Spirit de observaţie

N-AŞ PUTEA SPUNE CU PRECIZIE cine şi în ce împrejurare l-a gratulat prima oară pe Tase cu această întemeiată şi întru totul firească sintagmă :

— „Băiete, ai spirit de observaţie !“

Ceea ce contează e faptul că lui Tăsică i-a plăcut expresia, l-a surprins şi l-a bucurat, înviorîndu-l ca un înţepător sifon al mîndriei, ţîşnit pe neaşteptate în toată fiinţa sa. Şi tot atît de sigur este că aceste banale cuvinte i-au schimbat mult timp cursul vieţii de banal şcolar în clasa a V-a, stîrnindu-i o sete nebună de a-i fi repetate, ca gratularea să fie re- şi răsconfirmată. În orice caz, din acea clipă, în viaţa băiatului s-a produs, cum se zice, o „mutaţie”. Întîi că nu se mai simţea singur, căuta cu înfrigurare un partener, şi nu un fitecine, unul din ţîngălăii ce ţopăiau ca iezii în spatele blocului. Nu ! Tase căuta un partener de discuţie, un om mare, serios, cît mai serios, se lipea de el şi îşi muncea creierul să facă acea observaţie care să stîrnească admiraţia pentru... spiritul său de observaţie. Şi dacă acest lucru se întîmpla, mica lui fiinţă nici nu mai avea nevoie de altceva. Era fericit ca sub o ninsoare de decoraţii, ca ridicat pe un scut nevăzut, deasupra tuturor şi chiar deasupra sa, la înălţimi ameţitoare...

Cu timpul se şi specializase, într-un fel renunţase la observaţiile copilăreşti de felul „vine tramvaiul 26“, „e lume pe scări” etc. Era în stare de adevărate, nebănuite performanţe. Spunea, de pildă, arătînd în zare :

— Observaţi pe omul acela ? Omul acela cu un neg deasupra sprîncenii stângi, cu cheutoarea desfăcută la al treilea nasture de la vestă...

— Ce om ? Care vestă ?

— Lângă pomişorul pe care s-a aşezat vrabia... Vrabia aceea care se confundă cu a patra frunză uscată de pe al doilea ram, dacă numărăm din dreptul băţului de chibrit de lângă acul cu gămălie din crăpătura trotuarului...

— Care crăpătură ? Ce gămălie ?

— Acolo, în capătul aleii, la vreo 1500 de metri... Nu observaţi ?

Şi nu o dată, ca într-o pălărie întinsă, îi pica moneda laudei de care era însetat.

— Ai spirit de observaţie, băiete.

Un singur om, ochit de multă vreme în parcul de vizavi şi, după toate aparenţele, client ideal pentru secreta lui strategie, rămînea nesimţitor la toate performanţele băiatului. Era un bărbat între două vîrste, serios, amabil, venea zilnic în parc, se aşeza pe o bancă — totdeauna aceeaşi — niciodată zorit, iar Tase îi împuia capul cu observaţii de o fineţe premeditată. Zadarnic. Omul dădea din cap, zîmbea, se şi mira uneori („i-auzi, i-auzi !“), dar cuvintele vrăjite, atît de aşteptate, nu picurau de pe buzele lui. Şi Tase era din ce în ce mai îndîrjit, ca un alpinist ce nu poate să-şi desăvîrşească, la doi paşi de pisc, escaladarea. Piscul era de necucerit ? Nu pentru Tase ! Deci, la atac, un nou atac al vîrfului inaccesibil... Cu această supremă ambiţie i se şi adresă băiatul de cum îl zări, în acea zi :

— Timpul e minunat, nu ? Vedeţi însă norişorul acela ce pare un colac de fum de ţigară deasupra coşului fabricii ? Observaţi dunga roz-portocalie din moţul norişorului ? Asta înseamnă schimbarea vremii...

Omul zîmbea ca de obicei, clătina din cap parcă neîncrezător, parcă cu admiraţie, apoi lăsînd privirea în jos se uită în pămînt.

Ura ! care va să zică, aici, la sol, va cîştiga Tase victoria. Porni din nou la atac :

— Observaţi firele de iarbă, vedeţi cum se mişcă, tremură parcă de la sine şi, fiţi atent, nu vi se pare că îşi schimbă văzînd cu ochii culoarea ? Ştiţi de ce ?

Normal, omul tăcea. Şi Tase îşi şi savura biruinţa. De unde avea să ştie ? O să-i spună el, Tase, o să-i smulgă, în sfîrşit, rîvnita recunoaştere. Cu degetul întins, emoţionat, continuă :

— Undeva, sub pămînt, la rădăcina lor, e o cîrtiţă, sapă un canal. Din această cauză firele de iarbă se mişcă, bruma invizibilă se topeşte... Observaţi cum îşi schimbă culoarea ? Da ? Dar omul nu reacţionă potrivit aşteptării. Mormăi doar un „i-auzi, i-auzi“ şi începu să-şi privească bastonul. „Bastonul ! Deci asta îl interesa", tresări Tase. Să-i spună ceva despre baston... Dar ce ? Că are o crăpătură ? I-a spus-o ieri. Că e alb ? I-a spus-o alaltăieri. Că a mai văzut undeva asemenea baston ?

— Foarte curios... Bastonul dumneavoastră este... foarte curios, parcă, scuzaţi, e baston de orb...

Şi, într-adevăr, curios, abia la această banală observaţie omul tresări şi cuvintele atît de mult timp aşteptate se făcură auzite.

— Ai spirit de observaţie, tinere, zise. Şi plecă.

În sfîrşit ! Învinsese ! ! Piscul fusese escaladat. Întreaga lui fiinţă fu invadată parcă de acordurile unei fanfare ce intona „onor ia general“. Victoria, neaşteptată, îl zăpăci. Nici nu-şi dădu seama cînd omul dispăruse. Acum îl zărea, traversînd strada cu bastonul alb ridicat. Maşinile opreau, îl ocoleau...

Şi, deodată, Tase înţelese, observă : omul era într-adevăr nevăzător. Şi deodată se simţi mic şi prost, mai ales prost şi vinovat, îi venea să dispară, să se ascundă undeva de ruşine, oriunde în crăpătura trotuarului, la rădăcina firelor de iarbă, în moţul roz, portocaliu, al norişorului, şi se trezi mormăind :

— Halal spirit de observaţie ! Mare dobitoc sînt.

Şi parcă se simţi mai uşurat.