Uriaşul

URCA DIN BALCON CA PE NIŞTE TREPTE şi îşi lua micul dejun pe terasa blocului-turn. Nu mînca mult : un covrig şi cîţiva metri din cablul de la televizoarele locatarilor. Antenele le pigulea doar. Cobora apoi pe scara de incendiu şi — odată ajuns pe pămînt — îşi vedea de treburile lui obişnuite.

Îi plăcea, de pildă, să smulgă copacii proaspăt sădiţi şi să-i planteze din nou în gura vreunui canal, cu coroana în jos. Putea, fără nici un efort, să culce un bloc de patru etaje la pămînt şi — pe peretele astfel amenajat — să joace fotbal de unul singur, dar numai cu o minge plină de noroi. Muta, jucîndu-se pur şi simplu, o alee în mijlocul unui rond de flori şi viceversa. Era uriaşul cartierului şi în fiecare dimineaţă — trezindu-se din somn — oamenii alergau curioşi la ferestre să vadă ce nouă idee îi trăsnise prin minte. Uneori vedeau că din blocul lor de zece etaje rămăsese doar parterul. De fapt, era suficient ca uriaşul să pună într-un anumit fel degetele pe cîteva butoane ale liftului, şi etajele de sus rămîneau în aer.

Veneau delegaţii din toate colţurile oraşului ca să-l vadă, şi oamenii îl arătau de departe cu degetul. Uneori uriaşul nu era acasă, dar asta nu deranja pe nimeni. Isprăvile lui erau atît de formidabile, încît vizitatorii rămîneau oricum cu gurile căscate. Şi poate că era mai bine că nu-l vedeau. Căci unii dintre ei, care sub impresia basmelor din copilărie şi-ar fi închipuit pe uriaşi ca pe nişte... uriaşi, ar fi fost, poate, decepţionaţi. Uriaşul nostru nu era din speţa lui Gargantua, să zicem. Măsurat, nu avea mai mult de 1,59. La cîntar, 45,500 kg. (Cu cabluri, se vede, nu te poţi îngrăşa.) Dacă însă treceai cu vederea aceste amănunte, nu puteai să nu rămîi impresionat de puterea lui cu adevărat urieşească.

Avea — altfel totul rămînea de neînţeles — o forţă interioară, ceva asemănător cu puterea ce sălăşluieşte într-un cazan cu aburi sau, poate, în acel mecanism greu de lămurit care face cu putinţă ca o furnică, o neînsemnată furnică, să tragă după ea o rădaşcă. Altminteri cum s-ar putea explica, de pildă, că micul uriaş — dacă ne putem exprima aşa — era în stare să ciocănească după plac la geamul oricărui apartament cu faţada spre stradă, şi încă atît de zdravăn, că geamul zbura în cioburi ? Cred — şi nu e doar o părere personală — că toată puterea sa sta în degete. Cu cinci degete, eventual chiar de la picioare, putea smulge din pămînt orice pancartă. Îi trebuiau doar trei degete pentru ca o ladă cu gunoi plină, aşteptând maşina I.C.A.B-ului, să nu mai poată fi găsită decît în vitrina noului magazin din cartier. Cu două degete de la mina stingă prefăcea urechile a cinci copii în zece gumilastice, iar cu un deget... Ei bine, ce să mai vorbim ! Cel mai adesea folosea un singur deget. Îl ducea la frunte... Atunci, fără ca cineva să-şi dea seama, cutia lui craniană se dilata, capul îi devenea, după caz, pătrat sau rombic şi bineînţeles atît de mare, încît putea să zămislească în voie orice idee, oricât de titanică.

Ei bine, faima sa trecuse de mult hotarele cartierului nostru, I.T.B.-ul pusese curse speciale spre împărăţia noului uriaş, retrăgînd cîteva din direcţia grădinii zoologice ce rămăsese cu jumătate din numărul vizitatorilor obişnuiţi, oamenii se resemnaseră de mult să se scoale cu noaptea în cap pentru a prinde un loc în autobuzele cu pricina, cînd o turburătoare veste se răspindi in oraş : uriaşul DISPĂRUSE ! De cîteva zile nimeni nu mai dăduse ochii cu el. Ipotezele cele mai felurite se ridicau şi cădeau ca nişte popice... ,.Şi-a luat tălpăşiţa ?“ „Dar încotro ?“ „A plecat în vacanță ?“ „Exclus. Era în plin trimestru trei.“ „Bolnav ?“ „Cu neputinţă !“ Urmele ultimei sale „distracţii” între blocuri rămăseseră Ia vedere ca şenilele unui tanc beat, alimentat cu alcool în loc de motorină. Şi atunci ?

Ei bine, explicaţia era alta, şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap. Dispariţia uriaşului era un fapt de ambiţie. Da ! Acest neaşteptat concediu, resimţit atît de acut de toţi cei din jur ce nu-şi mai puteau concepe viaţa zilnică fără el — aţa cum nu şi-ar fi putut-o închipui fără muştar Ia cren-vurşti — se datora unei ambiţii. N-aş putea jura că lucrurile s-au întâmplat chiar aşa cum vi 3e vei povesti, dar asta numai pentru că — din principiu — nu jur niciodată. Cel mult, îmi dau cuvîntul. Poftim, asta o fac...

Aşadar, într-o bună zi, cînd tocmai dispecerul I.T.B.-ului telefona alarmat pentru a se „întări“ lima asaltată de cîteva batalioane de curioşi veniţi special din provincie să-l vadă, uriaşul nostru se trezise cu... un deget la frunte. Care deget anume şi în care poziţie, n-aş putea-o spune ! Dar nici el însuşi. I se întimpla din cind în cind să se trezească în această poziţie, dar atit de rar, încît nici chiar el nu era în stare să repete gestul in mod conştient. Destul că în acele clipe capul i se rotunjea după toate posibilităţile, şi atunci — lucru aproape de necrezut — mergea la şcoală. In ziua aceea plecă, aşadar, la şcoală. De fapt, se opri în dreptul şcolii, pentru că — ureînd pe gard, apoi în bătrînul nuc care umbrea un sfert din faţadă — sări direct pe copertină. De aici era un singur pas pînă la burlan. Ku avea decît să întindă mîna. In cîteva clipe fu pe acoperiş, de unde, strecurîndu-se printr-un chepeng, putea ajunge cu uşurinţă pe coridorul de la etaj. De aici, oriunde. Depindea de combinaţia degetelor. Fu, după toate probabilităţile, o combinaţie spontană. Aşa se face că uriaşul nostru se pomeni în clasa a doua. El era de cîţiva ani în clasa a patra...

Cei dintr-a doua, mulţi cu bărbia de-abia la nivelul pupitrului, nici nu-i observară prezenţa. Lucrau singuri, adinciţi în rezolvarea unei probleme de aritmetică. Caietele din acea zi stau mărturie atît despre problema în sine, cât şi despre modul ei de rezolvare.

— Ce faceţi voi ? întrebă uriaşul.

— Rezolvăm o problemă !

— Toţi 30 ?

— Da ! E o problemă grea, tare grea.

— Cum adică grea ? zise uriaşul, şi o tresărire i se citi în ochi. Dacă-i grea, e pentru mine ! Daţi-o-ncoa’ !

Ca un aspirator sorbi parcă vreo cîteva caiete, îşi aruncă o privire asupra lor, apoi izbucni în ris. Un rîs de uriaş.

— Sst ! îndrăzni o fetiţă. Ne deranjezi, nu putem rezolva problema !

— Asta-i problemă ? ! Uahaha ! în doi timpi şi trei mişcări n-am ce alege din ea. Care va să zică... „Cîţi cocoşi şi cîte puicuţe au scos două cloşti avîn d douăzeci de ouă fiecare, dacă prima a scos opt cocoşai, iar a doua cu cinci puicuţe mai midt...“ Păi e simplu, pufni uriaşul, privindu-i pe prichindei. Înmulţiţi numărul cloştilor cu cocoşeii...

— Glumeşti ! zîmbi un băieţaş.

Uriaşul rămase o clipă încurcat, apoi rîse strîmb :

— Sigur că glumesc... Împârţim puicuţele la cloşti !

Rîse toată clasa. Uriaşul nu. Răcni :

— Staţi ! N-am terminat !... Pe urmă scădem cloştile din cocoşei, şi gata!

Acum copiii rideau cu lacrimi.

— Gura, că vă fac jumări ! Trebuie linişte !

Uriaşul se încruntă, închise ochii, o sudoare fină îi brobonise fruntea, iar cind deschise din nou ochii, pe jumătate, o ciudă teribilă îi scăpară în privire. Nu putea să rezolve problema. Dar nici să recunoască nu putea. Zise printre dinţi, strîngînd caietele în pumni :

— Asta-i problemă pentru mine ? Eu pot rezolva probleme mult mai grele.

— De exemplu ? întrebă un băieţel blond din prima bancă.

— De exemplu... dacă te trăsnesc cu un singur bobîrnac te-am şi dat de-a berbeleacul !

— Şi asta-i problemă ? Eşti de trei ori mai mare ca mine !

— Da ? Atunci... cu trei degete pot smulge din pămînt un copac. El e mai mare ca mine !

— Ei şi ? se strîmbă băieţelul. Mai greu e să-i plantezi ! Atunci să te văd !

— Pot să sparg un geam de la etajul 10 cu praştia, şi de la G fără praştie !

— Asta poate şi vîntul !

— În faţa mea tremură blocurile...

— Asta poate orice gură-cască. E de ajuns să trînteşti uşa.

— Copiii ţipă după mamele lor numai cînd mă văd !

— Pentru asta e de ajuns să fii bătăuş. Asta nu e o problemă.

— Şi care e, bă, aschimodie ? !

— Asta din caiet, de exemplu ! Asta cu cloştile ! spuse calm blondul.

— Da ?

— Da !

— Bine ! O rezolv ! scrîşni uriaşul. O să mai auzi tu de nune.

Zbură direct pe geam. Nucul gemu sub greutatea lui şi îl zvîrii direct pe gardul şcolii... Dar aici...

Ei bine, de aici i se pierdu urma. Era văzut din cînd în cînd pe la marginea cartierului, dînd tîrcoale cuibarelor cu cloşti. Uneori putea fi văzut stînd pe vine lângă un coteţ. Încerca să numere ouăle de sub vreo cloşcă. Era zgîriat şi ciupit... După vreo două săptămâni, găsi o cloşcă ce clocea fix douăzeci de ouă. Îi mai trebuia una. O căută din zori pînă seara. O descoperi, în sfîrşit, la marginea unei comune. Atunci se puse pe pîndă, aşteptînd să scoată puii. Ieşiră în aceeaşi zi, dar uriaşul nu izbutea deloc să afle cai’e era cocoşel şi care puicuţă. Semănau, erau la fel. Trecură cîteva săptămâni de aşteptare şi de alte ciupituri. În sfîrşit, cocoşeilor le crescu o creastă cît măciulia de chibrit. În aceeaşi noapte îi numără. Adormi frînt de oboseală, cu capul pe cuibar. Se trezi în zori strănuntînd. Cîţiva puişori îl ciuguleau de nas. Uriaşul sări în picioare şi o luă la goană. Avu un singur gînd : să ajungă cît mai repede la şcoală, în clasa a doua, şi să dea puştilor rezultatul problemei. Şi aşa întîrziase destul.

La ora 8 şi 5 minute era pe gardul şcolii. Şi apoi nucul... copertina... burlanul... chepengul... coridorul...

La ora 8, 5 minute şi 30 de secunde se năpustea în clasă. Clasa era goală. Şi celelalte clase. Toată şcoala ! La 8 şi 6 minute era din nou în stradă. Era plină de copii.

— Ei ! Voi dintr-a doua ! ţipă uriaşul atît de puternic, că frunzele nucului începură să foşnească din senin.

Şi cînd copiii făcură roată în jurul său, uriaşul îi privi părinteşte, apoi mutîndu-se mîndru de pe un picior pe altul — zise :

— Nu vă chinuiţi ! Am rezultatul...

— Ce rezultat, nene ? întrebă blondul căruia soarele verii îi jupuise un rînd de piele de pe nas.

— De la problema cu cloştile... cu cocoşeii... cu puicuţele.

— A ! se dumeri băieţaşul. Am rezolvat-o de atunci ! în cinci minute...

— Cum în cinci minute ? ! clipi năuc din ochi uriaşul. Nu se poate !

Imposibil ! Păi trebuie trei săptămîni numai pînă se clocesc ouăle...

— Da, dar noi nu sîntem cloşti ! spuse blondul, cojindu-şi o pieliţă de pe nas şi îi întoarse spatele.

Roata copiilor se sparse şi ea.

Ce-a mai fost, nu v-aş putea spune ! în orice caz, din ziua aceea I.T.B.-ul n-a mai fost solicitat să întărească linia sprecartierul nostru. Oamenii preferau să viziteze grădina zoologică... Copiii la fel.

Era vacanţă.

Cât despre uriaşul nostru, poate doar pomii, antenele şi cloştile din cartier să nu fi aflat că nu e decît un mic... găinar. Eu, de pildă, am aflat-o de la un copil de trei ani şi două luni.

Share on Twitter Share on Facebook