Recapitulare

RECAPITULAREA ! ÎNCEPE RECAPITULAREA ! Recapitularea finală ! !

Nu ştiu cum răsună aceste cuvinte în inima altora, începînd din luna aprilie, dar pe Griguţă îl cunosc bine, şi vă pot garanta că în inima lui cuvintele acestea apar fără semnul exclamării. De ce ? Să fie oare Griguţă — băiatul dolofan şi blond ca un bostan copt ce şi-a păstrat încă floarea — un nepăsător ? Nici vorbă. Învaţă atît de bine ? „Deh...“ ar fi răspunsul cel mai potrivit. Atunci ?

Îngăduiţi-mi să folosesc o comparaţie. Afară e, să zicem, senin şi cald. O umbră de boare clatină de-abia frunzele plopilor. Dar barometrul îşi mişcă acele spre „schimbător”, ba chiar înspre „furtună”. Tu priveşti seninul şi admiţi, aşa-ntr-o doară, că va fi furtună.

Aşa e şi cu recapitularea pentru Griguţă. Va veni, cu siguranţă, precis, neîndoielnic, dar... mai tîrziu. Deocamdată, pe cerul vieţii sale şcolăreşti e încă senin.

„Deocamdată, gîndeşte Griguţă, să nu fac ceva din ceea ce fac, numai pentru faptul că peste două luni, adică peste şaizeci de zile, adică peste o mie patru sute patruzeci de ore... va începe recapitularea ?“ Să nu mai stea cîteva minute cu undiţa la cotul Crişului ? Să nu se mai joace cu iezii pădurarului ? Să nu mai intre prin colibele de pe dealul Goşei ? Seamănă atît de bine cu nişte cazemate, doar că sînt de nuiele şi acoperite cu paie. Te camuflezi, o iei pe lîngă coasta pădurii, te dai după copaci... „Inamicul” e la cincizeci de metri (paşte cu un clopot la gît). Uf, greu e să te ascunzi de nimeni ! Greu, dar interesant. Ei, da, atîtea lucruri interesante, care fac iarba mai verde, măcrişul mai dulce, seninul mai senin !

Iar recapitularea ? O abstracţiune — cum ar zice oricine cunoaşte acest cuvînt — care pe Griguţă nu l-a putut hotărî nici în aprilie, nici în mai să lase pietrele din mină pentru cărţile din ghiozdan.

Oricît de abstractă, recapitularea se apropie însă, şi într-o bună zi, pe la începutul lui iunie, ia forma unei liste cu date foarte concrete.

„Va să zică, socoteşte Griguţă, nu mîine, nu poimîine... răspoimîine ! Trei zile şi două nopţi, şi pe urmă recapitularea şi încheierea mediilor anuale !“ Şi de data aceasta, cuvintele dobîndesc un mare semn de exclamaţie în inima băiatului.

Un altul s-ar pierde cu firea, dar nu Griguţă.

A.juns acasă, băiatul scoate geografia din ghiozdan. „Cîte pagini are ? Două sute optsprezece ! Fiecare pagină, patruzeci de rînduri, fiecare rînd, opt cuvinte. Asta însemnează în total şaizeci şi nouă de mii şapte sute şaizeci de cuvinte, adică în trei zile o citesc de şapte ori ! Iar dacă scot pozele şi hărţile, rămîn o sută nouăzeci de pagini, adică şaizeci de mii opt sute de cuvinte. Într-o secundă citesc două cuvinte, în trei minute, trei sute şaizeci de cuvinte, în trei ore, douăzeci şi una de mii şase sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru sute de cuvinte, în trei zile, cinci sute optsprezece mii patru sute de cuvinte, repetă el uluit. Adică o citesc de opt ori şi jumătate.” Şi Griguţă continuă să împartă zilele în ore, orele în minute şi secunde, să numere pagini, rînduri, cuvinte...

Tăie cu foarfecele, la repezeală, un cartonaş dreptunghiular, şi scrise mare, sus :

CALENDARUL SECUNDELOR

Recapitulare finală la geografie

256 200 secunde.

Îl bătu în perete şi-l privi satisfăcut. Da, avea timp berechet. Cu condiţia să nu mai piardă nici o secundă. Nici una. Să simplifice totul. Să elimine tot ce se putea elimina.

„De pildă, cireşele astea — se gîndea Griguţă la masă. Să pui sîmburii în fafurioară, ce de timp pierdut !“ Mama nu-i dădea voie să-i înghită. Dar acum, ori de cîte ori mama privea aiurea, Griguţă le înghiţea cu sîmbure cu tot. Cîştigase cîteva zeci de secunde.

„Da, aşa va trebui să fac, îşi zicea ei. Să elimin tot ce se poate elimina. De pildă, aş putea să nu mă mai dezbrac seara. Să mâ culc îmbrăcat. Aş cîş-tiga cîteva sute de secunde seara, alte sute dimineaţa. Gimnastica am s-o fac... dar învăţînd. Stau pe spate şi mişc picioarele. În timpul acesta, cartea îmi rămîne în mîini. Alte sute de secunde... Iată, aş putea să nu mă mai spăl seara pe dinţi... adică să nu mă mai spăl deloc seara... şi nici dimineaţa. O să mă spăl eu destul în vacanţă, la mare...“

Pe la douăsprezece noaptea, planul de bătălie pentru toate materiile era gata, iar „Calendarul secundelor” colorat. Vru să stingă lumina, dar se răzgîndi : „N-o să dorm decît două-trei ore, ce s-o mai aprind dimineaţa ? Cîştig cîteva secunde.” Şi se culcă îmbrăcat.

A doua zi, Griguţă se trezi năuc. Mama îl trăgea de picioare, speriată :

— Griguţă, ce-i cu tine ? Eşti bolnav ? Ce ţi s-a-ntîmplat ? Te-ai culcat îmbrăcat, ai lăsa lumina aprinsă. E ora zece, nu te scoli ?

— E zece ? Vai de mine ! Şi eu aveam de gînd să mă scol la patru ; de-aia n-am stins lumina.

„Aşa nu merge, cugetă Griguţă. Trebuie să cîştig timp altfel... Nu la secunde. La citit ! Ce rost are să citesc cuvînt cu cuvînt ? Şi mai ales frază eu frază ? Totul trebuie prescurtat. Pus în formulă totul : ca la algebră. La geografie, de pildă, e prea multă vorbărie. Important este să ştii numele proprii, munţii, lacurile, rîurile, oraşele... Asta-i esenţialul. O să le scot în caiet şi o să le pun în formulă”.

Lui Griguţă îi bătea inima de emoţie, cînd se aşternu pe lucru.

„Munţii Apuseni, de pildă : Zarand, Metalici, Trascău, Gilău, Bihor, Codru... sînt greu de ţinut minte, îşi spunea Griguţă. Dar dacă iau numai prima silabă din fiecare ? Za-me-tras-gi-bi-co ? Straşnic ! Ăştia sînt Munţii Apuseni : Zametrasgibico. Sau afluenţii Şiretului : Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna, adică Surnolbitropu. Am bălţile de pe malul Dunării, sau localităţile petrolifere, sau orice ? Totul se poate pune în formulă. Asta e economie de timp“, se bucura Griguţă, continuînd zorit să extragă silabe, să le potrivească, să le prescurteze.

În trei ore epuizase manualul. Îl avea în întregime pe o bucată de hîrtie. Răspunsese la toate lecţiile. Acum se asculta pe sărite, cu glas tare, accen-tuînd fiecare silabă.

„Bun !“ se felicită el, mulţumit.

Mama lui trebăluia prin curte. Deodată fu izbită de nişte sunete ciudate, ce se auzeau dinspre fereastra lui Griguţă. Păreau cuvinte... Dar asemenea cuvinte nu mai auzise în viaţa ei. Din cînd în cînd se auzea un mormăit, apoi din nou acele cuvinte fără noimă repetate, silabisite :

— Zametrasgibico... Surnolbitropu... Greneposuca... Socrimur...

Se apropie mirată de fereastră. Griguţă, adîncit în sine, cu ochii închişi. Încruntat, se rotea în jurul mesei, ţinînd în mînă o foaie de hîrtie.

— Pepelonani... Cofrunghie... Cofrunghie...

Din cînd în cînd, deschidea ochii, se uita în foaie, apoi iar începea rotirea.

„Ce face oare Griguţă ? se-ntreba mama nedumerită. Învaţă o limbă -'râmă ? Dar ce limbă ? Şi tocmai acum ?“

Mama veni la fereastră, tocmai cînd Griguţă repeta în neştire :

— Cofrunghie... Păpiatrabu...

— Ce frînghie, Griguţă, ce piatră ? întrebă mama.

— Nici o frînghie.

— Dar ce spui tu acolo ?

Griguţă zîmbi superior :

— Învăţ la geografie...

Mama plecă. După cîteva minute se-ntoarse la fereastră :

— Griguţă... Voi n-aveţi geografia patriei ?

— Ba da, mamă. De ce ?

— Păi ce spui tu acolo nu prea seamănă cu limba noastră... Ce-o fi asta, ce spuneai : Bru-bra... brosîc ?

— Brabrosăc ? Simplu : lecţia numărul douăzeci şi unu.

— Cum asta ?

— Păi da ! Localităţile aurifere : Brad, Abrud, Roşia, Săcărîmb. E o metodă a mea. Voi fi primul la geografie ; îi tai pe toţi.

Peste două zile, la orele opt, copiii erau în clasă. Începea ascultarea, Griguţă a fost chemat printre primii. Imediat ce a auzit întrebarea, s-a aşezat în bancă, a închis ochii şi a început să-şi mişte buzele cu repeziciune. În liniştea clasei, se auzea aproape desluşit :

— Co-frun-ghi-ie, Pă-pia-tra-bu, Zame-tras-gi-bi-co...

Notă apoi ceva pe ciornă, şi iar începu să silabisească. În sfîrşit, ridică mînă :

— Gata, tovarăşe profesor. Munţii dintre Olt şi Prahova, şi Munţii Apuseni. Griguţă închise ochii, silabisi ceva şi începu ca o mitralieră : Cozia, Frunţi, Ghiţu...le... ie... Iezer... Pă... Păpuşa... Piatra Craiului... şi ăştia sînt. Adică nu... mai este Bu...

Profesorul înclină din cap în semn de aprobare.

Griguţă, crispat, se uita în tavan. Sudoarea îi curgea pe frunte :

— Bu... bu... buu...

— Bucegi ! îi spuse, în sfîrşit, profesorul.

— Bucegi ! îi ţîşni şi lui Griguţă cuvîntul.

— Acum arată-i pe hartă, spuse profesorul.

Griguţă luă linia şi se îndreptă, şovăind, spre hartă. Privi cîteva clipe harta, apoi aşeză linia în Carpaţii Răsăriteni. O coborî spre sud, iar o înălţă în Carpaţii Răsăriteni.

— Aici, spuse el cu voce moale.

— Mda ! Treci la subiectul doi.

— Munţii Apuseni, îngăimă Griguţă, Z... Za... Zalău, adică nu... Za-rand... Metalici... Gi... bi... bii... Bistriţa... Co... Constanţa... adică nu... Cozia... adică nu... Co... Co...

— Arată-i pe hartă, spuse profesorul.

Griguţă se-ndreptă spre hartă, dar privirea lui rătăcea undeva, între Mureş şi Someş. Linia de-abia ridicată îi cădea, odată cu mîna, de-a lungul corpului.

După ce a terminat de răspuns, s-a aşezat în bancă, amărît. Nu îi era ciudă că ceilalţi copii răspundeau bine. Îi era ciudă pe sine însuşi. Greşise oare calculele ? Calculase mai multe secunde ? Numărase prost paginile ? Prescurtase prea mult ? Poate ar fi trebuit două silabe din fiecare cuvînt. Dar dacă pui două, de ce să nu pui trei, adică pe toate. „Nu trebuia să scot hărţile. De-aia m-am încurcat, îşi zicea abătut. Să învăţ pentru fizică şi schemele... şi fără nici o prescurtare... Altfel păţesc ca la geografie.” Pînă la sfîrşitul orei rupse, bucăţică cu bucăţică, întreaga foaie unde îşi închipuia el că are toată geografia prescurtată.

La ieşirea din clasă se apropie de el Petrică Viforeanu :

— Griguţă, vii după-masă la scaldă ?

— La scaldă ? Acum, cînd se încheie mediile anuale ?

— O oră, Griguţă.

Griguţă era cît p-aci să transforme ora în secunde, dar Petrică adăugă:

— Mai întîi învățăm. Cinci-șase lecții, apoi ne scăldăm, pe urmă mai lucrăm cinci-șase... Vino la mine, învățăm împreună.

Griguță ajunse acasă și intră grăbit în camera lui. Se așeză la masă. Privea „Calendarul secundelor”. Se sculă și începu să-l privească mai îndeaproape. Apoi luă creionul și adăugă apăsat: PIERDUTE. Așa e mai bine zis: „Calendarul secundelor pierdute”. Se trânti în pat și adormi buștean. Nu se mai trezi decât când auzi bătăi în geam. Era Petrică Viforeanu care îl chema:

— Griguță, hai să învățăm la fizică.