O temă grea

AMURG TIMPURIU DE IARNA. Lumina după-amiezii s-ampîclit. S-a întunecat şi-n odaie. Bucăţi din ce în ce mai dese de-ntuneric se prind în pervazul ferestrei. Doar jarul vetrei dă un rotocol de văpaie moale, roşiatică, ce cuprinde laviţa pe care, cu genunchii la gură, stau cei doi băietani : Ion şi Culiţă. Pe masă sînt deschise caietele de compunere. În susul paginii, un cuvînt pe care peniţa l-a migălit gros şi rotund : Temă, iar dedesubt : „Povestiţi o faptă deosebită din această iarnă". Dar tocurile zac de-a latul foii, ca nişte arme părăsite.

Cei doi oftează. Ciugulesc cîte o boabă din oala cu porumb îndulcit, şi oftează.

— Faptă deosebită... deosebită... hm...

— Grea temă !

— Faptă deosebită. Deosebită înseamnă ceva deosebit, nu-i aşa ? Ceva, adică, mă rog, cu totul altfel, din cale-afară...

Ion scormoneşte cu un beţişag jarul ce mocneşte, şi urmează alene :

— Eu m-am gîndit la ceva, dar s-a-ntîmplat în vară, la scăldat...

— Ehei, vara e uşor ! Iarna să te văd ! Ce poţi să faci iarna ? Să intri cu sania în prun ? Să prinzi un piţigoi ? Să cazi pe gheaţă ?

Celălalt sări ca ars la cuvîntul... gheaţă.

— Stai ! Am găsit ! Dacă se rupe gheaţa, nu cazi în apă ? Nu te-neci ?

— Dacă te-neci nu mai scrii tema.

— Dar dacă se rupe cu alţii ? Cu un copil, bunăoară. Nu sări ? Nu-l scoţi ?

— Ai sărit tu ?

— Ce ? Crezi că mi-ar fi fost frică ? Aprinde lumina, eu o scriu pe asta. Nu-i o faptă deosebită ?

— O fi... dar iarna asta nici n-a îngheţat gîrla.

— Mda... Grea temă !

Băieţii ciugulesc în tăcere porumb fiert şi oftează.

— Ceva deosebit... deosebit... mormăie cel cu beţigaşul, privind cărbunii aprinşi. Apoi se-nseninează deodată : Ştii ? Eu am văzut un lup.

— Da' el te-a văzut ? Asta-i întrebarea.

— Ba bine că nu... Să vezi cum a fost. Dacă nici asta nu e faptă deosebită, mă las păgubaş... Eram pe dealul Poieniţei. La început, am crezut că-i cîinele nostru, Burcuş. Se ţinea scai de mine. Mă opream eu, se oprea şi el. Plecam eu, se urnea şi el. Deodată, cum eram cu spatele la el, aud un urlet de mi-a-ngheţat sîngele-n vine. Mă uit peste umăr, dihania venea în salturi drept spre mine. Ce să fac ? Mă uit în jur : nici tu ţipenie de om, nici tu copac în care să sar. Doar un butoi rămas pe cîmp de la căldarea de ţuică. Ei bine, în clipa cînd dihania era lângă mine şi-i auzeam colţii, clănţănind, pac ! Dintr-o săritură am şi fost în butoi. Cînd mi-a venit inima la loc, am început să mă uit prin crăpăturile polobocului. Fiara îmi dădea tîrcoale, scheuna şi zgîria cu ghearele butoiul. Ba începuse să-şi vîre şi botul pe cep. Uite aşa avea nişte colţi ! Am stat acolo vreo... două ceasuri. Aproape se-nserase, dar lupul nu pleca. Deodată, bag de seamă că vîrîse coada pe gaura butoiului. Atunci, haţ ! îi apuc coada cu amîndouă mîinile şi-o fac nod : o dată... de două ori... de trei ori...

— De patru ori...

— De unde ştii ?

— Păi asta a povestit-o moş Pândele la despuiat porumb.

— Păcat... Era o faptă deosebită... Ar fi murit băieţii de necaz...

— Ţi-am spus eu că iarna nu sînt fapte deosebite.

— Uf ! Grea temă !

Boabele fierte s-au împuţinat, oftaturile au sporit.

O faptă deosebită... deosebită...

— Am găsit ! sări Culiţă. Întâmplarea cu porcul. A ! N-o ştii ? Păi să ţi-o spun. Să vezi tu faptă deosebită ! Eram la nea Mitruţ. Taman înjunghiase porcul, o mangaliţă cît un bivol. Pune nea Mitruţ paie şi-i dă foc, de pîrlit. Deodată, porcul se scoală cu paiele-n cap, aprinse, şi-o ia razna prin ogradă, guiţînd... Eu, atunci... atunci...

— Ei ?

— Atunci sar pe porc, îl apuc de urechi...

— Aşa, arzînd ?

— Aşa, arzînd şi-l călăresc... şi-l călăresc pînă la gîrlă... Ei ! Nu-i deosebită ? Putea să dea foc la tot satul.

— O fi... numai că nea Mitruţ nu pîrleşte niciodată porcii, îi opăreşte, şi din păr face perii.

— Aşa e. Grea temă !

— Nu ţi-am spus eu ? Iarna nu sînt fapte deosebite. A, dac-am fi la Polul Nord, înţeleg. Să te-ntîlneşti în fiecare zi cu doi-trei urşi albi, să pui mîna pe o balenă, să treci cu sania trasă de cîini peste gheţuri care trosnesc...

— Să rătăceşti în noaptea polară, prin furtuni de zăpadă, atacat de lupi, să tragi cu puşca... prr... prr... pac... pac... prrr...

— Să isprăveşti eu gloanţele şi să te lupţi cu cuţitul...

— Cu dinţii... cu ghearele... şi pe urmă să ajungi... la ţintă.

— Vezi, asta faptă deosebită.

— Dar aici ? Gîrla nu îngheaţă, lupii nu se-arată...

Închid ochii şi parcă se văd în chip de exploratori polari, căţărîndu-se alunecînd pe povîrnişuri de gheaţă, zgîlţîiţi de uragane, cu ochii orbiţi de plasturi reci de zăpadă.

Şi deodată izbucnesc într-un glas :

— Mieii ! Mieii de pe Stejăriş...

Jarul scăpără cîteva clipe în mărgelele dinţilor dezveliţi de zîmbet.

Cum de uitaseră ? Şi ce faptă deosebită !... Da, sus, pe Stejăriş, la saivanul colectivei... Plecaseră în ziua aceea pe vreme bună de la Musariu, pe scurtătură, peste deal. Şi pe urmă s-a pornit viscolul, ca şi cum din-tr-o dată ar fi plesnit şi s-ar fi deznodat toate baterile cerului. În văzduh se smuceau parcă zeci de pînze cu ace, iar vîntul... ah, cum îi mai plesnea şi-i ciupea ca nişte cauciucuri întinse, de praştie, ori ca gînsacul lor furios, drept de obraz. Sus, pe Stejăriş, zăpada fumega, se răsfira şi se răsucea ca nişte burghiuri în pieptul şi umerii lor. Noroc de cojoace. Şi deodată, din stînga, auziseră behăituri. Baciul urla şi izbea cu bîta oile. Le mîna spre gura saivanului, dar oile orbite se buluceau cap la cap.

— Măi Culiţă, auziră vocea baciului, vedeţi că mi-au fătat două ţurcane. Luaţi mieii în sat, că se prăpădesc.

În poarta saivanului găsiseră două oi. Zăpada li se agăţase în lină şi le căptuşise cu o platoşă de gheaţă. Între ele, pe bunda înecată de zăpadă a baciului, două ghemotoace ca de pîslă şi, ca şi pîsla, ţepene.

Într-o clipă, Culiţă şi-a dat bundiţa jos. Ion, cojocul... amîndoi căciulile... Au învelit mieii ce tremurau şi au pornit-o spre sat, pe valea Poieniţei. Cînd au ajuns acasă, urechile le pocneau dureros şi nu mai puteau descleşta fălcile. Încolo, nu mai simţeau nimic. Au aşezat mieii pe cuptor... Da, chiar pe cuptorul din faţă... Nu muriseră... Peste cîteva minute nu mai erau de pîslă, ci negri şi creţi şi behăiau subţire.

— Tu s-o scrii... Tu ţi-ai scos bunda.

— Şi tu cojocul...

— Dar mi-ai dat şi şalul tău.

Râd mulţumiţi.

— La urma-urmei, o scriem amîndoi.

Deodată, sclipirea veselă a dinţilor se stinge.

— Da, dar asta a fost iarna trecută... Ba nu, acum două ierni, pe viscol...

— Şi acum ce scriem ? Grea temă !

Jarul mocneşte în cenuşă, şi în odaia caldă s-a lăsat de mult întunericul. Doar pe foile albe se mai zăresc tocurile ca nişte arme părăsite.

— Ştii ce ? întrerupe tăcerea cel de lângă vatră. Hai să ne uităm în planul detaşamentului nostru.

— Hai !

Aprind becul şi încep să răsfoiască foile caietului :

„Vom strînge o mie de kilograme de cenuşă“.

— Eu am şi strîns vreo sută de kilograme.

— Şi ce e deosebit într-asta ? Am strîns şi eu vreo şaptezeci. „Vom apăra cei cincizeci de puieţi de atacul iepurilor şi al altor rozătoare ”

— I-am învelit pe toţi.

— Şi ce ? E o faptă deosebită ? Doar toţi băieţii au ajutat.

„Vom sparge gheţuşurile de pe uliţele satului, să n-alunece oamenii şi vitele.“

— Treci mai departe.

„Vom ajuta la facerea gardurilor pentru păstrarea zăpezii pe cîmp.“

„Vom curăţa de licheni toţi prunii din livada şcolii.“

— Am stricat gheţuşurile, am făcut şi garduri, am curăţat şi prunii... Ei şi ? Sînt astea fapte deosebite ?

— Şi ce ? Nu sînt ? Ai vrea să-şi rupă oamenii picioarele ? Să se usuce prunii ? Să piară puieţii ?

— Nu, nu... dar... vezi, astea le facem în fiecare iarnă... Nu e nimic deosebit.

— Adevărat... Grea temă !

Băieţii tac, ciugulesc ultimele boabe de porumb. Ceasul din perete ticăie mărunt. Din uliţă, difuzorul răspîndeşte un cîntec vesel.

— S-o fi făcut şapte. Au dat drumul la staţie. Tii, ce trece vremea !

— Şi noi n-am scris nimic...

— Aici staţia locală de radioficare, se aude din difuzor. Fapte pioniereşti deosebite. Detaşamentul I, condus de pionierul Culiţă Neagu, a predat centrului de colectare a cenuşii cinci sute cincizeci de kilograme de cenuşă, ce va servi ca îngrăşămînt. Grupa pionierului Neagu Ion a curăţat de licheni cei peste o sută de pomi fructiferi din livada şcolii. În luna ianuarie au fost puşi pe tarlale peste optzeci de metri de garduri pentru reţinerea zăpezii pe cîmp. De la staţiunea de ţigaizare a oilor ni s-a transmis că cele două mioare ţigaizate, salvate de cei doi pionieri pe timpul viscolului, au fătat zilele acestea primii miei ţigăi ai comunei. Curînd ţurcanele cu lînă aspră şi rară...

Peste o oră, mama i-a găsit aplecaţi peste caiete.

— Ei copii, e grea tema ?

Copiii se privesc şi rîd veseli :

— Nu, mamă, e uşoară, dar avem mult de scris, tare mult... Uite şi matale : trei pagini scrise mărunt. Şi cîte mai avem de povestit !