişule... Cum îl cheamă ?

— Ai uitat ? Ha-ha-ha ! Nu ştii cum îl cheamă ? Dar rîsul îi pieri deodată şi lui de pe buze !... Adevărat !... Cum îl cheamă ?

A mai trecut o zi. Scrisoarea n-a fost pusă la poştă. Pe plicul alb, un singur cuvînt : „Tovarăşului...“

— Şi dacă am scrie doar adresa ?

— Fără nume ?

— Fără.

— Şi poştaşul cui s-o dea ?

— Dar dacă plecăm aşa... fără scrisoare...

— Şi dacă este într-o tabără ? Sau s-a mutat ? Nu se poate... trebuie, să ne amintim cum îl cheamă.

24 decembrie.

Cei doi nu şi-au amintit. Se plimbă în jurul mesei. Cel mai mic urmăreşte crăpăturile din tavan. Celălalt preferă duşumeaua.

— Ceva, aşa, ca o furtună...

— Am găsit !

— Ce ?

— Vijelie !

— Nu... Alizeu...

— Aş... Un nume mai furtunos... Ca o catastrofă.

— Ştiu ! Uragan !

— Tţţ... Dacă-l cheama Uragan, i-am fi zis Urangutan...

— Aşa e...

Mormăie amîndoi, rotindu-se gînditori, cu ochii închişi, în jurul mesei.

— Prăpăd... Vîrtej... Ciclon... Anticiclon...

— Tunet... Crivăţ... Băltăreţ...

— Avalanşă !

27 decembrie.

— Ce facem ? O să întîrziem...

— Ştii ce ? Să-i căutăm numele celălalt... numele mic.

— Adevărat ! Cum de nu ne-am gîndit ? Cum îl cheamă ? Ionel ? Ghiţă ? Aurel ?

— Nu... Ceva medical...

— Exact... Gargară ! Nu ţii minte ?

— Cum o să-l cheme Gargară ? Ai mai auzit tu să-l cheme pe cineva Gargară ?.

— Mda... şi totuşi... Ceva ca o boală... Gripă... Luxaţie... Bronşită...

— Termină odată, se înfurie cel mare. Caută masculine !

— Junghi ! Prişniţ ! Seringă ! Migrenă...

— Iar începi cu femininele ?

— Aşa e... Vaccin... Pansament... ăă...

— Ăă... ăă...

28 decembrie.

— Azi trebuie neapărat s-o punem la cutie. Altfel, nu mai ajunge la timp.

— Dar cum ? Cui o adresăm ? oftează la capătul puterilor mărunţelul.

Sănduiescu cel mare îşi ia o figură gravă :

— M-am gîndit toată noaptea. Scriem aşa : „Strada Gării 33”, iar în loc de numele destinatarului scriem după Tovarăşului... Dă plicul încoace ! „Tovarăşului... Vijelie, zis Ciclon, zis Barometru, zis Albastru de metilen, zis Bisturiu, zis Bicarbonat... zis...” Cam aşa ceva.

Au trecut zile. Cei doi se frămîntă, privind cu jale fila calendarului care arată patru ianuarie. Nici un răspuns. Să nu fi primit scrisoarea ? De ce nu ? Era doar recomandată... Şi la urma urmei, cîţi Cicloni puteau fi în Piteşti ? Sau cîţi Taifuni pe strada Gării ? şi la un singur număr putea fi mai mult de un Neptun, zis Bisturiu sau cam aşa ceva ?

Se auzi deodată soneria de la intrare :

— Poştaşul ! O scrisoare ! A pus la cutie o scrisoare !

Într-o clipă, scrisoarea se găsea în mîinile lor. O întorceau nedumeriţi pe o faţă şi pe alta :

— Păi asta... este scrisoarea noastră !

— Cum o să fie a noastră ? Tu nu vezi ce de ştampile are, ce de semnături ?

— Ea noastră ! E scrisul nostru, totuşi...

— Nu e numai scrisul nostru, citeşte cu uimire cel mare prima însemnare... Uite ce scrie : „Tovarăşul Ciclonnecunoscut la adresă.“ Privirea îi alunecă mai jos : „Tovarăşul Barometrunecunoscut pe strada Gării.“ — „Destinatarul Bisturiunecunoscut... În localitate” descifrează şi cel mic o însemnare.

— Necunoscut... necunoscut... necunoscut...

— Şi pe urmă ?

— Ce-nseamnă retur ?

— Retur !

— Înapoi...

— Cine e deşteptul cu returul ? se-nfurie Săndulescu cel mic.

Săndulescu cel mare priveşte cu melancolie zecile de însemnări şi ştampile :

— Ei lasă, omul şi-a dat toată osteneala... Şi deodată descoperă o semnătură clară în josul tuturor însemnărilor. Băiatul citeşte şi ţipă, ca şi cum plicul i-ar fi luat foc în mîini : Dirigintele oficiului poştal : Furtună... Scarlat ! E tatăl lui ! îl chema la fel, nu-ţi aminteşti ?

— Iute, geamantanele... Valiza ! Avem tren peste o oră.

Se reped spre poliţa unde stau rînduite, după mărime, cele trei bagaje, şi le apucă din zbor.

Deodată se opresc în faţa calendarului... Geamantanele le-au căzut din mîini... Se aşază întunecaţi pe o lădiţă.

— Unde să mai plecăm ? Mîine începe şcoala...

Share on Twitter Share on Facebook