P.T.T.R.

CINE NU CUNOAŞTE ACESTE INIŢIALE ? P.T.T.R. ...Se pot vedea pe firma oricărui oficiu poştal. Şi dedesubt — spre ştirea cetăţenilor — se inşiruie serviciile pe care fiecare iniţială (şi toate la un loc) le pot executa: scrisori, mandate, colete, telegrame, felicitări, mesaje, mesagerii — intr-un cuvînt, tot felul de expediţii. Mii şi mii de poştaşi şi telegrafişti se străduiesc să asigure cu promptitudine legăturile la distanţă între expeditori şi destinatari. Şi cine — fie ca expeditor, fie ca destinatar — n-a beneficiat de aceste minunate servicii ale P.T.T.R.-ului — rod al civilizaţiei şi progresului ?

Există însă o formă de P.T.T.R necunoscută publicului larg : fără firmă, fără ghişee. E vorba de un anumit oficiu poştal folosit de şcolari. Unde este sediul acestei poşte ? în clasă, banca întîi, a doua sau oricare alta. Orele de funcţionare ? Cele de curs. Obiectul primit la expediţie ? Bileţelul. Fără plic, fără timbru, o simplă hîrtiuţă împăturită, bileţelul n-ar fi transmis de către nici un oficiu poştal obişnuit. El ar zace pe fundul oricărei cutii poştale şi nu s-ar bucura de atenţia nici unui factor poştal. Bileţelul este însă la loc de cinste în poşta de care vorbim... Tocmai de aceea nu merită anonimatul în care se află cufundată scurta, dar aventuroasa sa experienţă.

Iată, a început ora. La catedră, profesorul explică apăsat că complementul direct al unui verb la diateza activă devine subiect, atunci cînd verbul trece la diateza pasivă. Se dă şi un exemplu la tablă, pentru uşurinţă. Aceasta uşurează şi naşterea bileţelului, căci profesorul s-a întors cu spatele spre clasă.

Se aude un fîşîit de hîrtie ruptă ? Nu ? Foarte bine. Nici profesorul nu î-a auzit. Aşadar, urmează redactarea :

„F. f. urgent. Către Zamfirescu Ion, banca întîi. De ce nu-mi dai o sîrmă de ţambal, că eu i-am dat lui Virgil roata cu rulmenţi, care avea să-ţi dea ţie un capac de stilou şi două timbre. Să ştii că mă supăr pe tine, aştept răspuns.

Amintire de la mine :

Cerneala-i albastră Şi tabla e neagră, Eu nu te voi uita Viaţa mea întreagă !“

Bileţelul e gata ! Urmează semnătura — în toate cele patru colţuri — şi expediţia.

— Pssst ! Dă bileţelul ăsta lui lonescu şi zi-i să-l dea înainte, lui Popescu, care să-l dea lui Zamfirescu...

S-a auzit vreun răspuns ? Nu ? Foarte bine ! Înseamnă că Ionescu a refuzat recepţia. El e ocupat în acest moment cu verbele tranzitive, care pot avea două complemente.

După ce a citit cu elevii exemplul din carte, profesorul s-a întors din nou spre tablă. Expeditorul bombăne nemulţumit de defecţiunea produsă... Un nou bileţel ia naştere, semnat. În toate cele patru colţuri...

— Pssst ! Ionescule, e pentru tine, f.f.f. urgent :

„Scrisoare. Aşa înţelegi tu prietenia ? Bine. Nu mai vii tu pe la mine, să-ţi dau creioane colorate ? Cotul. Prietenul meu la nevoie se cunoaşte. Aştept răspuns

Nici un răspuns. Expeditorul nu se descurajează. Încearcă să ajungă la destinaţie pe altă cale, în zigzag. Totul e să fii ingenios şi să ai răbdare. Răbdare pînă cînd profesorul se îndreaptă iar spre tablă, spre a arăta că nu trebuie făcută confuzie între complementul direct şi subiectul ce răspunde la întrebarea „ce“. Un nou bileţel e confecţionat la iuţeală :

„Dragă Ionică, ce mai faci ? Te-ai supărat pe mine ora trecută cînd ţi-am trimis bileţelul pt. Petrică, să-l dea lui Fănică ? Răspunde-mi urgent pe verso. Ghicitoare : Ce trece puntea şi stă pe loc ? Aştept răspuns.“

Răspunsul întîrzie. O nouă defecţiune pe reţea ? Dar expeditorul nu mai are răbdare. El este... expeditiv. Va azvîrli biletul drept în banca întîi i Precizia acestei metode de a distribui poşta este îndoielnică, se rnai greşeşte adresantul, şi atunci urmează noi demersuri, fireşte, scrise :

„F.F.F. urgent. Vezi că e un bileţel F.F. urgent lîngă bileţelul ăsta, F. urgent. lmpinge-l pe ăla F.F. şi dă-l înapoi pe ăsta F.F.F.“

La tablă complementul direct îmbracă forma verbală, trecînd prin diferite moduri. Numai bileţelele stau pe loc.

O nouă încercare. De data aceasta, furia expeditorului a fost un nefericit sfătuitor. Bileţelul a ajuns chiar pe catedră, exact cînd profesorul punea întrebările complementului indirect : de cine ? de ce ? la ce ? despre ce ? cui ? Hm... Cui ? Răspunsul e simplu. N-are decît să desfacă bileţelul poposit chiar pe catalog. Iată, profesorul l-a şi desfăcut şi citeşte :

„Văd că faci pe grozavul. Treaba ta, dar eu cu tine nu mai vorbesc. Amintire :

Lacrima de faţă E din al meu plîns. Mă gîndesc la tine Şi aştept răspuns

De data aceasta răspunsul e prompt : „Poftim la lecţie !“ Rezultatul ? E scris în catalog. Spre amintire. În plus, pare a fi fost aplicată şi o taxă de timbru — cîte un punct pentru fiecare bileţel ; şase bileţele — nota patru. Ce-i drept, în contul acestei taxe se mai expediază un bileţel :

„Vă rog să treceţi pe la şcoală, în legătură cu situaţia la învăţătură a fiului dvs.“

Semnat : Dirigintele clasei.

Vedeţi ? Există şi în cazul acesta diriginte... Ca la orice oficiu poştal.