Superlativul

LA ORA ŞAPTE DIMINEAŢA, ÎN SPĂLĂTOR, cu pijamaua spînzurată pe un umăr, ca o statuie abia dezvelită, era cel mai frumos din lume. I-o spunea oglinda cojită pe la colţuri care îi reflecta faţa rotundă, freza năclăită şi mai ales zîmbetul larg, atît de larg încît părea agăţat de urechi cu un gumilastic.

...Pe la ora zece devenea cel mai puternic. Era de ajuns pentru aceasta — după împrejurări — să calce pe coadă motanul costeliv, şi acesta să-i ţîşnească dintre picioare îngrozit, să ia în şpiţ o castană, să trîntească o uşă. Fiind el cel mai frumos şi cel mai puternic din lume, devenea dintr-o dată (şi pe deasupra) cel mai deştept. Era clipa cînd — după ce se uita în orar — îşi făcea ghiozdanul pregătindu-se de şcoală fără să deschidă o carte. Pleca.

Pe la şase se întorcea. Ziua îl năpădise ca o cenuşă. La ora întîi, celui mai frumos băiat din lume i se ceruse să îşi taie unghiile. Erau atît de lungi şi atît de murdare... La ora a doua părăsea arena şi cel mai puternic. Ciudat, chiar la ora de educaţie fizică. Se prăbuşise la cea de-a treia flotare. Fix după o oră, cununa de laur de pe fruntea celui mai deştept băiat din lume îşi lepăda, veştejită, ultima frunză. Chiar la lecţia despre frunză.

— Nervurile ? Da, ştiu ! Apar atunci cînd frunzele sînt nervoase.

Clasa ridea şi el nu ştia dacă nu cumva a devenit, subit, cel mai spiritual băiat din lume. Pentru cincizeci de minute doar, căci era timpul să devină şi cel mai isteţ la ora următoare, cînd spunea că şi-a uitat acasă carnetul de note. (Dacă tovarăşul profesor îi dă voie acasă, îl poate aduce în două minute, dar se întorcea după douăzeci şi spunea că e uşa închisă.)

Se terminau orele, şi el se întorcea acasă. Amurgul, oboseala, foamea îi ţineau tovărăşie. Se oprea lîngă motan şi îl mîngîia, în timp ce acesta torcea, costeliv şi murdar.

— Ce suflet bun am ! cugeta el. Sînt cel mai bun băiat din lume..;

Intra apoi în casă ; îşi întindea pe o felie de pîine untură şi boia, apoi, neavînd ce face, deschidea o carte... la întîmplare. Gramatica...

— Ce avem noi la română ? Superlativul ?

Începea să citească ; „Superlativul este unul din gradele de comparaţie ale adjectivului care exprimă că un obiect are o însuşire în cel mai înalt grad. El se formează din comparativul de superioritate al adjectivului precedat de articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele...”

Se oprea din citit şi ofta.

— Superlativul... Țţ, greu al naibii ! Cel mai greu lucru din lume...

Şi azvîrlea cît colo cartea.