Unde începe şi unde se termină o durere de cap

EXISTĂ EXPRESII CLARE pentru toată lumea. Mai ales pentru un vechi conducător de grupă. Cînd cineva, de pildă, după ce ai cîştigat o cursă de 60 de metri îţi zice : „Bravo !“ — mai e nevoie de explicaţii ? E o felicitare. Cînd după ce, să zicem, ai executat cu grupa o sîrbă cu ciocane, şi toţi din jurul focului de tabără explodează : „Bis !“ — iarăşi e clar. Cînd, la încheierea trimestrului, tovarăşul diriginte îţi înmînează carnetul de note cu zece de sus pînă jos şi zice : „Tot aşa, Ionescule, înainte, tot aşa“, mai e nevoie, oare, de dicţionare ?

Şi trebuie spus, fără nici o exagerare, că Ionescu nu era neobişnuit cu asemenea expresii. Dar, la urma urmei, cărui băiat cu tragere de inimă la învăţătură, inventiv, descurcăreţ şi vioi nu îi e dat să audă foarte des aceste expresii care, pe bună dreptate, te ung la suflet ca untdelemnul ?

Ar fi totuşi o exagerare dacă n-am spune că, pentru Ionescu chiar, erau destul de clare şi alte expresii... Şi unele n-aveau nimic de-a face cu untdelemnul, ci mai degrabă cu muştarul. Oare cărui băiat inventiv şi descurcăreţ nu i-a fost dat să fie măcar din cînd în cînd şi mai inventiv şi descurcăreţ decît e bine să fii îndeobşte ? Asta i s-a întîmplat, fireşte, şi lui Ionescu, care cunoştea şi expresii asemănătoare muştarului. Nu prea des, adevărat, dar expresiile în asemenea cazuri erau limpezi. Cînd, de pildă, profesorul de naturale spune cuiva, care a uitat să primenească apa în acvarium, „gură-cască“, acesta nu are nimic de neînţeles. Mai ales pentru Ionescu. Sau credeţi că expresia : „Nu mă aşteptam din partea voastră“, cînd nu e cretă la tablă, sau : „îmi pare rău“, „Nu e frumos” ar avea nevoie de dicţionar ? întrebaţi-l pe Ionescu.

— Sînt expresii foarte clare, o să vă răspundă. Şi tocmai pentru că sînt foarte clare, vă urez ca pe acestea din urmă să le auziţi şi voi cit mai rar.

Există însă expresii — ca să zic aşa — dubioase, echivoce, confuze, despre care nu ştii bine dacă exprimă aprobare sau negare. Iar cînd vii cu dorinţa de a fi din nou ales conducător de grupă, asemenea expresii dubioase, echivoce, confuze, pot să te coste chiar o mică durere de cap. Cazul lui Ionescu, bunăoară.

Stătea în parc, la soare, pe o bancă, alături de cîteva fete, în ziua cînd l-au găsit băieţii. Pe mîna stingă, ca şi fetele, vîrîse un ciorap, iar cu dreapta — mîna care executa necruţător loviturile de şapte metri la handbal sau aruncăturile la coş, în meciurile de baschet — mînuia un ac. Îşi ţesea ciorapii.

Băieţii au început să-i dea tîrcoale, iar de pe buzele ţuguiate li se des-prinseră pe rînd aceste trei cuvinte :

— Ia te uită ! (cu trei de ,,ă“).

Aprobare ? Dezaprobare ? Poţi să ştii ? Ca să fim drepţi, Ionescu nu se frămîntă mai mult de atît. Cât despre vreo durere de cap, nici vorbă ! Şi poate că ar fi uitat cu totul, dacă ceva mai tîrziu, la şcoală, după ore, băieţii n-ar fi intrat în clasă în clipa cînd, cu o cîrpă muiată în petrol, ştergea alături de cîteva fete din grupă geamurile clasei.

Băieţii s-au oprit, au dat tîrcoale, apoi şi-au ţuguiat din nou buzele şi-au dat drumul aceleiaşi expresii îndoielnice :

— Ia te uită ! (acum cu patru de ,,ă“). De data aceasta, la drept vorbind, parcă începuse niţică durere de cap.

Vedeţi, începuse să fie vorba de noile alegeri pioniereşti. Şi tocmai cei ce plescăiau din buzele ţuguiate trebuiau să-l propună, sau nu, din nou în fruntea grupei.

Aşadar, Ionescu ar fi vrut să-i întrebe :

— Ce însemnează „ia te uită“ ăsta ? Nu sînteţi de acord ca un băiat să spele geamuri ? Sau, poate, nu trebuie să o facă alături de fete ?

N-a întrebat, pentru că în aceeaşi zi a avut loc un recital la sticlofon (bravo, Ionescule !), apoi, a doua zi, o excursie la cariera de var (splendid !) şi durerea de cap — dacă a existat cumva cu adevărat — dispăruse cu desăvîrşire.

Numai că după prînz se trezi cu cîţiva băieţi acasă, ca să pună la punct alegerile de a doua zi.

Ionescu tocmai ştergea farfuriile. Da, cu şorţ la brîu, cu mînecile suflecate, vîrîte pînă la coate în chiuvetă, spăla şi ştergea farfuriile.

Băieţii s-au oprit, bulucindu-se în uşa bucătăriei, apoi, în aceeaşi clipă de pe buzele lor se desprinsese aceeaşi expresie buclucaşă :

— Ia te uită ! (parcă, de data aceasta, cu cinci de ,,ă“). Atît. Şi au trecut la discutarea problemelor despre alegerile pioniereşti.

Iată cum începe o durere de cap... „Mă dezaprobă, e sigur, gîndea Ionescu. Or fi socotind că e o treabă de fată... Dar poate că totuşi se miră fără răutate, poate că sînt de acord... Mă aprobă ? Mă dezaprobă ? Poate că nu... dar poate că da... Ah, ce înseamnă o expresie îndoielnică, dubioasă, confuză, în doi peri !“

— Mămico, unde-s antinevralgicele ?

A doua zi mergea spre şcoală. Se gîndea : „Dacă e adevărat că băieţii mă dezaprobă, fetele, în schimb, or să mă aprobe. În grupă, jumătate plus una sînt fete. Desigur, mai bună ar fi unanimitatea...” De la acest cuvînt mai departe nu se gîndea. Îl durea capul. Şi tocmai căuta în buzunare un antinevralgic, cînd se opri brusc. La numărul 5, pe un şezlong, la soare, Paulică îşi cîrpea ciorapul. Vestitul lui ciorap de portar vestit...

Porni mai departe. La numărul 10, Popescu în persoană ştergea cu hîrtie geamurile dinspre stradă. Iar peste drum, Rică spăla, la robinetul din curte, vasele de bucătărie şi le freca cu cenuşă...

— Ia te uită ! exclamă Ionescu fără să vrea, şi înţelese pe dată că expresia aceasta dubioasă, îndoielnică, echivocă şi confuză însemnează foarte adesea : „Bravo !“

Exact din clipa aceea nu-l mai durea deloc capul.