Un mamifer nevertebrat

SE ÎMPLINESC CINCI ANI DE CÎND în paşnica clădire a Muzeului de Ştiinţe Naturale din şcoală poposise un lup. Bineînţeles, împăiat. Şi pentru că nu încăpea pe rafturile vitrinelor alături de bufniţe şi iepuri, fu instalat pe o măsuţă în mijlocul muzeului. Masiv, zbîrlit, şi parcă alergînd cu botul întredeschis, temutul carnivor, devenit în mod fatal prin împăiere ierbivor, aştepta, cum s-ar zice — şi de data asta se potriveşte — cu limba scoasă, orele de zoologie. Dealtminteri nici nu-i era dat să aştepte prea mult, pentru că în program erau două ore săptămînal de zoologie, iar în şcoală erau nu mai puţin de trei clase care făceau zoologie. Aşa încît, în afara repausului duminical, lupul nostru se întîlnea în fiecare zi cu micii zoologi. Şi pe atunci, îmi amintesc prea bine, această piesă animală cu numărul de inventar 1843 era mîndria lor. La început copiii îl mîngîiau pe ceafă, pe spinare, apoi văzîndu-l perfect domesticit deveniseră mai îndrăzneţi. Cîţiva îi numărară colţii, alţii, mai puţin curajoşi, îi încercară soliditatea cozii, în sfîrşit, nu puţini se arătau curioşi să cunoască mai îndeaproape tainele împăierii. Un briceag bine mînuit le deschise calea spre măruntaiele de zegras... N-aş putea expune la zi progresele făcute de curioşii noştri de-a lungul anilor, şi de-a latul lupului, dar nişte hîrtii pe care le am în faţă mărturisesc de la sine neobişnuita metamorfoză a fiorosului vertebrat. Sînt mici extemporale cu tema : „Descrieţi piesa nr. 1643 din Muzeul şcolii noastreIată-le în ordine cronologică :

1985 (un an după data aducerii lupului la muzeu) :

„Piesa pe care o vedem este un mamifer probabil vertebral, cu foarte puţin păr la ceafă şi fără coadă. N-aş putea spune cu ce se hrăneşte. In stomacul său se găseşte niţică iarbă de mare, nişte cuie şi chiar o mănuşă. (Să fie oare lupul care a înghiţit-o pe Scufiţa Roşie ?) în orice caz, un asemenea animal nu se găseşte în pozele din manual.“

1966 (a mai trecut un an) : „Lipsit cu desăvîrşire de fulgi, păr sau piele, fără dinţi, cu două picioare şi cu o cuşcă toracică foarte dezvoltată de o parte şi de alta a vertebrelor dorsale, animalul pare să fie o pasăre. Eticheta lipseşte. N-am găsit însă ceva identic în nici un atlas zoologic.“

1967... „Luînd în consideraţie şira spinării foarte lungă — terminată cu un craniu turtit ce nu poate fi de pasăre, deoarece nu are cioc, socotesc că avem în faţă o formă neobişnuită de şarpe. N-am mai văzut ceva asemănător în alte muzee...“

1968.. . „E un animal nevertebrat, fără a fi însă o moluscă, deoarece prezintă unele cartilagii. Cred că aşa ceva nu mai există în fauna ţării.“

1969.. . Din acest an n-am nici o hîrtie. Nici n-ar fi cu putinţă. Într-un eventual extemporal nu s-ar mai scrie ca altădată : „Nu există în manual, în alte muzee sau în fauna ţării“, ci doar atît : „Nu mai există“. Punct.

În schimb am văzut o altă hîrtie. A noului administrator al şcolii. Suna aşa : „...şi deoarece piesa cu nr. 1643 (reprezentînd potrivit inventarului un lup împăiat) a fost, după toate probabilităţile, distrusă de şoareci, care l-au ros în întregime, inclusiv eticheta, vă rugăm să ne trimiteţi de urgenţă o echipă de deratizare...”

Echipa a venit, dar n-a găsit nici un rozător. Doar unul împăiat în vitrină.

Administratorul a căzut pe gînduri.

— Va să zică nu sînt şoareci... Atunci cine a putut să distrugă o piesă de muzeu ? Cine ? Spune şi dumneata, că eşti mai vechi în şcoală.

Noul administrator se mai frămîntă şi azi şi n-a renunţat la gîndul să cheme o altă echipă de deratizare. Mai pricepută.

Eu tac, căci mi-e ruşine să-i spun adevărul. Şi poate nici nu m-ar crede.

Nici nu e de crezut de altfel : elevii nu distrug bunul obştesc. Nici eu n-aş crede asta, dar am hîrtiile în mină : 1965, 1966, 1967... Bine, le rup... Poftim ! Dar despre aşa ceva n-aş vrea să mai aud... E jalnic şi caraghios totodată. Auzi ! Un mamifer nevertebrat ? ! Hm...