Un ambiţios

AŢI MAI CUNOSCUT VREUN BĂIAT CARE, în loc să-şi mănînce supa de găină, şi friptura, şi plăcinta cu nuci, să prefere nişte biete legume ? Nu, nu din cei puşi la regim. Sandu Bundache e sănătos tun. Dar poate nu-i e foame ? Aş ! Vă rog să mă credeţi pe cuvînt : i se învîrteşte casa în faţa ochilor de foame. Atunci ? N-o să ghiciţi niciodată ! Să vă spun eu : Sandu Bundache e ambiţios. Asta-i. Atît de ambiţios, încît e în stare să nu mănînce nimic trei zile în şir, iar a patra doar nişte foi de ceapă. Aşa... din pură ambiţie. Sandu nu admite să fie certat pe nedrept. Se pare însă că mama neglijează această nobilă trăsătură a fiului său. Îl ceartă mereu. Pentru toate nimicurile. Judecaţi şi voi.

Acum cîteva zile gerul s-a înăsprit. Sandu a umplut galoşii bunicii, aşa, cam cu un deget de apă, şi i-a lăsat afară, în curte. A doua zi, bunica a încercat să-i încalţe. A început cu stîngul. Nu intra deloc. Nici dreptul.

— Of, doamne ! Iar mi s-au umflat picioarele, se necăji bunica.

Sandu rîdea cu lacrimi. Spuneţi şi voi, nu era de rîs ? Dar mama l-a certat. Bineînţeles, Sandu s-a supărat. N-a mai mîncat toată ziua. De fapt, n-a mîncat la masă, căci bunica îl iubeşte ; nu-l lasă dînsa niciodată flămînd. De altfel, Sandu o „pedepseşte” numai pe mama. De la bunică mănîncă, dar pe furiş. Aşa, ca mama să nu ştie, să-l creadă fiă-mînd, să sufere, să-şi ceară iertare de la el şi... să nu-l mai certe. Dar deocamdată mama nu numai că nu-şi cere iertare, dar îl şi ceartă fără încetare.

Noroc de bunica. Cum îl vede bosumflat la masă, în faţa farfuriilor aburinde, înţelege totul : „Săracul băiat, ce sensibil e !“ Şi îndată după masă începe să-i care toate bunătăţile pe care „ambiţiosul” le înfulecă pe nerăsuflate.

Nu peste mult, Sandu uita supărarea şi începea să mănînce la masă, pînă cînd... mama îl certa din nou.

Şi pentru ce ? Pentru alt fleac. Lega, să zicem, cozile celor doi pisoi bine de tot, cu un cauciuc. Aceştia începeau să miorlăie, să se zgîrie, să sară pe pereţi... Fireşte, urmau observaţii, Sandu se supăra, iar seara... nu mai mînca. Şi nici a doua zi dimineaţa, în afară de... cele trei plăcinte, cinci chifteiuţe şi patru cornuri cu unt, pe care i le aducea bunica. Nici la prînz nu se atingea de mîncare. In afară de două şniţele, o pulpă de pui şi vreo trei felii de cozonac, apărute pe măsuţa sa, din grija bunicuţei. Spre seară, uita totul. Şi probabil că ar fi mîncat la masă, dacă mama nu l-ar fi certat din nou. Şi pentru ce ? ! Pentru alt lucru de nimic. Punea, să zicem, sub scaunul bunicii, nişte coji de nucă.

— Vai de mine, s-a rupt scaunul ! ţipa dînsa.

Sandu se prăpădea de rîs. Fireşte, mama s-a supărat, şi din nou ambiţiosul n-a mai mîncat... decît ceea ce i-a adus bunica : nişte ardei umpluţi, vreo opt clătite şi trei cîrnaţi prăjiţi. La masă, se înţelege, a stat bosumflat şi aproape plîngînd. Îi era milă de el însuşi. Mama îl privea aspru, cu coada ochiului, în timp ce bunica lăcrima. Apoi, ca de obicei, a „iertat-o“ pe mama şi a început să mănînce iarăşi la masă. Da, chiar la masă, mama l-a certat din nou. Asta era prea de tot. După ce îşi calcă pe inimă şi primeşte să mănînce, să fie certat chiar la masă ? Şi de ce ? Pentru că a luat un patru la română ? Binee ! Supa a rămas neatinsă.

— Nu mănînci ? l-a întrebat mama.

— Nu mi-e foame.

Dar mama nu părea dispusă să se înduioşeze. L-a dăscălit toată seara, şi pe deasupra a hotărît că nu mai are ce căuta la patinaj, decît cu lecţiile învăţate şi temele scrise. Bunica avea obligaţia să-l controleze.

A doua zi, Sandu a frunzărit cîteva cărţi, a deschis un caiet şi a început să-l mîzgălească cu un creion. După ce a desenat vreo patru perechi de patine, s-a sculat de la masă.

— Gata, am învăţat.

— Arată-mi temele !

— A ! Temele ? Nu avem multe. Le scriu pe urmă. Bunico, buni-cuţo dragă, lasă-mă ia patinaj. În cinci minute le fac... pe urmă.

— Nu se poate, mai întîi temele.

— Bunicuţo dragă, uite : numai o jumătate de oră... un sfert... cinci minute.

— Mai întîi temele.

Sandu a început să caute patinele din ochi. Nu erau la locul lor. A îngenuncheat şi a început să cotrobăiască pe sub pat, în dulap, pe sub divan, pretutindeni.

— Bunico, spune-mi unde sînt patinele ?

Bunica rămase neclintită.

— Temele !

Sandu s-a posomorit. Stătea cu capul în mîna stingă, iar cu cealaltă desena furios patine : o foaie, două, trei, pline cu patine. Apoi deodată s-a luminat. A intrat fuga în cămară şi a prins să ţipe :

— Bunico, bunico, repede ! S-a spart butoiul cu varză.

Bunica a intrat speriată în cămară :

— Care, unde ?

Dar Sandu — o ţîşti ! o şi zbughise pe lîngă dînsa. A răsucit cheia pe dinafară şi a început să rîdă :

— Ha, ha, te-am păcălit !

— Sandule, dă-mi drumul, Sănducule, Săndel, deschide-mi !

— Unde-s patinele ? Spune-mi unde-s patinele, şi-ţi dau drumul.

— Doamne, dar fă-ţi temele. Ce-o să zică mama ?

— Unde-s patinele ? Acum vreau să patinez. Spune-mi unde sînt ?

După vreo cinci minute, bunica a cedat :

— Câută-le sub tigaia din cuptor.

Într-o clipă, Sandu le-a găsit. A deschis cămara şi a şters-o. S-a întors de-abia seara. La masă, mama l-a certat. Sandu s-a ridicat furios de la masă :

— Nu mai mănînc.

Seara, în pat, a aşteptat ca de obicei să vină bunica cu mâncare. Îl rodea o foame... Trei ore patinase. Bunica însă n-a mai venit. N-a mîncat nici la micul dejun. A plecat de-a dreptul la şcoală. Era sigur că bunica i-a pus în ghiozdan măcar o chiflă cu unt, dar ghiozdanul era gol.

„Bineee !“ Va lupta şi împotriva bunicii. Nu s-a atins de mîncare nici la prînz. Nu era uşor. Ameţea de foame, iar friptura era rumenă şi aburindă. A lăsat-o să se sleiască în farfurie.

După-masă pe la patru, a găsit în bucătărie nişte foi de ceapă. Le-a înghiţit pe furiş. Nici seara n-a mîncat. Dar nu mai putea de foame. Îi venea să mănînce penele din pernă. S-a sculat şi a pătruns în vîrful picioarelor în bucătărie. A găsit într-o plasă două cepe şi le-a mîncat goale, din trei înghiţituri.

De dimineaţă a mai mîncat o ceapă pe furiş, şi a plecat la şcoală. La prînz se clătina de-a binelea. Stătea însă bosumflat pe divan. La început s-a servit supa. Nu, nu va mînca nimic, nimic... Apoi a venit friptura. Lui Sandu i s-a urcat un nod în gît, îi tremurau picioarele de foame, dar nu s-a lăsat. Nu, nu... Mai bine va muri. Apoi mama a adus cel de al treilea fel. L-a întrebat în treacăt :

— Mănînci tocană ?

Sandu simţea că leşină. S-a ridicat dc pe divan şi s-a întors spre masă :

— Mănînc... dar altceva... altceva, mamă dragă... Te rog... orice, nu tocană de ceapă...