Odată pentru totdeauna
VENEA SPRE CASA, ABĂTUT, OTRĂVIT, FURIOS. Ceva amestecat mocnea în sufletul lui. Ciudă, umilinţă, tot felul de gînduri... Se încingeau laolaltă, surd, apoi ca de pe o plită cu floricele cîte unul pocnea brusc, şi atunci îl apuca din nou furia. Şi căinţa. Şi bineînţeles hotărîrea, acea hotărîre atît de mult amînată, dar în sfîrşit luată, odată pentru totdeauna.
— Aşa nu mai merge, dom’le Tinel. Gata ! Dar pînă cînd, în definitiv şi la urma urmei ? Şi pînă unde ? Sigur că tu strici. Sigur că asta e buba. Eşti un slăbănog, un terchea-berchea, o hahaleră. Da, da, da, ăsta eşti : o pleavă luată de vînturi, de primul vînticel. Dar gata, din această clipă schimbăm calimera. Odată pentru totdeauna. Te duci, băieţaş, acasă, direct acasă şi îţi vezi de treburi. A.dio mofturi, flecuşteţe. Nu vezi că ai ajuns de rîsul curcilor ?
Aşa se judeca Tinel boscorodind şi gesticulînd, singur pe strada puşti în după-amiaza aceea pişcată de ger, ce se învineţea văzînd cu ochii
— Nu, nu, nu mai merge aşa, am şi eu mîndria mea. Ce-mi tot trebuie să umblu lela de la unul ia altul ? Mă duc direct acasă şi învăţ. Auzi, să trimită acritura naibii pe maică-sa să-mi spună că nu e acasă ? Buflei nenorocit ! Ce ? Nu l-am văzut eu după perdea ? Dar nu-i nimic. Aşa-mi trebuie, eu stric. De o mie de ori mai bine. Întîi, că mîine la şcoală sînt şi eu om şi, dacă m-o întreba la fizică „de ce merge tramvaiul ?“, n-o să mai răspund ca data trecută, în rîsu.l clasei : „pentru că am plătit biletul... “ Al doilea, că nu mă mai calcă nimeni în picioare. Şi pentru ce ? Pentru un nefericit de ţintar ! Dar de acum gata, odată pentru totdeauna ! Ştiu ce am de făcut : acasă, direct acasă şi cu burta pe carte.
Ceasul din colţ arată orele 3.
— La 3 şi 15 minute sînt acasă. Iar dacă o iau pe aici, la dreapta, în 5 minute am ajuns. Încep o viaţă nouă, azi 15 ianuarie, orele 15 şi. 15, cînd am terminat pe veci cu ţintarul, cu mofturile, cu aiureala...
Însufleţit şi parcă purificat de această hotărîre, băiatul grăbeşte pasul.
— Nimic nu mă va mai opri. Spre dreapta, aşadar, mereu spre dreapta. Şi, într-adevăr, nimic nu-l opri... o sută de paşi.
Următorul îi rămase în aer, căci exact în secunda aceea dădu cu ochii de o curte, de o casă...
— Oh, dar aici stă Vivi, îşi zise băiatul — şi ceva ca un magnet îl trase brusc pe trotuarul din stingă, şi nu se opri decît cu degetul pe sonerie. O să joc doar un ţintar, unul singur. Adică nu, am. jurat, gata cu ţintarul, odată pentru totdeauna. Mă joc cu Rio, dinele lup. Ah. ce trlntă o să fac, ce jiujiţ...
— Vivi învaţă, nu te supăra, se auzi o voce neprietenoasă de la geam şi, din zgomotul cu care se închise fereastra, Tinel pricepu că nu i se deschidea uşa.
Plecă. Dar, ciudat, deloc jignit, aproape bucuros, uşurat parcă.
— Dar de ce să mă supăr ? E perfect, mai mult ca perfect. La urma-urmei, ce mare scofală dacă mă jucam cu javra ? Mă mai pricopseam şi cu nişte pureci. Plus timpul pierdut. Plus scandalul acasă. Plus mîine la şcoală... Oho, dar e minunat, nici o supărare. De fapt, chiar asta voiam şi eu.
Şi băiatul se avîntă pe strada din dreapta. La capătul ei era piaţa, apoi încă o străduţă la dreapta şi... Şi se opri. Exact peste drum, la geamul luminat de la parter, îl văzu pe Sandu. Drăguţul, veselul Sandu...
— Ce-ar fi să intru puţin ? Numai 10 minute. Cel mult o jumătate de oră, hai o oră... N-o să joc ţintar, am jurat, odată pentru totdeauna, gata ! — dar Sandu are discuri, ascult ce ascult, o Andă, un Biban, pe urmă îi tragem un fotbal mecanic, pe urmă — mă duc direct, dar direct acasă...
— Nu pot, Tinele, acum plec cu ai mei în oraş. Scuză-mă, altădată. Da, aşa i-a spus Sandu. Şi în sinea sa Tinel îi fu aproape recunoscător. Îi venea să-l pupe. Prea bine, excelent, o să-şi vadă şi el de treabă, aşa cum a hotărît odată pentru totdeauna. Ce să se tot milogească, să se agaţe de unul şi de altul ? Discurile le-a auzit, le-a tot auzit de i s-au strepezit timpanele, la fotbal iese cu ceartă.
— Du-te în oraş, băiete, du-te unde vrei, mie îmi faci un serviciu... Iţi mulţumesc. Şi acum acasă, linele, a-ca-să ! Fără oprire. E clar ? Uite colo, în dreapta, e casa ta, măsuţa de lucru, cartea de fizică... Mai ai 20 de metri. Haide, ce te-ai oprit ? Ce te tot zgîieşti peste drum ? Te gîndeşti la ce-or fi făcînd acum pistruiaţii, fraţii Popeşti ? Ce pot să facă ? Poate joacă ţintar, poate stau de vorbă, poate au musafiri... Ce-ar fi să le faci o vizită ? Una scurtă, pe urmă te duci acasă, înveţi mai tîrziu ! încotro ? Spre dreapta, spre stînga ? Ei ?
Atunci, cum sta aşa pe gînduri, în plină piaţă, se pomeni vorbind fără să vrea, mai mult oftînd :
— Ce terchea-berchea îmi eşti, Tinele, ce hahaleră ! Şi brusc, trecînd piaţa, grăbi pasul spre... fraţii Popeşti.
