Scrisoare pe adresa unui anumit întîrziat

TE VA SURPRINDE, DESIGUR, că nu începem scrisoarea de faţă cu „Stimate coleg !“, aşa cum se încep de obicei scrisorile.

Priveşte în acest caz cu atenţie harta alăturată şi vei găsi, sîntem convinşi, explicaţia. Şi aceasta cu atît mai lesne cu cît, în loc de legendă, ţi-am scris prezenta scrisoare.

Aşadar, trebuie să-ţi spunem de la bun început că neobişnuitele, bizarele şi nefericitele întîmplări, care din prima zi de şcoală curgeau potop pe capul tău, ne-au pus pe gînduri. Curînd, inima ni se strîngea de emoţie ori de cîte ori, la ora opt precis, clopoţelul ne înştiinţa că vom începe o nouă zi de muncă, iar tu lipseai din bancă. Căci după cîteva săptămîni ştiam că numai o nenorocire te putuse împiedica să fii punctual. Treceam atunci cu febrilitate în revistă toate posibilităţile, iar în mintea noastră se învălmăşeau toate ghinioanele şi scuzele tale :

— Ne-a căzut pendula din perete, tovarăşe profesor, exact peste ceasul de masă, şi s-au stricat amîndouă...

Sau :

— O biată bătrînică singură, vecină, e tare bolnavă şi a trebuit să merg la farmacie... Puteam să n-o ajut, tovarăşe profesor ?

Sau :

— Era s-o păţesc, tovarăşe profesor. Ştiţi blocul din colţ. Ei bine, mi-a căzut pe picior un ghiveci de la etajul III... Putea să-mi cadă în cap...

Ori :

— Ştiţi ce s-a întîmplat ? Chiar în piaţă ! A intrat tramvaiul într-o căruţă cu cai !

Emoţia şi îngrijorarea ce ne cuprindeau pe toţi ne-au făcut un timp să nici nu observăm un fapt esenţial : toate, dar absolut toate aceste catastrofe se petreceau exact în aceleaşi zile ale săptămînii şi aproximativ la aceeaşi oră : miercurea şi vinerea, între 8 şi 8 şi jumătate. La 8 şi jumătate fix, ca şi cum un pendul ocult ar fi bătut sfîrşitul nenorocirilor tale, te înfăţişai în pragul casei. Era ciudat : pendulul magic bătea parcă în vesta tovarăşului profesor. Căci în clipa cînd închidea catalogul şi, uitîn-du-se la ceas spunea : „Acum să trecem la lecţia nouă“, tu te îndreptai spre bancă. Atunci aşteptam cu sufletul la gură să aflăm ce nouă catastrofă se abătuse peste tine, şi te auzeam :

— Pendula... bătrânica... ghiveciul... tramvaiul...

Ei bine, zilele trecute, vineri, parola magică — „Şi acum să trecem la lecţia nouă“ — fusese pronunţată, dar tu... nu ai apărut. În clasa înmărmurită a bătut, ca o aripă neagră, neliniştea. Apoi s-a auzit un fîlfîit : zbura din inimă în inimă, funestă, Presimţirea : de bună-seamă fusese ceva cu mult mai grav decît pendula... bătrînica... ghiveciul sau tramvaiul. Ca o menghină, îngrijorarea strîngea toate inimile, minut după minut, iar acestea se scurgeau printre fracţii şi formule încet, întunecate şi negre, parcă de păcură.

A mai trecut o oră, şi tu tot n-ai venit. Şi încă una. Nici ora a patra. Trecuse ziua.

— Ceva s-a întîmplat. Da, ceva grav de tot... Colegul nostru trebuie ajutat !

La orele 13 fix, o echipă de prim-ajutor a şi ieşit pe poarta şcolii. Avea în mînă harta obişnuită a paşilor tăi, cu toate locurile primejdioase însemnate cu creion roşu. În mintea noastră era un singur gînd : „Spre sud ! Mereu spre sud, spre domiciliul tău, pe firul întârzierilor taie.“

Făcuserăm vreo două sute de paşi însemnaţi pe harta noastră printr-o linie întreruptă, privind cu ochi temători în jur toţi caii, bătrîneîe şi ghivecele, cînd ne-am oprit în piaţă, la linia de tramvai. Ne aminteam cu emoţie de cîte ori spuseseşi plîngător :

— În piaţă, tovarăşe profesor... a deraiat tramvaiul... Ştiţi, a lovit o căruţă.

Ne-am apropiat de un controlor :

— Nu vă supăraţi şi... azi a... deraiat ?

— Ce să deraieze ?

— Tramvaiul. A deraiat şi azi ?

— Cum şi azi ? Niciodată...

— Sînteţi sigur ?

Omul ne-a privit prea lung, ca să mai insistăm. Am bîiguit doar :

— Ştiţi... colegul nostru... din această cauză...

— Minte !

Am deschis harta şi, în dreptul cereuleţului pe care scrisesem „Accident — tramvai“, am pus un semn de întrebare. Am consultat apoi harta şi, cu o voce ceva mai puţint înfierbîntată, am zis într-un glas :

— Mai departe, totuşi. Spre blocul cu ghivece !

În cîteva minute ne-am aflat la locul cu pricina, însemnat pe hartă prin alt cerc cu cuvintele : „Accident — ghiveci”.

— Spune, ne-am adresat unui băieţaş ce se juca în stradă, a căzut cumva azi vreun ghiveci în capul unui elev ?

I-am dat toate semnalmentele. Băieţaşul a dat din umeri mirat :

— N-a căzut, nene.

— Nici miercuri, nici vinerea trecută ?

— Nu, n-am auzit. E drept, trece pe aici adesea. Îl cunosc. Cîteodată jucăm şotron juma’ de oră... nu mai mult...

Am pus şi aici un semn de întrebare, şi ne-am văzut de drum, spre punctul „Accident — bătrînă”. Îndoiala ne rodea inimile, cînd am intrat în curtea bătrînichii.

— Sînteţi bolnavă ? am întrebat-o.

— Da. Sînt. De-abia mă ţin pe picioare.

Ne-am privit triumfători. Va să zică asta era ! Cinste colegului nostru, care ajută un om bătrîn !

— Nu-i aşa că astăzi a fost colegul nostru pe ia dumneavoastră ?

— Care din ei ?

L-am descris în amănunţime.

— A, el nu vine niciodată. L-am rugat de cîteva ori. Degeaba.

Pe harta noastră se mai adăugase un semn de întrebare. Cam multe, ce e drept.

„Poate e ceasul totuşi de vină", ne-am zis fără convingere, intrînd în curtea casei voastre.

În perete pendula ticăia cu regularitate şi tocmai bătea ora două.

— În acest caz, desigur, i s-a întîmplat ceva mult mai grav, ne-am speriat noi, adăugind un ultim semn de întrebare, exact cînd ai intrat în odaie.

— Ce e... Ce e cu voi ? ne-ai întrebat speriat.

— Dar cu tine ?

— Tramvaiul... ghiveciul... bătrînica...

Ceasul ticăia mărunt.

— Nu cumva matematica ?

— Nu ! Adică da... Vouă vă pot spune, dar rămîne între noi. Nu vreau să mă asculte.

— Şi totuşi, astăzi a fost ceva mai grav. Nu ai venit deloc.

— Da. Ceva mai grav. S-a schimbat orarul, nu ştiţi ? Acum avem vinerea două ore de matematici !

Am trecut. Apoi am privit harta. Dintr-o dată, harta întîrzierilor tale ne-a apărut limpede, pas cu pas. Am tăiat pe rînd semnele de întrebare şi am scris în locul lor : Minciună... Neseriozitate... Nepăsare... Chiul.

Am arătat-o apoi celorlalţi colegi din clasă. Unii au fost de părere să-i punem ca titlu „Itinerar de chiulangiu” ; alţii socotesc că „Harta lipsei de onoare” ar fi mai potrivit. Noi am scris doar „Harta paşilor tăi", şi ţi-am trimis-o. Şi dacă o vei studia cu atenţie o jumătate de oră, va fi de-ajuns. Sîntem convinşi că aceasta va fi ultima ta „întîrziere".