Sport, artă şi istorie

DESPRE MODA N-AŞ PUTEA SĂ VA SPUN mare lucru. Dacă vă interesează subiectul, n-aveţi decît să răsfoiţi un jurnal, să priviţi vitrinele, sau, dacă vreţi să aflaţi ultimul cuvînt al modei, să trageţi cu urechea la discuţiile fetelor dintr-a şaptea. O să aflaţi în cîteva minute dacă se mai poartă pamblicuţe, şosete scurte ori trei sferturi, bluză largă cu gumilastic sau cu fermoar, pe talie, dacă...

Dar deocamdată vreau să vă vorbesc de alt fel de mode. De pildă, în clasa a cincea de la şcoala noastră bîntuia într-o vreme moda sfîrlezelor lovite cu un bici şi-nvîrtite la nesfîrşit pe trotuar, în mijlocul străzii, în clasă, oriunde. Pe urmă, sfîrlezele parcă s-au dus... Învîrtindu-se ; au rămas numai bicele, şi toată ziua în curte, în clasă, în mijlocul străzii, oriunde, poc ! poc ! poc !

După o săptămînă, nu mai mult, bicele parc-au intrat în pămînt şi ele. Au apărut praştiile (stau încă mărturie cîteva geamuri sparte), pe urmă armonicele de hîrtie, mai ales din caietele de aritmetică, pe urmă... da, aici voiam să ajung, moda curselor de motocicletă.

Motocicletele ? Cînd eşti ingenios, nimic nu e imposibil. E suficient să încaleci o bancă, să o apuci cu mîinile pe dedesubt şi să o cari în goană prin clasă, imitînd zgomotul motocicletei, mai ales în virajul de pe lângă catedră, aplecîndu-te cînd într-o parte, cînd într-alta, schimbînd vitezele, dîndu-i gaze şi acţionînd asupra sirenelor. Dar acestea nu erau decît antrenamente. Totul e să-i fi văzut la concurs ! Atunci băncile din fund erau ridicate una peste alta. Calea devenea liberă. În fund se instalau trei mo-tociclişti. De obicei „aşii“ : Riza, Ticu şi Vlăduţ. Încălzeau motoarele. Apoi, dintr-o dată, cu maximum de gaze, la semnalul celui de pe catedră — arbitrul de concurs — maşinile porneau. Primul ajuns la catedră vira, intra în linie dreaptă şi — gata ! — trecea primul linia de sosire. Uneori, ca la orice concurs, se produceau accidente. Forţa centripetă nefiind destul de mare, omul scăpa de sub control maşina care izbea primul obstacol : peretele, catedra, soba de teracotă sau chiar adversarul. Atunci duduitul maşinii înceta pe nesimţite şi se transforma într-un bîzîit prelung, cu urlete şi sughiţuri. Că dirigintele clasei a avut un rol în dispariţia acestei mode e limpede. Ce rol anume ? Probabil rolul hotărâtor.

De altfel, chiar băieţii au uitat, nu după multă vreme, de această disciplină sportivă. Curînd doar numerele scrise cu creion chimic pe bluzele celor trei „aşi“ şi scîrţîitul groaznic al băncilor mai aminteau de faptul că cei mai îndrăzneţi dintr-a cincea fuseseră cîndva motociclişti.

În schimb, a prins să bîntuie o nouă modă : tragerea la ţintă ! Tirul !

De unde aveau arme ? Cînd eşti ingenios, nimic nu e imposibil.

Ai o cheie, un cui şi un capăt de sfoară ? Atunci totul e în regulă. Arma e gata. Iei de acasă cutia de chibrituri, sau — ca să nu se supere prea rău mama — numai chibriturile, le razi gămăliile, umpli cheiţa, astupi apoi ţeava cheii cu cuiul legat de sfoară. Asta e tot. Partea aşa-zis „tehnică” e asigurată. Rămîne problema ţintelor. Aceasta e şi mai simplă. Răstorni banca, desenezi cu creta cîteva cerculeţe, iei o distanţă oarecare — conform regulamentului — ocheşti concentrat... şi arunci cheia. Se aude un pocnet ca de armă adevărată, mai puternic sau mai slab, după calibrul armei, iar pe ţintă rămîne un semn, dovadă vie a îndemânării trăgătorului.

După cîteva zile, jumătate din băieţi deveniseră ţintaşi. Dar „aşii“ rămăseseră tot Riza, Ticu şi Vlăduţ. Băncile lor păreau ciupite de vărsat, călcate de bocanci cu ţinte sau tocate de ciocănitori. Dar dacă apariţia acestei mode a rămas învăluită în mister, dispariţia ei poate fi precizată nu numai în ceea ce priveşte luna şi ziua, ci şi ora : ora de dirigenţie.

În schimb... da, aţi ghicit ! A apărut o nouă modă : sculptura.

...Aţi vizitat, desigur, o expoziţie de gravură sau sculptură în lemn. Nu-i aşa că v-a cuprins un sentiment de admiraţie faţă de măiestria omului care dintr-un butuc neînsufleţit, cu o simplă daltă şi un cuţitaş, a putut scoate din mîinile lui asemenea minuni ? Bineînţeles, trebuie răbdare, multă răbdare. Săptămîni şi luni de zile să tot ciopleşti, să tai, să scrijelezi... Dar, în definitiv, timp aveau şi băieţii dintr-a cincea, cuţitașe aveau, slavă domnului, aproape toţi, sau măcar lame, iar lemn ? Berechet. Băncile erau parcă făcute să fie sculptate. Nu toţi erau, fireşte, artişti înnăscuţi. Dar setea de eternitate o aveau aproape toţi. Dacă nu poţi să ciopleşti în bancă o locomotivă cu şase roţi, o cămilă sau o păsărică, aşa ca Riza, Ticu şi Vlăduţ, măcar numele să-ţi rămîie săpat pentru veşnicie. Şi apoi, ce distracţie grozavă în toate orele ! Să tot aluneci cu creionul pe jgheaburile sculptate. Cu creionul roşu, la pliscul unui botgros, cu cel verde, la picioare, iar la aripi, cum te taie capul. Şi ce simpatică este o cămilă cu copite violete şi cocoaşă multicoloră ! Şi se poate oare compara o bancă cu cea mai aerodinamică şi albastră locomotivă din lume pe capacul ei, cu o biată bancă obişnuită, cu tăblia spălăcită ?

E de mirare că în scurtă vreme unele bănci păreau mai degrabă mese de bucătărie sau adevărate tejghele de tîmplar, şi că tinerii sculptori îşi zdreliseră coatele, şurluindu-le pe relieful băncilor ?

Şi că tovarăşul diriginte s-a dovedit un duşman şi mai înverşunat al sculpturii decît al sportului, interzicînd orice activitate artistică de acest fel ?

Băieţii au început, unul după altul, să-şi cureţe băncile. Numai băncile lui Riza, Ticu şi Vlăduţ, rămăseseră mai departe un păienjeniş de jgheaburi şi tăieturi.

Dar... aţi văzut vreodată un concurs de dat la rindea ? Păcat că n-aţi fost în ziua aceea în clasa a cincea ! Aţi fi jurat că Riza, Ticu şi Vlăduţ sînt la concurs. Dar să vedeţi cum s-a întîmplat ! într-o zi, spi'e sfîrşitul orei, tovarăşul diriginte — dînsul era şi la istorie — spuse, înfăşurînd tablourile şi harta :

— Scoateţi o bucată de hîrtie ! Dăm extemporal.

Cîteva clipe în clasă nu se auzi decît foşnetul caietelor şi fîşîitul hîrtiilor rupte.

— Toată lumea e gata ?

— Daaa ! răspunseră copiii în cor.

Pe tablă apăru tema lucrării.

Punctul unu : „Cultura babilonienilor“.

Punctul doi : „Desenaţi harta Mesopotamiei".

Băieţii se aşternură îndată pe scris. Cînd clopoţelul sună de ieşire, profesorul strângea ultimele lucrări.

În recreaţie, copiii discutau despre lucrare.

— Zece îmi dă ! agita Riza cartea de istorie. Am scris ca-n carte. Din-tr-o răsuflare. Uite-aşa îmi zbura creionul pe extemporal ! Nici n-am avut timp să-l revăd. Dar n-are a face. Am scris totul : despre scrierea pe plăci de argilă crude, ce se ardeau apoi în cuptoare, despre cercetarea cerului şi astrologie, despre calendar şi împărţirea timpului...

— Am scris şi eu !

— Şi eu ! se bucurau Ticu şi Vlăduţ.

— Şi harta e bună ! Cu Eufratul ! Cu Tigrul !

— Şi la mine !

— Zece ne dă ! ţipa Vlăduţ, tăind la repezeală cu cuţitaşul în bancă un zece.

Ora următoare, profesorul a adus lucrările corectate. A început să le împartă, ca de obicei. Mai întîi pe cele cu zece. De cîte ori lua o foaie în mînă, cei trei se ridicau în picioare, scîrţîindu-şi băncile.

— Asta-i a noastră ! şuşoteau nerăbdători.

Dar profesorul a trecut la cei cu nota nouă. Cei trei se priveau miraţi. Apoi au devenit nervoşi. Începuseră să rîcîie banca. Erau pe isprăvite şi cei cu nota cinci.

Deodată, Riza se auzi strigat. Se repezi la catedră. S-a întors însă moale, s-a aşezat în bancă, privind uimit hîrtia. Ticu se-ntorcea şi el de la catedră, holbîndu-se nedumerit la lucrare.

Riza începu să răsucească hîrtia pe o parte şi alta. Era aproape cuvînt cu cuvînt subliniată cu creionul roşu. Începu să citească :

„Căldura Bab i liliecilor... Printre popoarele antice, babililiecii aveau o dantură foarte dezvoltată... Ei cunoşteau scrierea şi ciupitul... Ei secerau p e plăgi pe care apoi le acreau în contoare... Ei au făcut primul calendar împărţit în bani, luni, săptăimîni şi bile. O zi avea douăsprezece oase. O oră, şaizeci de maimuţe. Babiloniecii studiau cerul. Ei prevedeau eclipsele de sare. Aceasta se numeşte Astroleşie...“

Riza se opri speriat din citit. Se uită la hartă. Mesopotamia semăna leit cu o cămilă. Atît doar că între cocoaşe ducea un patru.

Se întoarse spre Ticu. Acesta, cu ochi mari, îşi privea şi el harta. Fluviul Eufrat izvora de sub ceva ca o aripă şi se întîlnea cu Tigrul, formînd o floricică deasupra unui cioc ca de botgros. Se răsuci spre dreapta. Vlăduţ şedea cu capul între mîini. Isprăvise de citit „extemporalul” şi acum căuta să priceapă ce legătură putea fi între Mesopotamia şi un fel de locomotivă cu şase roţi, în josul căreia scrisese cu litere de tipar „Harta Mezorotamiei“.

Nu ştiu dacă Vlăduţ a înţeles legătura. Poate că a înţeles-o, de-abia cînd — ridicînd hîrtia — i-a apărut tăiată în bancă, printre sutele de zgî-rieturi, locomotiva cu cele şase roţi. Sau cînd, în picioare, alături de Riza şi Ticu, amîndoi cu capetele plecate, asculta vorbele aspre ale dirigintelui.

Şi cum spuneam : nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un concurs de dat la rindea !

Dar păcat că n-aţi fost în ziua aceea în clasa a cincea. Aţi fi jurat că Riza, Ticu şi Vlăduţ sînt la concurs, văzîndu-i cum îşi răzuiau băncile cu nişte bucăţi de geam. In cîteva minute, locomotiva nu mai avea decît două roţi, cămila un sfert de cocoaşă, iar din păsărică nu mai rămăsese nici măcar un fulg.

...Şi totuşi, de sculptură nu s-au lăsat băieţii. Lucrează şi acum, taie, cioplesc de ţi-i mai mare dragul. Au chiar dălţi cu buză rotundă şi fel de fel de ciocănaşe. Dar băncile sînt netede ca-n palmă, aşa cum trebuie.

Riza, Ticu şi Vlăduţ au devenit „aşii” cercului de sculptură din şcoala noastră. Iar cînd la vreo lucrare scriu „cultură” nu mai apare la nici unul, urmînd firul nenumăratelor tăieturi de pe bancă, nici „structură", nici dantură” şi nici măcar „căldură".

Deoarece sportul e sport, arta e artă, iar banca... bancă.