Poştaşul

LA ŞCOALA NOASTRĂ, CURSURILE ÎNCEP DUPĂ-MASĂ, la orele unu jumătate. Zilele trecute mă îndreptam spre şcoală mai devreme. Era ora zece şi doream să vizitez cîţiva din elevii rămaşi în urmă la învăţătură. În primul rînd, pe Ignat. Apoi să trec pe la Anghel şi, dacă îmi va îngădui timpul, să-l văd şi pe Muşat.

La ultima adunare de detaşament le cerusem să-mi răspundă tustrei la întrebarea : „Ce fac eu în timpul liber ?“ Aveam în buzunar aceste răspunsuri, scrise pe nişte bileţele.

Scosei la întîmplare unul din ele. Era răspunsul lui Ignat.

Mă scol dimineaţa la şapte, scrisese el. La opt încep să învăţ. Citesc la început notiţele, apoi lecţiile din carte. La zece iau o gustare şi mă joc treizeci de minute cu frăţiorul meu. Apoi îmi scriu temele şi desenez. Dacă îmi rămîne timp, repet lecţiile, iar la douăsprezece jumătate mănînc, îmi pregătesc cele trebuincioase şi plec la şcoală !“

Scosei din buzunar un alt bilet.

În colţul din dreapta, numele : Anghel Ion, clasa a VI-a B.

Mă scol, scria Anghel, la şapte, cînd pleacă mămica la fabrică. Pînă la opt mă îmbrac şi mănînc. De la opt la zece jumătate învăţ lecţiile de zi. Citesc mai mult la fizică şi matematică, la care sînt corijent. Apoi mă joc, iar la unsprezece încep să-mi scriu temele. La douăsprezece jumătate mănînc şi plec la şcoală.“

„Foarte bine, îmi ziceam grăbind pasul, o să-i găsesc învăţînd.“

Tocmai căutam în buzunar al treilea bilet, al lui Muşat, cînd la un colţ mă izbii faţă în faţă cu... Muşat.

Acesta se lipi de gard ; vădit încurcat şi bîiguind un salut, încercă să treacă mai departe.

— Încotro, Muşat ?

— La şcoală, tovarăşe diriginte.

Mă uitai la el. Avea, într-adevăr, ghiozdanul la subsuoară.

— Dar e abia zece jumătate. Mai sînt exact trei ore pînă încep cursurile.

Muşat tăcea descumpănit. Îl întrebai :

— Voi nu aveţi ceas acasă ?

— Avem.

— Atunci ? Şi pe urmă, de la tine la şcoală sînt doi paşi. De ce ocoleşti pe aici ?

Muşat se înroşise puternic, îşi muta ghiozandul dintr-o mînă într-alta şi, privind în pămînt, încerca din toate puterile să mişte cu piciorul, nici mai mult, nici mai puţin, decît însăşi bordura trotuarului.

— Mergeam pe la Ignat. Ne facem temele împreună, ştiţi, se-nvioră deodată. Avem de desenat la geografie... Mie mi s-a rupt harta...

— Bine, spusei, merg şi eu la Ignat. Haidem împreună.

În mai puţin de zece minute, eram pe strada Olăneşti. La numărul optsprezece, intrarăm în curte. Cîinele lătră nehotărît, apoi veni spre noi dînd din coadă. Dintr-o magazie ieşi un puşti bălai, în cămaşă lungă. Era fratele lui Ignat.

— Titi nu e acasă, spuse el. A plecat. Şi, amintindu-şi că nu s-a prezentat, îmi întinse mina : Pe mine mă cheamă Lică. Apoi continuă : Titi a plecat la şcoală... cu Anghel. Azi n-a vrut să mă ia şi pe mine la şcoală.

— Tu, la şcoală ? Şi în ce clasă, Lică ? întrebai.

— Păi nu... Ei fac şcoala cu vrăbii.

Vedeam cu coada ochiului pe Muşat încruntîndu-se şi făcînd gesturi desperate către băieţaş.

— Da’ eu fac gălăgie şi zboară vrăbiile. D-aia nu mă ia. Avem şi colivie de sîrmă. Vreţi s-o vedeţi ? mă-ntreabă el.

— Sigur că da, ad-o încoace !

În timp ce puştiul se îndrepta spre casă, îl întrebai pe Muşat :

— Ascultă, Muşat, unde au plecat băieţii ?

Acesta se codea. Apoi, ridicînd capul din pămînt, zise :

— După vrăbii, tovarăşe diriginte.

— Vrăbii ?

— Da.

— Cum... vrăbii ?

— Păi, să vedeţi. Era vorba să viu şi eu... Am cumpărat clei... E la mine în ghiozdan... Mă aşteptau. Trebuia să mergem pe cîmp să încleiem ramuri, scaieţi...

— Şi ce faceţi cu vrăbiile ?

— Pe cele tinere le învăţăm să ducă poştă.

— Poştă ? întrebai nedumerit. Dar cum faceţi ?

— Păi, să vedeţi, pînă acum n-am reuşit, dar încercăm. Ştiţi, am citit despre porumbeii poştaşi, porumbeii călători...

— Şi?

— ... Şi noi n-avem porumbei... Dar prindem vrăbii.

— Şi cum faceţi ?

— Am avut pînă acum două vrăbii. Le-am ţinut o săptămînă la Ignat şi le-am dat să mănînce de toate : viermişori, grăunţe... chiar şi halva...

Apoi le-am adus la mine, şi două zile nu le-am dat nimic de mîncare.

Am crezut că dacă le dăm pe urmă drumul, cu un bileţel legat de picior, vor zbura la Ignat, la mîncare, şi vor duce şi poşta.

— Şi?

— Şi s-au dus... Au zburat de-a dreptul spre cîmp. Cine ştie, poate aveau pui... Acum căutăm vrăbii mai tinere, fără pui. Dac-au văzut că eu nu vin cu cleiul. Ignat şi Anghel au plecat. Au luat ligheanele şi sfoară.

Poate vor prinde şi aşa. Dar e mai greu. Vrăbiile sînt iuţi şi, pînă cade ligheanul... zbrr ! s-au dus. Ştiţi, începu să-mi explice Muşat, aşezi ligheanul pe un ţăruş legat de sfoară, pui grăunţe sub lighean şi aştepţi, ascuns. Cînd intră vrabia şi începe să ciugulească — haţ ! — tragi de sfoară, ţăruşul cade, şi vrabia rămîne sub lighean. Simplu ! In schimb, e foarte greu s-o scoţi. Cînd ridici ligheanul şi bagi mîna după ea — ţîşti ! — a şi şters-o. Pînă acum, am lucrat numai cu ligheanul. Ne-au fugit o mulţime. Numai două am prins. Tot mai bine cu clei. Vine vrabia, s-a prins, o iei — şi gata !

Îmi venea să zîmbesc. Mă gîndeam în acelaşi timp la vremea pe care aceşti copii o irosesc. Ştiam că, de la începutul trimestrului trei, n-au luat o notă de trecere. Trebuia neapărat curmată această vînătoare.

Spusei :

— Muşat, noi putem prinde o vrabie ?

Acesta se învioră :

— Cum de nu... tovarăşe diriginte. Îndată ! Cu copaia. Uitaţi, albia e colo.

Legă într-o clipită un ţăruş de sfoara pe care o purta în buzunar, sprijinind buza copaii de ţăruş. Apoi presără nişte boabe de grîu în jurul acesteia, punînd un pumn de grăunţe sub copaie.

— Veniţi, îmi spuse, în magazie, să nu ne vadă. Cînd o să intre dedesubt, tragem sfoara.

Intrarăm în magazie, privind pe uşa întredeschisă. Peste cîteva minute apăru un vrăbioi umflat pe gardul dinspre stradă. Zbură apoi în curte, aşezîndu-se chiar pe copaie. Mai făcu cîteva sărituri, ciugulind ici-colo, şi dispăru sub ea. O smucitură — şi copaia căzu cu zgomot peste pasăre.

Ne-am apropiat în fugă, am îngenuncheat, apoi, scoţînd pardesiul, l-am aşezat peste albie. O ridicai, uşurel de un colţ, şi imediat simţii în pumn un gheo-motoc cald ce tremura şi se zbătea.

Prinsesem vrăbioiul.

L-am dezvelit şi i-am mîngîiat creasta mică. In acest timp, Lică apăru triumfător cu colivia.

— Am găsit-o ! A ascuns-o Titi sub pat. Apoi, văzînd pasărea, începu să ţipe : Vrabia !... Vrabia !... A venit la halva... sărăcuţa. Dar adăugă mîhnit : Şi eu am mîncat halvaua...

— Nu-i nimic, Lică, zisei, uite un leu. Te duci la Alimentara şi iei halva pentru vrabie. Nu-i aşa ?

Rămas cu Muşat, am scotocit în buzunar şi am scos cele trei bilete. Alesei unul dintre ele şi-i spusei :

— Citeşte cu glas tare !

Foarte încurcat, Muşat citi cu glas tare propriul său răspuns la întrebarea : „Ce fac eu în timpul liber ?“ :

— „De la opt la zece învăţ, apoi îmi scriu temele şi repet lecţiile pînă la douăsprezece jumătate.“

— Ei, ce zici ?

Roşu pînă în vîrful urechilor, acesta mîngîia moţul vrăbioiului şi şopti cu capul plecat :

— Aşa am să fac, tovarăşe diriginte.

Făcui sul celelalte două bilete şi le legai cu o sforicică de piciorul drept al vrăbioiului.

Am intrat apoi în casă şi, aşezat la măsuţă, aşternui cîteva rînduri pe o bucată de hîrtie. Imediat ce isprăvii, o legai de celălalt picior al vrăbioiului.

L-am închis apoi în colivia pe care o pusei sub pat, deschisei geamul şi plecai împreună cu Muşat. Era ora douăsprezece jumătate.

Am aflat pe urmă ce s-a petrecut la sosirea băieţilor.

Intraţi în casă, Ignat şi Anghel se aşezaseră pe pat. Erau fericiţi, în şapca lui Ignat se zbăteau trei vrăbii.

Ignat răsturnă şapca pe masă, apăsînd-o cu palmele.

— Scoate colivia !

Anghel se vîrî sub pat şi scoase colivia. Rămase deodată, aşa cum era în genunchi, cu gura căscată.

— Ia te uită... Poştaşul ! Titi, a venit poştaşul ! Poştaşul ! Ignat se repezi la colivie. Cele trei vrăbii răsturnară şapca şi o zbughiră pe fereastra deschisă.

— Poştaşul ! Poştaşul ! ţipau ei, ţopăind cu colivia în mînă.

— Ţi-am spus eu că vrăbiile sînt poştaşi... Ura ! Ura !

După un timp însă se potoli brusc. Începuse să răsucească colivia de pe o parte pe alta, privind încruntat printre sîrme.

— Ignat... Nu e d-ai noştri, zise el moale.

— Cum nu e d-ai noştri ?

— Păi da. Poştaşii noştri erau vrăbiuţe.

— Hm, ce tot spui ? Şi ăsta ce-i ?

— Ăsta-i vrăbioi. Are moţ. E umflat, nu vezi ?

— Bine, dar e... poştaş ! Nu vezi că are poştă ? Şi încă la amîndouă picioarele... Priveşte...

Ignat scoase „poştaşul” din colivie, îi apucă piciorul stîng, desfăcu sforicică şi apoi sulul.

De ia primele cuvinte rămase trăsnit. Vrăbioiul îi căzu din mînă, spre podea, apoi dintr-o dată viră către geam şi — zbrr ! zbură peste casa vecină, ciripind ascuţit.

Ignat se aşeză pe un scaun :

— Anghele, uite ce scrie !

Dragii mei Anghel şi Ignat, tovarăşul diriginte m-a rugat să vă reamintesc că sînteţi în trimestrul trei şi că nu mai e timp de pierdut cu vînătoarea de vrăbii. E timpul să vă respectaţi planurile voastre de muncă. Dacă le-aţi uitat, le veţi găsi făcute sul pe piciorul meu drept. Din partea mea, ca vrăbioi, ţin să vă spun că vă chinuiţi degeaba, încercînd să ne faceţi poştaşi. Acesta e primul şi ultimul bilet pe care o vrabie îl duce la destinaţie.“

*

Copiii din cartier au văzut apoi zile în şir un vrăbioi ce zbura de ici-colo, avînd la piciorul drept un sul de hîrtie. De cîte ori îl vedeau zburînd deasupra curţii şcolii, strigau :

— Priviţi, poştaşul, poştaşul ! Chemaţi-l pe Ignat ! Şi pe Anghel !

— Şi pe Muşat, strigau alţii.

Vrăbioiul se oprea pe dudul din curtea şcolii, ciripind la soare, se zbîr-lea, apoi se îndrepta peste cîmpul înverzit.

Nu ştiu dacă Ignat, Anghel şi Muşat mai vânează vrăbii de atunci. La şcoală, însă. toată lumea este mulţumită de ei. Chiar zilele trecute, profesorul de matematică mi-a spus :

— Să ştii că Ignat merge binişor la obiectul meu. Încă puţin, şi va ajunge printre primii la geometrie.

Eram încîntat. Priveam pe geam în curtea plină de zarvă, când deodată zării pe creanga dudului, la soare, chiar... vrăbioiul nostru. Pe piciorul drept nu mai avea decît o sforicică.

Ţopăi un timp din creangă în creangă, apoi zbură, îndreptîndu-se spre cîmp.

Îl urmării cu privirea pînă ce pieri în zare.

Clopoţelul suna pentru intrarea elevilor în clasă. Era ora unu şi douăzeci. Pe poarta şcolii intrau, la braţ, Anghel, Ignat şi Muşat.

Share on Twitter Share on Facebook