O mare ruşine

DE PATRU ZILE — ASTĂZI A CINCEA — stau încins în casă şi nici pe geam nu îndrăznesc să mă mai uit în stradă. Cel mult, vă jur, prin gaura cheii. Dar ce s-a întîmplat ? De ce ? Parcă vă aud pe unii dintre voi. Ei, haide, fiţi sinceri... Las’că ştiu eu : nu mai e nimeni în Bucureşti să nu fi aflat ce am păţit. Iar dacă totuşi scriu aici întîmplarea e numai pentru că cei din Oradea o ştiu oarecum altfel, iar cei din Botoşani chiar pe dos... Ştiu. Umblă fel de fel de zvonuri. Dar voi, copii, să nu le daţi crezare. Dealtminteri, dacă aveţi cumva drum pe strada Circulaţiei, n-aveţi decît să intraţi în curtea din colţ şi să bateţi de 13 ori... În uşă. Ăsta e semnul de recunoaştere. O să vă deschid de îndată. (La sonerie nu mai răspund.) Intraţi binişor în antreu, lipindu-vă de zid, şi o să vedeţi calul. E legat de cuier, care la rîndul lui e legat de pian. Pianul l-am bătut în cuie. Aduceţi cu voi rudele şi cunoscuţii. Am o singură rugăminte : nu uitaţi să veniţi cu o mînă de iarbă sau, mai bine, niscaiva ovăz. Dar să nu intraţi cu pălării de paie. Vi le mănîncă pe dată calul. Şi nu e de mirare : e flămînd, săracul. De două zile nu i-am dat decît apă, nişte bucăţele de zahăr şi iarba ce-o mai aveam prin casă, căptuşeală la două scaune vechi. Pentru că din casă nu ies. Mi-e ruşine.

— Şi chiar stai cu calul în casă ? o să mă întrebaţi.

— Da. Dar în antreu, vă jur, nu în dormitor, cum s-a auzit la Timişoara, şi nici nu l-am urcat în podul casei cum cred cei din Constanţa. Ce ? Ei cînd aduc un cal în casă îl urcă în pod ? Şi dacă totuşi îl urcă, îi rog să-mi scrie cum fac. Eu n-am reuşit, cu toate strădaniile.

Dar să vedeţi cum a început totul. Uite, acum cînd îmi amintesc, mă fac stacojiu de ruşine. Daţi-mi voie să trag perdelele... Aşa...

Aşadar fusesem invitat la familia Ionescu. Ştiţi cum sînt Ioneştii. Primitori. Cînd am intrat acolo erau de faţă : poştaşul, tutungiul, un pensionar foarte cumsecade cu nevasta, un tînăr gazetar, chiriaşul Ioneştilor... Ce mai, casa plină. O, dar uitasem lucrul cel mai important. Mai era acolo — şi putea să nu fie? — mai era acolo Lică, băiatul gazdelor. Are vreo şase anişori şi e deştept, ca un om mare. Ştie oricine.

Plăcintele erau fierbinţi, cafeluţele nici amare, nici dulci, aşa cum îmi plac mie, gazetarul povestea ceva, nu mai ţin minte ce, şi toată lumea rîdea, mesteca alune prăjite, iar focul ardea vesel în sobă.

Nu fusesem prea vorbăreţ pînă atunci, aşa că în clipa cînd gazda vîrî un butuc în sobă, zisei:

— Şi eu mi-am adus lemnele ieri după-masă...

— Da, dar nu era după-masă, sare Lică. Era pe la prînz.

N-am dat importanţă întreruperii, am zîmbit şi am continuat :

— Mi-au dat lemne bune... fag... o frumuseţe.

— Nu erau de fag, erau de stejar...

De data aceasta am privit împrejur, oarecum stingherit. Am copilărit la munte şi ştiu precis ce e fagul şi ce e stejarul... Tocmai mă pregăteam să arăt deosebirile — mai sînt pe deasupra şi profesor la naturale — cînd îl aud pe pensionar :

— Ca să vezi, frate, ce spirit de observaţie la un copil...

— Ce mai, deeeştept, ca un om mare, întări nevastă-sa.

Aş fi putut să tac pînă la sfîrşit. S-ar fi spus cel mult că sînt posac. Dar Lică, jignit, se şi proptise în faţa mea :

— Nu ţi le-a adus nea Zaharia, căruţaşul ?

— Ba da. Dar lemne de fag, unul şi unul. Uscate.

— Aiurea. Erau verzi toată ziua.

— Ce memorie are copilul ăsta, îl auzii pe poştaş. Ceva de speriat !

— Şi cînd a intrat în curte, nu s-a poticnit calul ? Ai ? Spune ! Nu s-a poticnit ? continuă Lică, aproape ţipînd la mine.

— Nu ştiu... Eu n-am observat... s-o fi poticnit, îngăimai, străduin-du-mă să-mi aduc aminte toate amănuntele.

— Ca să vezi, nimic nu-i scapă, murmură tutungiul admirativ.

— S-a poticnit şi a căzut direct în bot... Nu cumva vrei să spui că n-a căzut ? mă luă la zor băiatul.

— Imposibil ! De căzut n-a căzut. Am fost de faţă. Împingeam căruţa.

— Poate n-ai văzut, interveni gazetarul. Dumneata împingeai căruţa

— Pe cuvîntul tău că n-a căzut ? Dă-ţi cuvîntul, mă apostrofă îmbujorat băiatul.

Nu. Nu puteam să-mi dau cuvîntul. La urma urmei, o fi căzut. Ştiu eu ? N-oi fi observat...

— Lică nu minte, îl sărută mămica pe frunte, în timp ce eu mă căzneam întruna să-mi amintesc : a căzut, n-a căzut ?

— Şi nu numai că a căzut, dar şi-a spart şi trei dinţi de calaarîm, adăugă Lică. Ai ochelari şi de aceea nu vezi...

Ochelari am, dar văd perfect.

— Calul nu şi-a spart nici un dinte, zisei cu glas ceva mai tare.

— Pot să jur... Tu poţi să juri ? Jură !

Nu. De jurat, nu puteam să jur. Eu nu jur cu una, cu două... Am tăcut încurcat.

Tăticul îl luă în braţe, îmbujorat, şi mi se adresă :

— Să ştii că dacă zice Lică, aşa e... Şi-a spart precis dinţii... Ai ochelari, şi de aceea nu vezi.

— Şi pe urmă a căzut pe spate şi şi-a rupt coada... Nici asta n-ai văzut ? ţipă iarăşi Lică.

N-am mai putut răbda.

— Minciună ! am strigat. Nu şi-a rupt nici o coadă. Nu, nu şi nu : nu şi-a rupt-o !... Jur ! Pot să dovedesc. Vă aduc calul!

Toţi mă priveau cu răceală.

— Ştii, începu gazetarul stingherit, dacă ai recunoscut că s-a poticnit, că a căzut, că şi-a spart dinţii, de ce nu şi-ar fi rupt şi coada ? N-auzi ce spune Lică ?

— Lică nu minte, adăugă tatăl privindu-mă aspru.

— Dacă zice el ceva, aşa trebuie să fie. E deştept, ca un om mare, vorbi şi nevasta pensionarului.

Fierbeam. Am sărit în picioare.

— Bine, o să vedeţi ! am răcnit. Cumpăr calul de la nea Zaharia, şi vi-l aduc plocon ca să-l vedeţi, cu coadă şi cu dinţi cu tot.

M-am ţinut de cuvînt.

A doua zi mi-am scos economiile de la C.E.C. şi am cumpărat calul. Primul drum l-am făcut la tutungerie. Am apucat calul de căpăstru şi am intrat în prăvălie.

— Poftim ! Priveşte-l ! am rostit triumfător către tutungiul ce mă privea cruciş. Are toţi dinţii ? Are coadă ? Sau crezi că e falsă ?... Ei, ce zici ? Hai să-i numărăm picioarele... Patru... 1, 2, 3, 4. Mîini nu are... Şi acum du-te, te rog, te implor, de spune familiei Ionescu. N-aş vrea să creadă că eu sînt mincinos. Numai că eu nu-mi dau cuvîntul, eu nu jur cu una, cu două.

Tutungiul a clătinat din cap şi de abia am ieşit din prăvălie, că a şi tras obloanele.

Am luat calul de ham şi l-am dus apoi la poştă. I-am numărat din nou dinţii, picioarele, şi începusem să-i număr firele de păr din coadă, când poştaşul s-a scuzat că are de dus o telegramă fulger şi a dispărut.

La gazetă nu m-au primit cu calul. L-am fotografiat şi am trimis fotografia gazetarului meu. Pe pensionar nu l-am găsit acasă. În schimb, mă plimbam cu calul pe stradă, şi cum întîlneam un cunoscut, îl întrebam:

— Are dinţi ? Are coadă ? Ei, vezi ? Cine e mincinos ? Eu, sau Lică ?

Apoi l-am dus acasă. De abia aşteptam să-mi vină cineva în vizită. Oricine : un prieten, lăptarul, lăcătuşul, omul de la lumină. De cum intra, îl duceam la cal :

— Îl vezi ? E cal... Calul lui nea Zaharia. Uită-te bine : are coadă, are dinţi...

Am observat că cei mai mulţi vizitatori se cruceau, făceau cîţiva paşi înapoi şi, uitînd să-mi dea bună-ziua, o luau la fugă.

Pe urmă n-a mai venit nimeni. Dar eu eram fericit. Era limpede, nimeni nu mai putea susţine că eu sînt mincinos. Ieşeam pe stradă cu fruntea sus.

— Ei, ce părere aveţi de Lică ? întrebam de departe cîte un cunoscut.

Dar cunoscuţii, de cum mă auzeau, tresăreau şi o luau la goană.

— Ce-o fi cu ăştia ? mă frămîntam nedumerit. Te pomeneşti că tot Lică e de vină. O fi răspîndit zvonul că gloaba e bolnavă de răpciugă. Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare şi să dovedesc oricui această nouă minciună, cînd m-am pomenit cu o scrisoare. O am aici... Era de la un văr :

„Ce s-a întîmplat ? La noi s-a zvonit că te-ai ţicnit. Îngrijeşte-te...“

Mă aşezasem la masă, să-i răspund, cînd am primit o depeşă de la o soră :

„Internează-te imediat în spital”

Apoi, cineva — probabil deputata străzii — mi-a lăsat pe trepte un plic :

„Nu aveţi voie să ţineţi cai în podul locuinţei.”

Pe fereastră mi-a fost lipită altă hîrtiuţă :

„Este interzis de a chinui animalele. Spitalul veterinar.”

Am primit şi telefoane. De pildă :

— E adevărat că meditaţi un cal ? îl pregătiţi pentru examen ?

Sau :

— Se spune că l-aţi angajat ca secretar. Ce leafă îi daţi ?

Şi într-o seară, cînd ieşisem să iau ţigări, am auzit cu urechile mele pe pensionarul cumsecade :

— Drept să-ţi spun, mă feresc din calea lui. E nebun de legat. S-a văzut încă din seara aceea, de la Ioneşti. Era posac, violent şi minţea de rupea pămîntul.

Asta m-a durut cel mai mult.

Cum ? Eu minţeam ? A, nu ! Voi dovedi nu numai străzii, ci oraşului, ţării şi dacă va fi nevoie lumii întregi adevărul.

Am hotărît să cer o expertiză. Să vie o comisie. Să vadă calul. Să-i numere dinţii. Urechile. Picioarele. Şi firele de păr din coadă. Să-l fotografieze din faţă şi din profil. Apoi să publice rezultatul.

M-am întors acasă şi m-am apropiat de cal. Necheza jalnic şi era agitat. Mă temeam să nu-şi rupă frîul, aşa că l-am legat şi de coadă cu o frînghie.

„Să-l găsească în bună stare", mi-am zis şi m-am culcat liniştit.

Cînd m-am trezit a doua zi, nenorocire ! Calul îşi rupsese coada. Şi nefericitul, flămînd cum era, mîncase arcurile de oţel de la fotolii şi îşi spărsese... trei dinţi.

Comisia de expertiză a sosit la orele 10. La 10 şi un minut a plecat. Pe doi din membrii comisiei, rămaşi mai la urmă, i-am auzit vorbind pe scăii:

— Mare mincinos profesorul ăsta.

— Tot Lică a avut dreptate...

De atunci — patru zile, astăzi a cincea — nu mai ies din casă. Mi-e ruşine. Comisia a publicat rezultatul. Toată lumea ştie că sînt un mincinos. Dar voi, copii, să nu credeţi. Eu am avut dreptate. Pe onoarea mea. Jur. Veniţi să ne sfătuim ce e de făcut. Bateţi la uşă de 13 ori, şi vă dau drumul în casă. Şi nu uitaţi, aduceţi o mînă de fîn pentru bietul cal.