„Voi ce aveţi la română ?“

GORE SE HOTĂRÎ ÎN CELE DIN URMĂ să-i scrie. Altă soluţie nu vedea. De mult voia să stea de vorbă cu Ea. Ultima dată, alaltăieri seara, jurase, strîngînd pumnii în faţa oglinzii :

— Mîine îi vorbesc ! Cu orice preţ. Jur pe...

Şi cum se privea încruntat în oglindă, căutînd pe ce anume să jure, găsi : . •

— Dacă nu, să-mi iasă o bubă în vîrful nasului !

Se apropiase de oglinda toaletei, turtindu-şi nasul, şi rămase înlemnit. Exact în vîrful nasului îi ieşea o bubă ! Aşa nu putea sta de vorbă cu Ea. Amînase, aşadar, convorbirea, dar nu pentru mult timp. Pentru 5 minute. Ce-ar fi s-o cheme la telefon ? Îi ştia numărul. Cartea de telefon se deschidea singură la numărul cu pricina. Era acolo un nume apropiat, al Ei, şi unul — acelaşi — străin, de care se temea : numele tatălui. Si dacă va răspunde tatăl ?! O să închidă telefonul ! Dar dacă va răspunde Ea ?

— Precis că Voi închide şi în acest caz ! recunoscu Gore necăjit şi, de furie, începu să-şi frece buba din vîrful nasului.

Mama trecea, trebăluind, spre bucătărie şi — pentru a doua oară — repetă întrebarea pe care Gore nici n-o auzise :

— E grea problema, Gore ?

Băiatul tresări :

— Nici nu avem matematică !

Roşi imediat. Se afla, într-adevăr, cu caietul de matematică în faţă de peste un ceas. Dar nu pentru vreun exerciţiu. În caiet, între filele de la urmă,; erau însemnările lui „secrete“ : o poză, versuri şi un început de jurnal, fiindcă în afară de date nu mai scrisese nimic. Ce să fi scris ? O cunoştea de 13 ani, erau vecini, urmau aceeaşi şcoală, numai că în clase paralele. Nu-i venea să creadă că ani şi ani vorbise cu Ea, se jucaseră împreună, uneori o înghiontise...

Gore priveşte poza. E făcută la serbarea de sfîrşiţ de an, iar el îi punea, pe furiş, coarne. Ea plînsese de ciudă cînd îşi văzuse fotografia, iar el îi rîsese în nas. Venise apoi vacanţa mare şi, de Ia 15 septembrie, se reîn-tîlniseră la şcoală. Şi, deodată, fără să ştie de ce, din acea clipă, ori de cîte ori o vedea, îi venea să intre în pămînt. Dacă era cu alţi băieţi, începea să vorbească, să rîdă, să se caţere pe garduri. Dacă era singur, trecea roşu ca focul strada, cotea fără să întoarcă măcar capul, apoi... murea de părere de rău.

Se întîlneau o dată pe săptămînă, joia, la cor. Lui Gore i şe schimba vocea, şi într-o zi profesorul opri furios corul :

— Cine cîntă acolo cocoşeşte ?

Asculta, cu mîna pîlnie la ureche, încruntat, apoi îi indicase cu beţigaşul :

— Cîntă singur !

Gore se simţise pierdut. Începuse să cînte cînd gros,. cînd subţire, apoi se oprise, îngăimînd un „tralala“ jalnic... Din ziua aceea, joia rămăsese neschimbată doar în calendarul lui Gore pe un an înainte. Se întîlneau la ieşirea de la şcoală, dar el rămînea cu băieţii, chiuia, hohotea, se mai căţăra pe cîte un gard, iar cînd ajungea acasă îi venea să se ia la palme, îşi cerceta caietul cu amintiri, şi se jura că a doua zi o să-i vorbească. Dar despre ce ? O s-o întrebe : „Voi ce aveţi la română ? Dar la matematică ?“ Şi pe urmă ? Atunci să-i scrie. Dar cum ? îi plăceau cîteva fraze dintr-o revistă literară şi i le-ar fi scris cu plăcere, dar nu prea aveau nici o legătură. Era vorba despre „Metafora ca instrument de investigaţie. ..”

„Ah, dac-aş putea să scriu şi eu aşa, dar despre altceva !“

— E grea problema, Gore ? întrebă din nou mama.

— Grea ! oftă băiatul, uitînd cu desăvârşire că nu au matematica a doua zi.

— Las’ că vine tata şi o descurcaţi împreună...

Gore închise imediat caietul. Tata ?

În aceeaşi clipă sună telefonul. Era Sile. Ce tot moşmondea ? Nu era vorba să se întâlnească în staţie ? Să meargă la patinaj ?

Gore coborî, şi peste jumătate de oră se pomeni în forfota de pe patinoar. Era începător, abia se mişcă de unul singur, dar se încălzise şi îndrăznea tocmai să se amestece printre ceilalţi patinatori cînd o văzu pe Ea. Purta un pulover verde, dungat. Şi o căciuliţă cu un ciucure alb. Patina uşor, aproape dansînd, împreună cu fete şi băieţi din clasa lor, şi Gore simţi dorinţa de-a se apuca de mînă cu ei, dar rămase locului. Rezemat pe margine, o urmărea disperat cu coada ochiului, îngrozit cînd treceau cîteva minute fără să-i vadă căciuliţă, iar cînd se apropia se prefăcea zorit că are treabă la patine. Simţi că i s-a făcut frig, că e nenorocit şi singur pe lume, oftă şi... Îşi pipăi nasul.

— Atît ar mai trebui, să mă vadă cu nasul umflat !

Se gîndi să plece pe nesimţite, cînd, chiar lîngă el, se opriră doi tineri. Roşii la faţă, voinici, grozavi în puloverele lor croşetate în noduri.

— O vezi pe puştoaica de colo, aia cu pulover verde şi cu căciuliţă ? Vrei s-o trîntim ?

— Îhî !

Cei doi trecură prin faţa fetei ca nişte năluci. Ea şovăi speriata, dar nu căzu. Chiar lîngă Gore, cei doi îşi făcură semn, şmechereşte, că „atacă“ din nou. Peste cîteva clipe, fata era zvîrlită pe gheaţă, iar cei doi zburau spre alt colţ al patinoarului.

Gore simţi că tremură. Dar nu de frig. Porni, şovăind, pe patine spre ei, gata să cadă în orice moment, ferindu-se de cei ce alunecau ca nişte năluci, în toate sensurile. Puse ochii pe tinerii care tocmai îşi alegeau o nouă victimă şi se apropie de ei. Îi privi cu dispreţ şi spuse cu o voce subţirică, pe care ar fi vrut-o cît mai bărbătească :

— Golanilor !

— Ce ai, bă ? Nu ţi-e bine ? tresări unul dintre ei.

— Sînteţi nişte derbedei îi mai zise Gore. Ce aveţi cu fata aceea ?

— Ete, ţi-e iubită ? rîse gros celălalt şi — apucîndu-i nasul între degete — strînse cu putere.

Gore simţi că leşină. Cînd deschise ochii, cei doi se depărtau.

El se ţinea de nas şi... strănuta. Strănuta întruna, cu ochii plini de lacrimi, şi de fiecare dată nasul îi zvîcnea dureros.

A doua zi mergea spre şcoală. Ningea. Fulgii i se opreau pe plasturele din vîrful nasului, şi lui îi venea să strănute întruna, cînd o văzu apropiindu-se şi, fără să-şi dea seama, se pomeni vorbindu-i :

— Cînd mai mergi la patinaj, cheamă-mă şi pe mine !

— De ce ? îl întrebă Ea, dar Gore nu răspunse.

Îl apucase o nouă serie de strănuturi şi-l durea nasul. Ciudat însă, se simţea mîndru, demn, curat. Şi întrebă brusc, între două strănuturi, cu vocea lui subţirică, de care nu se mai ruşina :

— Voi ce aveţi la română ?