Un vocabular literalmente bogat

CÎNDVA, CUVÎNTUL „VOCABULAR” a fost legat de cele mai tainice suferinţe ale bunului meu prieten Tâsică St. Al. Crigore.

Vai, cine-ar sta să numere ceasurile de amărăciune, de necaz şi ciudă ce veştejeau cele mai senine aspiraţii ale micului şcolar ? Şi numai din pricina acestui cuvint... cuvînt al neizbînzii.

Ei, da, Tăsică n-avea „vocabular”. De ce ? Greu de spus. Şi poate că n-aş fi ajuns nici eu să spun ceva despre acest delicat subiect, dacă acum cîtva timp nu l-aş fi văzut citind.

— O să-ţi placă... E o carte excepţională, literalmente excepţională, i-a spus prietenul său Andrei, căruia îi plăceau expresiile „grele", mîngîind volumul cu scoarţe portocalii.

Tăsică citea din cartea „literalmente excepţională” la măsuţa de piatră din curte, sub bolta unor vrejuri de măceş.

Î n faţă cobora abrupt malul de lut cafeniu, iar în spate se întindea un crîng întunecos..."

Mai citi cîteva cuvinte cu glas tare, apoi nu se mai auzi decît mormăitul omului ce alunecă peste paragrafe. Se opri la primul dialog, ceva mai înviorat.

— Presupun, zise arhitectul, cu un imperceptibil tremur al glasului, că fundaţia...”

— Nu-mi place, bodogăni Tăsică ursuz... şi cîteva clipe se auzi foşnetul paginilor sărite.

„...Văzduhul era liniştit, străveziu, îmbălsămat . ” Ce-are a face ? Vârfurile copacilor începură să freamăte, legănate de o adiere uşoară...“ Ei şi ? Se agaţă din nou de dialog...

— „Nădăjduiesc că eşti satisfăcut de sucesul proiectului dumitale...”

Curînd nu mai deosebii nimic din ciudata gargară ce-mi ajungea la urechi... Doar foşnetul mai înfundat al cărţii îmi dovedea că cititorul sărea acum peste capitole.

„...în depărtare licărea o luminiţă roşiatică...” Sfîrşit...

— Hm, sfîrşit ?

Mirat de sfîrşitul neprevăzut, închise cartea furios. Prin gardul de şipci îl strigă Andrei :

— Ei, ţi-a plăcut ?

— Nu ! Nu se-ntîmplă nimica... Are prea multe cuvinte grele...

— Care ?

— Uite şi tu : îmbălsămat... orologiu... circumstanţe... indiferent.

— Şi nu le-nveţi ?

— Ce să-nvăţ ? De-nvăţat, am învăţat... acum citesc...

— Ei, vezi, d-aia n-ai tu vocabular... Păi, măi Tase, cînd dai de un cu-vînt dintr-ăsta opreşte-te din citit, scrie-l, învaţă-l... Aşa se citeşte o carte.

Andrei deschise cartea portocalie la întîmplare. După cîteva propoziţii mormăite grăbit, se opri. Sublinie cu unghia un cuvînt :

— Neant... neant... Ce-o fi asta ? Nu ştiu. Uite, notez cuvîntul pe carneţel şi pe urmă-l învăţ... Mai departe : coşcoveală... Uite, scriu : coş-co-vea-lă... şi aşa mai departe... Înveţi trei-patru cuvinte noi pe zi — şi gata vocabularul. Şi să ştii, cartea e excepţională, literalmente excepţională.

Dar Tase nu mai deschise cartea. Prea nu-i plăcuse. Şi din clipa aceea socoti, şi pentru multă vreme, că „literalmente excepţional” înseamnă ceva tare prost, cenuşiu şi plicticos.

Cîteva zile mai tîrziu, tot în curte, şi tot la măsuţa de piatră, Tăsică citea. Citea altă carte, şi cu totul altfel. Ai fi zis, ascultînd de după gard bîzîitul monoton, că undeva, deasupra mesei de piatră, se roteşte un bondar... Dar un bondar ciudat ce, sătul să tot bîzîie întruna, descifrează din cînd în cînd, cu eforturi, ce-i drept, cîte un cuvînt clar :

— Ăăă... Pavilion... pavilion... pavilion... Ăăă... Candid... can-did... candid,, iii... ăăă... actual... ac-tu-al... iii... consimţămînt... aşa... consim-lămînt...

— Ce citeşti ? îi întrebă nedumerit Andrei după cîteva minute.

— „Zăpadă neagră”.

— E o carte oribilă. Literalmente oribilă... Crede-mă.

— Literalmente, cum ?

— Oribilă.

— Oribilă... o-ri-bi-lă, silabisea Tăsică, scriind cuvîntul într-un carneţel.

— Ce faci ?

— Notez... toate astea, cum să zic, zi-i pe nume... expresiile... După ideea ta... Seara le tocesc. Uite, numai de aici, din douăzeci şi cinci de pagini, am scos o sută douăzeci de astea... de cuvinte. Priveşte !... Bună carte.

Şi, din această clipă, Tăsică socoti că „literalmente oribil” însemnează ceva bun, ceva folositor şi din cale-afară de interesant, şi cîteva nopţi dormi cu cartea „literalmente oribilă” sub pernă. Iar înainte ae-a adormi tocea aproape cîntînd :

— Pavilion, candid, asentiment, discret. Trei-patru pe zi ? O sută învăţ ! Diplomat, telescop, cerebral... O să le arăt eu vocabular !... mormîn-tal, mersi... S.O.S., capricios... Aşa !... Acum închid carnetul şi m-ascult pe dinafară : maxilar, absurd, candid, discret, mărinimos, mersi, asentiment.

În clipa cînd pe vrejuri nu mai rămăsese o frunză, iar boabele măceşului îşi înmuiaseră dulceaţa cărămizie, lui Tăsică nu-i mai ajungeau cele patru buzunare pentru toate carneţelele cu expresii. Seară de seară le răsfoia şi le tocea cîntînd. Dar rezultatele, adevăratele rezultate se observau în discuţiile pe care le ducea.

— Tăsică, dă-mi să muşc şi eu din măr, îl ruga de pildă Andrei.

— Ei, nu, nu aşa, răspundea grav Tăsică. Nu-i sanitar. Dă-mi un briceag să-l cizelez. Aşa !... Uite, l-împart în două avantaje... Ei, zi, nu-i mărinimos ? Ţi se lichidează gura, Ionatane, băiete...

— Bun, bun, mormăia cu gura plină Andrei.

— Ce bun ? Literalmente oribil... Are o tuşă a mea o livadă foarte conştiincioasă. Cu mere de tot feluî : mai mici, mai mari, mai actuale. Astea sînt cele mai bombastice şi dulci... Literalmente oribile, ce mai încoace şi-ncolo.

— Dar nu-s deloc oribile !

— Eşti un mofturos... Nu-ţi mai dau niciodată..:

— De ce te-ai supărat ? Sînt excepţionale, literalmente excepţionale.:.

— Să-ţi fie ruşine !... După ce-! mănînci de-ţi trosneşte limba, mai zici aşa şi pe dincolo... Nerecunoscătorule, colaboratorule, avicultorule...

Colegii — vorba lui Tase „cum să zic“, erau împărţiţi : „Are vocabu-lar“, se minunau cîţiva, făcînd ochii mari, cînd Tăsică dădea buzna în recreaţii, ţipînd cit îi ţinea gura :

— Fraţilor, ura, am făcut la zoologie o lucrare literalmente oribilă..; îmi dă zece... N-am nici o discrepanţă !

Cei mai mulţi înălţau din umeri ; „Aş, n-are vocabular"...

— N-ai vocabular... i-a spus şi tovarăşul profesor de zoologie înmînîn-du-i peste cîteva zile o teză cu semne mari şi cu o notă mică. Ascultă şi tu : „Şoarecele de cîmp este un animal falimentar. Trăieşte pe ogoare şi mănîncă în serpentine. De aceea trebuie recenzat fără milă, fiind foarte virulent şi colateral...“ Adică, cum mănîncă în serpentină ?

— În serpentine, tovarăşe profesor, nu în serpentină, adică pe săturate. Face pagube nemaipomenit de acustice... fiindcă este virulent şi colateral. Cum s-ar zice, cum să vă spun...

— Cum virulent ?

— Viclean... şi colateral, adică lacom... şi falimentar... adică după alimentare...

— De unde ştii cuvintele astea ?

— De aici. Poftim ! Scoate unul din carnetele. E munca mea ! Şi, răsfoindu-i filele fără măcar să le privească, declama fără răsuflare : E munca mea... mormîntal, candid, avid, mărinimos, brutal, caracter...

— Ia stai ! Ce-i aia mărinimos ?

— Tovarăşe profesor, rîdeţi de mine. Mărinimos e un măr inimos...

— Şi avid ? Ştii tu ce-nseamnă avid ?

— De la vid... Avid înseamnă că nu e vid...

— Şi brutal ?

— E simplu : brutar...

În clipa aceea, clasa n-a mai fost împărţită. Rîdeau toţi. Adică nu : greşesc. Tot împărţită a rămas. Tăsică lăcrima... Şi lacrimile-i cădeau „candide” (calde adică) şi „funerare” (adică întocmai unor funii) pe carneţelul de cuvinte cu care Tăsică îşi dovedea „vocabularul”.

Zilele următoare nu l-am mai văzut pe Tăsică în curtea cu măsuţă rotundă de piatră. Boabele de măceş au căzut şi ele, încărcate de brumă sau ciugulite de scatii. L-am văzut însă pe stradă, şi parcă nu mai avea buzunarele încărcate cu cele patru carneţele de cuvinte. Şi, să nu mint, l-am mai văzut o dată. Dar nu l-am stingherit. Citea liniştit, pagină cu pagină. Din cînd în cînd se oprea şi deschidea o carte groasă, pe a cărei copertă scria cu litere albastre : Dicţionar. Apoi, deodată m-a zărit şi m-a întrebat :

— Complot ce-nsemnează ?

— O înţelegere tainică împotriva cuiva, împotriva...

— Nu compot ?

— Nu.

— Aha !...

Da !... Băiatul întreba, lucra cu dicţionarul, căuta înţelesul fiecărui cuvînt nou, a fiecărei expresii noi. Doar două expresii, şi acelea vechi, au rămas neînţelese : literalmente oribil şi literalmente excepţional. Aceasta însă nu l-a împiedicat pe Tăsică St. Al. Crigore să ţină pe la sfîrşitul lui octombrie un cuvînt de mulţumire unor artişti ce vizitaseră şcoala. Ii plăcuse atît de mult programul, încît trei colegi trebuiau să-l ţină pe scaun, cînd artiştii se înclinau în faţa micilor spectatori.

— Bravo ! Bis... bis... Literalmente oribil au cîntat !

— Ce iot trăncăneşti ? Cum oribil ?

— Bis ! Puţin zis... oribil. Mă duc să le mulţumesc... Tovarăşi, tovarăşi, vă mulţumesc în numele tuturor. A fost o seară... literalmente oribilă...

Ce hărmălaie s-a iscat !... Şi ce ghionţi a încasat Tăsică, ce să vă mai spun ! Şi poate mai mult din ghionţii îndesaţi, decît din hărmălaie, băiatul a înţeles că „oribil” nu-nseamnă nici pe departe „frumos".

De unde a putut să facă rost Tăsică în cinci minute de un buchet mare de crizanteme n-aş putea spune. Ştiu doar că, exact la ieşire, i-a întâmpinat pe artişti, îmbujorat :

— Iertaţi-mă, am greşit, cum să spun... chestie de vocabular... Mi-a plăcut foarte mult... A fost o seară... exce... excepţională, literalmente excepţională...

Şi toată lumea aplauda...

A doua zi, în grădina şcolii nu mai era nici o crizantemă.