Scrisoare din Hunedoara

OMUL PUSE PE MASĂ SCRISOAREA CITITĂ, îşi trecu mâinile tremurînde peste pleoape, apoi luă tocul de scris. Aşternu cîteva cuvinte pe foaia albă din faţa sa şi se opri... Şterse îndelung, fără grabă, lentilele ochelarilor — totul părea învelit în abur — dar îi lăsă deoparte. Omul de la masă ştia că nu sînt ochelarii de vină. Era altceva, care îi urca din inima prea plină.

Primăvara gheţarii fumegă în adincul peşterilor Munţilor Apuseni. La fel, în faţa scrisorii abia citite, bătrînul învăţător simţea o bucurie nemărginită, răsărită ca un abur, din cele mai calde adîncuri ale inimii, şi care îi zguduia întreaga fiinţă. Şcolarii săi se avîntau spre înălţimi, vultureşte... Hei, vrăbiuţele de altă dată !...

Şi parcă din foaia din faţa sa se înfiripa, ca pe un ecran, amintirea lui Ursu Steavu dintr-a patra, fostul său elev, cel care scria acum din Hunedoara...

*

Venise ca învăţător în satul moţesc de ciubărari, împrăştiat cu furca parcă pe dealurile de piatră ale Bihariei. Era în septembrie, un an după război...

În spatele munţilor abia se coceau cireşele. Moţul care îl însoţea ia pas, lîngă căluţ, era tăcut. În ţară era ruină, secetă, foame... N-avea ni-> meni nevoie de ciubereîe lor. Ar fi rămas, oricum, goale. Vorbise o singură dată, cînd ajunsese Ia şcoală. Un fel de colibă din bîrne. Atunci, dînd jos geamantanul din spinarea căluţului, moţul vorbise fără să-l privească :

— Domnule învăţător, mult n-o să staţi pe aici... Faceţi-mi un bine... O să vă mulţumesc cu ce-oi putea... Am un copil — alţii nu am — în clasa a patra. Ursu îi zice, Steavu Ursu, la noi aşa e : cînd îţi mai trăieşte un singur prunc, îl botezi din nou Ursu. Să fie în putere... Vă rog ceva, ca tată, domn’ învăţător, să nu-l bateţi... copilu-i slab la carte. Altul nu am... Daţi-i şi lui certificatul — să-l dau la meserie, că e cuminte, să se lumineze viaţa măcar pentru el... Daţi-i certificatul, nu-l siliţi, că nu poate... Oi recunoaşte şi eu, măcar că-s sărac. V-oi aduce afine cînd s-or coace, şi zmeură. Altceva nu avem... Bună ziua, domnule...

Învăţătorul îşi amintea. Pe băiat l-a cunoscut în aceeaşi zi. Era un copil înalt, cu părul cînepiu şi ochi mari sub ploapele albăstrii, sperioase ca nişte aripi de turturea...

Îl scosese la tablă.

Copiii ceilalţi vorbiră deodată, serioşi :

— Nu-l scoateţi pe Steavu... A rămas speriat, de cînd cu bătaia pe care a luat-o de la boier, că i-a pierdut nişte oi.

Băiatul se ridicase în picioare şi zîmbea. Un zîmbet de neuitat, ca un plîns ascuns, ruşinat.

— Poţi să-mi arăţi un caiet, Ursule ?

Băiatul veni ia catedră cu trăistuţa şi învăţătorul scoase un caiet. Era un scris strîns, parcă pornit strîmb din fiecare rînd, urcînd sau coborând ca o cărare pe marginea unei prăpăstii.

Băiatul vorbi zîmbind, cu zîmbetul ca un plîns :

— Ştiu tot ce-i în carte. Puneţi-mă să povestesc... Scrisul n-am putut să învăţ...

Învăţătorul privea caietele. Undeva, aproape, un ciubărar lovea cu toporul un brad. Cînd se auzi scrâşnetul copacului doborât, învăţătorului i se păru o voce tristă, sugrumată :

— Daţi-i certificatul, domnule..

În noaptea aceea învăţătorul n-a dormit. A stat cu caietele băiatului în faţă şi, urmărind literele fără noimă, suferind parcă de ameţeală, încerca să dibuiască rădăcina răului. Îşi dădea seama că mîna copilului aluneca pe hîrtie orbeşte, ca într-un zbor de liliac, lovindu-se neaşteptat de toate colţurile... Primele cuvinte se puteau citi. Încolo... literele se duceau la fund sau veneau la suprafaţă ca mâinile unui înecat. Pagina era pentru copil o pădure în care, ca legat la ochi, se izbea de fiece copac... Numai la scris... Încolo mergea drept.

În minte îi revenau cuvintele sugrumate, ca o rugă :

— Daţi-i certificatul, domnule... Să-şi lumineze viaţa...

„Ce trebuie să fac ? Ce trebuie să facă un învăţător comunist ?“ se întreba, privind cu deznădejde caietele din faţă, ca pentru a străpunge cu privirea o apă tulbure.

„Totul“, îşi răspunse ca pentru sine învăţătorul, cînd dinspre Feri-ceaua mijeau zorile.

*

Îşi amintea de zorile acelei ierni din ’48... Copiii nu veneau la şcoală. Satul se înzăpezise. Ceruse secretarului organizaţiei de bază un cal şi o lampă de gaz. Mergea pe la oameni pe acasă. Trei din patru nu ştiau carte. Iarna, de cînd lumea, moţii stăteau acasă. Îşi lucrau „marfa". În iama aceea aproape în fiecare casă s-a deschis un fel de clasă a-ntîia. Învăţătorul îşi amintea cuvintele secretarului, zîmbetul lui amar :

— Pe noi, moţii, burghezia ne-a băgat de-a dreptul la universitate. Am învăţat istoria la Ţebea, la Mesteacăn, la Lupeni. Am bătut toate drumurile ţării ca să învăţăm geografia. Am urmat şi geologia, călcînd pe munţii noştri cu aur, cu sare, cu argint... Noi, moţii, am făcut şcoli înalte... Numai clasa întîi nu ne-a învăţat nimeni... Vedeţi dumneavoastră luminile acelea ce se rotesc pe Fericeaua ? Moroleuci le zice. Le fac oamenii din coajă de cireş şi le dau foc, ca să alunge strigoii, lupii, răul... Strigoii o să-i alungăm noi, comunişti... Şi-atunci n-o să se mai usuce nici oamenii, şi nici cireşii.

— Nu vă mai chinuiţi, domnule. Nu poate... Cit l-a bătut domnu’ dinaintea dumneavoastră ! N-a putut el cu răul, nu va putea nici cu binele... 3punea Steavu, tatăl copilului.

Se afla la băiat acasă.

Steavu făcea focul cu vreascuri de brad, ca să se lumineze casa. Copilul asuda şi zîmbea vinovat şi trist. Punea mîna pe condei şi îndată, după două-trei cuvinte, scrisul se prăbuşea, ca o avalanşă, pe toată pagina.

— Daţi-i certificatul, domnule...

Învăţătorul nu auzea. Asuda şi el, aplecat asupra băiatului. Aici totul trebuia demontat, totul, apoi montat din nou...

— Deschide, bade, uşa... E cald.

Copilul îl privea cu zîmbetul lui ca un plîns.

Învăţătorul îşi amintea... Orele, zecile, sutele de ore cînd mîna copilului de 12 ani se mişca ameţită printre puncte, cruciuliţe, reţele, pentru a înfiripa cel mai simplu semn. Pentru ca elevul să scrie literele, învăţătorul repeta de sute de ori un cuvînt, o silabă...

Dar iarna lui ’46 a trecut... Cînd primăvara se topeau zăpezile pe Fe-riceaua şi răsăreau brînduşele şi agliceii, copilul a zîmbit... nestingherit... I-a arătat primele rînduri scrise corect. După lunile de mers ca de melc zdrobit, mîna copilului începuse să aştearnă literele una lîngă alta, în şiruri drepte.

*

Ursu Steavu a terminat clasa a patra printre elevii buni. Apoi s-a dus la Hunedoara... Anii au trecut. Gheţarii au fumegat de multe ori, îmbrăţişaţi de primăvară. Aşa, ca acuma, în această minunată primăvară ce a cuprins întreaga ţară.

Învăţătorul aprinde lumina electrică. În faţă, deschisă, stă ultima scrisoare a prim-topitorului Ursu Steavu...

Vă rog, aşadar, să poftiţi şi dumneavoastră la şedinţa în care se va discuta primirea mea în rîndurile partidului. Am cerut acest lucru tovarăşilor din Biroul Organizaţiei de Bază, şi au fost de acord. Dumneavoastră mă cunoaşteţi de mic, îmi cunoaşteţi şi familia... Ţin mult să fiţi lângă mine“.

Învăţătorul îşi trece uşor mîinile tremurînde peste pleoape. Nu-şi poate opri lacrimile.

— Vulturaşii mei... Zboară, se înalţă !...

Share on Twitter Share on Facebook