Propoziţii simple

A SOSIT VARA. E CALD. SE TOPEŞTE ASFALTUL. Eu citesc. Eu sînt corijent... 5 propoziţii simple.

— Ce sînt ele ? Simple propoziţii ! Am înţeles, nu e mare scofală. Mai încolo e ceva mai puţin simplu : coordonate, subordonate, atributive... Le vin eu de hac pe rînd, pe rînd. Deocamdată sînt la propoziţii simple... Azi mă ocup numai de ac. prop. simple. ,,Ce sînt şi daţi 5 exemple în scris !“ 50 dau, 500 !

E cald. (Asta am mai spus, dar ce să-i fac, e cald al naibii !) Ştrandul s-a deschis. Apa e rece. Sandu sare în apă... Eh, Sandu nu e corijent, ce-i pasă lui ? La ora asta pariez că e pe trambulină, sare „şurub", apoi sub apă îşi ţine respiraţia cît poate. Îi ştim toţi „figura", şi totuşi cînd nu-l mai vezi te trec fiorii : „Dacă s-a înecat ?“ Aş, el iese pe furiş, vine pe la spate tiptil şi ţi-a şi turnat o cască plină cu apă în cap. (Vesel băiat, Sandu !) Da, uite că a ieşit o propoziţie simplă : Sandu e vesel. El glumeşte. Copiii înoată. Eu învăţ. Eu sînt corijent. (Asta am mai scris-o.)

Emil şterge cu ciudă ultima propoziţie şi oftează adine :

— Lasă că la iarnă, în vacanţa de iarnă, la iarna viitoare mă răzbun eu pe toate ! Sigur, iarna nu merge nimeni la ştrand... Dar de ce ? Iarna nu e vacanţă ? E o deosebire, ce-i drept, iarna nu e vacanţa de vară.

Îşi face vînt cu o ilustrată. Abia a primit-o. E de la Năieă. Naică e în tabără. Cutreieră munţii. Culege zmeură. Mănîncă cireşe. Cireşele de pădure sînt amare.

— Poftim, de două zile vorbesc numai în propoziţii simple ! cugetă băiatul cu ochii în cartea poştală. Lasă că trece şi vara, se consolează Emil. La iarnă o să mănînc şi eu cireşe amare. Dulceaţă de cireşe amare, gem de zmeură... două-trei borcane. În pădure nu e nici dulceaţă, nici gem...

Uf, ce cald e ! Iarna nu e aşa de cald.

Păcat că e aşa departe iarna ! Nu-i nimic... Trece şi asta... Vine iarna...

Sună telefonul. E vecinul său, Traian.

— Ce fac ? Ce să fac ?! Planuri, planuri de vacanţă. Ştii tu ce am de gînd ? îşi dă drumul Emil. Eşti atent?

Cum o să iau vacanţă — vii şi tu cu mine ? — îmi iau schiurile, facem oameni de zăpadă, stăm la gura sobei, mergem cu pluguşorul... Iarna-i grea, omătul mare...“ Vii, Traine ?

— Ce ţi-a venit ? se miră interlocutorul la celălalt capăt al firului.

— Ai alte propuneri ?

— Ziceam să mergem la ştrand, într-o excursie, după ciuperci...

— Nu pot ! Nu-mi mai spune, lasă... Ştiu, astea erau visurile de astă-iarnă...

Închide telefonul. Rămîne în fotoliu cu ochii închişi. Cum să nu-şi amintească ? Din decembrie doar visase la aceasta. „Trece ea... iarna, şi trimestrul II, şi primăvara, şi trimestrul III, şi o să vină vara, vacanţa de vară... O să mergem la pădure, la pescuit, la ţară... O să înotăm în rîuri, ne plimbăm cu bicicletele, facem ierbare, culegem fructe...” Numai asta visase.

Oftează. Se ridică buimăcit şi trece Ia masă.

— „Propoziţiile simple sînt acelea formate numai din subiect şi predicat. Daţi în scris 5 exemple...” 5 ? 50... 500 dau ! se înverşunează Emil şi purcede să scrie :

„Trece vara. Vine toamna. Eu dau corijenta. Eu promovez. Trece şi toamna. Se închide trimestrul I. Vine iarna. Vine vacanţa de iarnă. Ninge. Merg cu schiurile. Fac un om de zăpadă. Stau la căldură. Pluguşond e gata. Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu minaţi !...“

— Asta nu e propoziţie simplă ! Nu e deloc simplă. Uf, ce cald e ! Vine iarna. Afară ninge. E frig ! Ce frumos e în vacanţa de iarnă ! Uf !