Capitolul III.

Despre triplul sens al faptului de a fi prim în cazul primului principiu 24. Doamne Dumnezeul nostru, tu, care ai zis că eşti primul şi ultimul, învaţă-l pe servitorul tău să arate prin raţiune ceea ce credinţa cea mai sigură afirmă, <şi anume> că tu eşti prim în ordinea eficienţei şi a eminenţei şi eşti scopul ultim.

Dintre cele şase ordini esenţiale expuse mai sus, am dori să alegem trei: cele două ale cauzalităţii extrinseci şi cea de eminenţă; şi, dacă <tu> îngădui, <am dori> să demonstrăm că, în aceste trei ordini, există o natură care să fie în sens absolut primă. Spun „o natură", deoarece, în acest al treilea capitol, cele trei moduri de a fi primul48 nu vor fi expuse ca referindu-se la ceva unic în sens singular sau în sens numeric, ci ca referindu-se la unicitatea quiddităţii sau a naturii; despre unitatea numerică se va vorbi mai jos49.

25. Concluzia 1: între fiinţe, există o natură efectivă50. Aceasta se arată <astfel>: există ceva efectibil, deci există ceva efectiv. Consecventul rezultă din natura corelativelor. Antecedentul se probează <astfel>: în primul rând, deoarece există ceva contingent; aşadar, el poate să existe după ce nu a existat, dar nu de la sine şi nici din nimic, căci, în ambele cazuri, fiinţa ar rezulta din nefiinţă; deci este efectibil de către un altul. Apoi, fiindcă există o natură care să fie mobilă sau mutabilă, căci ei îi poate lipsi vreo perfecţiune care i-ar putea reveni; deci, limita schimbării poate începe şi astfel poate avea loc faptul de a fi efectuat.

26. În această concluzie şi în unele următoare, aş putea argumenta astfel referitor la act: există o natură eficientă deoarece există una efectuată, fiindcă aceasta din urmă începe să fie, fiind contingenţă şi limită a mişcării. Dar prefer să înfăţişez concluzii şi premise referitoare la posibil. Într-adevăr, fiind permise cele ce se referă la act, sunt permise şi cele ce se referă la posibil, nu şi invers. De asemenea, cele privitoare la act sunt contingente, chiar dacă sunt manifeste, dar cele privitoare la posibil sunt necesare. Primele dintre acestea pot aparţine fiinţei existente, celelalte, fiinţei considerate sub aspectul quiddităţii'1. Existenţa celei quidditative va fi arătată mai jos, aici arătându-i-se eficienţa.

27. Concluzia 2: Există un anume efectiv prim în sens absolut; aceasta înseamnă că nu este nici efectibil, nici nu este efectiv printr-un altul. Se probează prin prima <concluzie>: există ceva efectiv, fie el A. Dacă este prim, în sensul expus, am şi demonstrat ceea ce urmăream. Dacă nu <este prim>, este ceva efectiv, dar posterior, deoarece fie este produs de un altul, fie produce printr-un altul; dacă se neagă negaţia, se instituie afirmaţia. Fie numit B acest altul, despre care argumentăm ca despre A. Fie vom continua la infinit cu cele efective, oricare dintre ele fiind secund faţă de cel anterior, fie ne oprim la vreunul care să nu aibă anterior. Infinitatea este imposibilă în ordine ascendentă; deci, faptul de a exista ceva prim este necesar, fiindcă ceea ce nu are ceva anterior nu este posterior nici unuia <dintre termenii care acum îi sunt> posteriori: căci concluzia 2 a capitolului al II-lea respinge circularitatea în privinţa cauzelor'2.

28. Aici se obiectează, deoarece, potrivit celor ce filosofează53, este posibilă infinitatea în ascensiune, precum afirmau aceştia, fără să se instituie circularitatea, cu privire la cele ce generează la infinit, dintre care niciuna nu este primă, ci oricare este secundă. Excluzând această opinie, spun că filosofii nu au instituit o infinitate posibilă în cauzele esenţial ordonate, ci doar în cele accidental <ordonate>, precum rezultă din Avicenna, Metafizica, VI, 5, unde se vorbeşte despre infinitatea indivizilor în specie'4.

Dar, pentru a arăta ceea ce ne-am propus, expun cauzele <ordonate> esenţial şi cele ordonate accidental. Aici trebuie să ştim că una este a vorbi despre cauzele „prin sine" şi „prin accident" şi altceva a vorbi despre cauzele ordonate prin sine sau esenţial şi cele ordonate accidental. Căci, în primul <caz>, este doar o comparaţie a unuia cu altul, a cauzei faţă de cauzat şi este cauză „prin sine" cea care cauzează potrivit cu propria natură, nu potrivit cu ceva accidental sieşi. În al doilea caz, avem o comparaţie a două cauze între ele, în măsura în care ambele cauzează acelaşi lucru.

<Cauzele> ordonate prin sine diferă sub trei aspecte de cele ordonate accidental. Prima diferenţă este că, în <ordinea cauzelor> „prin sine", a doua <cauză> depinde de prima în măsura în care cauzează: în <ordinea celor> „prin accident", ea nu <depinde de prima>, chiar dacă depinde de ea ca să existe sau în vreun alt mod. A doua <diferenţă> este aceea că, în <ordinea cauzelor> ordonate prin sine, cauzalitatea este de o altă raţiune şi ordine, deoarece <cauza> superioară este mai perfectă, pe când în <ordinea> accidentală, nu. Această <a doua diferenţă> rezultă din prima; căci nici o cauză nu depinde în mod esenţial, în procesul cauzării, de o cauză care să aibă aceeaşi raţiune, deoarece în cauzarea cuiva este suficientă o singură cauză de un fel. A treia <diferenţă> rezultă din faptul că toate cauzele ordonate prin sine sunt cerute simultan în procesul cauzării; în caz contrar, o cauzalitate prin sine ar fi lipsită de efect; simultaneitatea nu este cerută în ordinea accidentală.

29. Ceea ce ne-am propus se arată din aceste <diferenţe> astfel: (A) este imposibilă infinitatea celor ordonate esenţial; (B) nici infinitatea celor ordonate accidental nu este posibilă decât dacă ea ar fi fost stabilită în cele esenţial ordonate. Aşadar, în nici un caz nu este posibilă infinitatea în cele esenţial ordonate. (C) Chiar dacă ordinea esenţială este negată, infinitatea este imposibilă; aşadar, în toate cazurile există un efectiv prim în sens absolut. Aici sunt asumate trei propoziţii. Pentru a fi concişi, o vom numi pe prima A, pe a doua B şi pe a treia C.

Probarea acestora: în primul rând, se demonstrează A: mai întâi, totalitatea cauzelor esenţial ordonate este cauzată; aşadar, <este cauzată> de vreo cauză care nu face parte din această totalitate; căci altfel şi-ar fi sieşi cauză. Totalitatea dependenţilor depinde de ceva care nu face parte din această totalitate. Apoi, infinitatea cauzelor esenţial ordonate ar fi simultană în actul <cau-zării, ceea ce rezultă> din a treia diferenţă de mai sus; <însă> nu susţine nici un filosof această consecinţă. Apoi, în al treilea rând, anteriorul este mai apropiat de principiu <cum rezultă din> Metafizica, V53. Aşadar, unde nu există un început, nu există nici ceva anterior în mod esenţial. Apoi, în al patrulea rând, fiindcă cel superior este mai perfect în procesul cauzării, <ceea ce rezultă> din a doua diferenţă; aşadar, ceva infinit superior este infinit mai perfect şi, astfel, de o perfecţiune infinită în procesul cauzării; aşadar, nu cauzează printr-un altul, deoarece orice de felul acesta cauzează în mod imperfect, fiind dependent în procesul cauzării. În al cincilea rând, pentru că <noţiunea> de efectiv nu conţine în mod necesar nici o imperfecţiune, după cum rezultă clar din concluzia 8 a capitolului al II-lea; aşadar, ea poate să fie în vreo natură fără nici o imperfecţiune. Dar, dacă în niciuna ea nu se găseşte fără dependenţă faţă de un anterior, în niciuna nu este fără imperfecţiune. Aşadar, efectivitatea independentă poate fi în orice natură; aceasta este primă în sens absolut; deci, efectivitatea primă în sens absolut este posibilă. Ajunge <ceea ce am spus> aici, pentru că, mai jos, vom conchide că <această posibilitate> există în realitate. Prin aceste cinci raţiuni rezultă clar A.

30. Se probează B: dacă este susţinută infinitatea accidentală, este evident că ea nu este simultană, ci doar succesivă – o <cauză> după alta – astfel încât a doua <cauză>, chiar dacă depinde în vreun fel de cea anterioară, nu depinde totuşi de aceasta în cauzalitatea sa. Căci <al doilea> poate cauza chiar dacă <anteriorul> nu există, aşa cum fiul poate procrea fie că tatăl său este mort, fie că este viu. O astfel de infinitate succesivă nu este posibilă decât dacă întreaga succesiune şi părţile sale ar depinde de vreo natură infinită ca durată. Căci nici o schimbare a formei nu este perpetuă decât prin puterea unuia permanent, care să nu facă parte din succesiune, deoarece toate cele ce sunt în succesiune au aceeaşi raţiune. De fapt, <acest permanent> este ceva anterior în mod esenţial, deoarece orice <element> al succesiunii depinde de el şi aceasta într-o altă ordine decât <dependenţa> faţă de cauza proximă, care este ceva ce aparţine succesiunii. Deci, rezultă B.

31. Se probează C: din prima <concluzie, rezultă> că există o natură primă care să fie efectivă; dacă se neagă ordinea esenţială a celor efective, atunci <această natură> nu cauzează prin puterea sa în nimeni altul; şi, chiar dacă <această natură> este instituită ca fiind cauzată în vreun singular, totuşi în altul nu este cauzată, aceasta fiind ceea ce vrem să demonstrăm despre natura primă. Deoarece, dacă noi considerăm că <natura efectivă> este cauzată în orice <individual>, aceasta presupune deja o contradicţie, fiindcă s-a negat ordinea esenţială; deoarece nici o natură nu poate fi considerată cauzată în orice <lucru>, astfel încât să fie o ordine accidentală sub ea, fără <să existe> o ordine esenţială faţă de o altă natură, cum rezultă din B.

32. Concluzia 3- Primul efectiv este absolut incau-zabil, deoarece este neefectibil şi efectiv în mod independent. Aceasta rezultă din a doua <concluzie>: Dacă ar fi efectibil de către un altul sau dacă ar fi cauzativ prin puterea altuia, <ar rezulta> fie o regresie la infinit, fie o circularitate, fie <regresia> s-ar opri la ceva neefectibil şi efectiv în mod independent; spun că acesta <din urmă> este primul şi este evident că un altul nu este prim, potrivit cu cele admise de tine.

Mai mult, se conchide: dacă primul este neefectibil, este incauzabil, deoarece nu este finibil – <cum rezultă> din concluzia 5 din capitolul al II-lea; nici nu este materiabil – <cum rezultă> din concluzia 6 a aceluiaşi capitol; nici nu este formabil, <cum rezultă> din concluzia 7 a aceluiaşi capitol, nici nu <poate fi cauzat> de formă şi materie simultan, <cum rezultă> din concluzia 8 a aceluiaşi capitol.

— Concluzia 4: Efectivul absolut prim este existent în act şi orice natură actual existentă este în acest mod efectivă. Se probează: cel a cărui raţiune este incompatibilă cu <faptul> de a putea fi printr-un altul, dacă poate fi, atunci poate fi de la sine. Raţiunea primului efectiv este absolut incompatibilă cu <faptul> de a fi printr-un altul. Într-adevăr, în a cincea demonstraţie a lui A, care părea mai puţin conclusivă, se arată aceasta. Se poate considera că celelalte <patru probe se referă> la existenţă şi, <astfel>, se referă la cele contingente, dar totuşi manifeste; sau la natură, quidditate şi posibilitate, iar atunci rezultă din <premisele> necesare; aşadar, un eficient absolut prim poate fi de la sine. Ceea ce nu este de la sine nu poate fi de la sine, deoarece, în acest caz, nefiinţa ar face ca ceva să fie, ceea ce este imposibil; ba mai mult, atunci acela s-ar cauza pe sine şi astfel nu ar fi deloc incauzabil. Această a patra concluzie se poate enunţa şi în alt mod, deoarece este nepotrivit ca universului să îi lipsească supremul grad posibil al fiinţei.

Lângă această a patra <concluzie>, reţine corolarul următor: primul efectiv nu este doar ceva ce e anterior celorlalte <lucruri>, ci este contradictoriu ca ceva să îi fie anterior; astfel, în măsura în care este prim, există. Se probează ca şi a patra <concluzie>: căci raţiunea <primului efectiv> include în cel mai înalt grad incau-zabilitatea; aşadar, dacă poate fi, deoarece nu este contradictoriu entităţii <sale>, poate fi de la sine şi astfel este de la sine.

34. Concluzia 5: <Acest> incauzabil este o fiinţă necesară de la sine. Se demonstrează: deoarece, excluzând orice cauză diferită de sine, intrinsecă sau extrinsecă în raport cu existenţa sa, este imposibil să nu existe de la sine.

Argument: nimic nu poate să fie decât dacă ceva poate fi incomposibil acestuia în mod pozitiv sau privativ, deoarece cel puţin unul din două contradictorii este întotdeauna adevărat. <însă> nimic incomposibil cu ceva incauzabil nu poate – în mod pozitiv sau privativ – să fie, căci ar fi sau de la sine, sau printr-un altul. Nu în primul mod, deoarece atunci ar fi astfel de la sine – <aşa cum rezultă> din <concluzia> 4 – şi astfel incomposibilele ar exista simultan. Şi, din acelaşi motiv, niciunul nu ar exista, deoarece eşti de acord că printr-un incomposibil, cel incauzabil nu este şi astfel rezultă că nici invers. Nici în al doilea mod, deoarece nici un cauzat nu are fiinţa mai intensă sau mai puternică de la o cauză decât o are cel incauzabil de la sine, pentru că cel cauzat depinde în privinţa existenţei, <iar> incauzabilul nu (ba chiar posibilitatea de a fi a celui cauzabil nu implică în mod necesar fiinţa în act a acestuia). Nimic însă incomposibil cu <ceva ce este> deja al fiinţei nu poate fi <produs> de o cauză, decât dacă primeşte o fiinţă mai intensă sau mai puternică decât aceea a incomposibilului său.

35. Concluzia 6: Necesitatea de a fi de la sine convine doar unei singure naturi. Se argumentează astfel: dacă două naturi pot fi de la sine fiinţe necesare, necesitatea existenţei le este comună; aşadar, <există> o entitate quidditativă potrivit cu care au <ceva> comun, de la care se primeşte <ceva> ca un gen al ambelor; pe lângă aceasta, se disting prin ultimele lor formalităţi actuale.

De aici urmează două <consecinţe> incomposibile. Prima: fiecare dintre acestea două vor fi mai întâi necesare prin natura comună, care este mai puţin actuală şi nu prin natura care le distinge, care este mai actuală, deoarece, dacă ar fi necesare în mod formal şi prin aceasta <din urmă>, atunci ar fi de două ori necesare, pentru că natura care le distinge nu include în mod formal natura cauză, aşa cum nici diferenţa <nu include> genul. Pare imposibil ca ceva să fie necesar în primul rând printr-o actualitate mai mică şi prin actualitatea mai mare să nu fie nici în primul rând nici prin sine ceva necesar. A doua <consecinţă incomposibilă>: este imposibil ca, prin natura comună prin care fiecare <dintre 83 aceştia doi> este considerat a fi mai întâi necesar, niciunul să nu fie necesar, deoarece niciunul nu este în mod suficient prin acea natură. Căci orice natură este ceea ce este prin ultimul <său element> formal. Însă, excluzând orice altceva, ceva este în act chiar prin cel prin care este necesar.

Dacă spui că natura comună este suficientă pentru existenţă37, fără naturile distinctive, <atunci răspund>: natura comună este de la sine actuală şi indistinctă şi, în consecinţă, de nedistins, deoarece, dacă fiinţa necesară există deja, nu <mai> este în potenţa faptului de a exista în mod absolut; fiinţa genului în specie este o fiinţă absolută faţă de specie.

Apoi: două naturi aflate sub acelaşi <gen> comun nu au grad egal. Se probează prin <referirea la> diferitele diviziuni ale unui gen: dacă sunt inegale, fiinţa unuia va fi mai perfectă ca fiinţa altuia; <dar> nimic nu este mai perfect decât cel necesar de la sine.

36. La fel: dacă două naturi ar fi necesare de la sine, nu ar avea nici o dependenţă reciprocă în privinţa existenţei, deci nu ar avea nici vreo ordine esenţială. Aşadar, una dintre acestea nu ar fi din acest univers, deoarece nimic nu există în univers fără o ordine esenţială între fiinţe, deoarece unitatea universului rezidă în ordinea părţilor <sale>.

Aici se obiectează: deoarece fiecare are o ordine de eminenţă faţă de părţile universului, aceasta ajunge pentru ca unitatea să existe. <Argument> contra:

Cele două nu sunt ordonate între ele deoarece o natură mai eminentă are o fiinţă mai perfectă; <nu există> nimic mai perfect decât cel ce există în mod necesar de la sine. Una dintre acestea nu are nici o ordine faţă de părţile universului, pentru că un singur univers are o singură ordine, <iar> o ordine unică are doar <un singur termen> prim. Probă: dacă se consideră că sunt două naturi prime, natura proximă faţă de prima nu ar avea o unică ordine sau o unică dependenţă, ci două, aşa cum doi sunt termenii la care se raportează; la fel şi în privinţa oricărei naturi inferioare; aşadar, în întregul univers ar fi astfel două ordini şi, deci, două universuri, sau va exista o ordine doar faţă de o fiinţă necesară, iar faţă de cealaltă nu va exista nimic.

37. Totuşi, procedând în mod raţional, deoarece nu pare că trebuie admis ceva în univers decât dacă apare vreo necesitate a lui şi dacă fiinţa lui este manifestată de o anumită ordine raportată la alte fiinţe care există în chip manifest, deoarece cele multiple nu trebuie admise fără necesitate – <cum rezultă din> Fizica, P8 – se arată că fiinţa necesară este în univers <pornind> de la ceea ce este incauzabil, care <este dedus> de la primul cau-zant, acesta <din urmă fiind dedus> de la cele cauzate. Nu apare de la cele cauzate nici o necesitate de a considera mai multe naturi prime cauzante; ba chiar e imposibil, cum se va arăta mai jos în concluzia 15 a acestui <capitol> al IlI-lea; aşadar, nu este necesar să considerăm <că există> mai multe <lucruri> incauzate în privinţa naturii şi nici <că sunt mai multe> necesare; aşadar, în mod raţional, nu le admitem.

38. Lângă primele patru concluzii ale acestui capitol despre ceea ce este efectiv, expun <alte> patru similare despre cauza finală care vor fi demonstrate în mod asemănător. Prima este:

Concluzia 7: Există o anumită natură între fiinţe care să fie finitivă^. Se demonstrează: ceva este finibil. Probă: ceva este efectibil, <cum rezultă> din demonstrarea concluziei 1 a acestui capitol, deci este şi finibil. Consecinţa rezultă din concluzia 4 a capitolului al II-lea. Ea este mai clară în privinţa ordinii esenţiale – din concluzia 16 a capitolului al II-lea – decât a fost despre efectiv.

Concluzia 8: Un anume finitiv este absolut prim; adică, nu este nici ordonabil faţă de un altul şi nici nu este născut, prin puterea altuia, pentru a finaliza alte <lucruri>. Se demonstrează prin cinci probe similare cu cele aduse în favoarea concluziei 2 a acestui capitol.

Concluzia 9: Primul finitiv este incauzabil. Se demonstrează: fiindcă este infinibil; altfel nu ar fi primul; aşadar, este inefectibil – <cum rezultă> din concluzia 4 a capitolului al II-lea şi din ce s-a expus mai sus în demonstrarea concluziei 3 a acestui capitol.

Concluzia 10: Primul finitiv este existent în act şi acest primat aparţine unei naturi existente în act. Se demonstrează ca şi concluzia 4 a capitolului al III-lea. Corolar: este astfel prim încât este imposibil ca ceva să îi fie anterior. Se demonstrează ca şi corolarul amintitei concluzii 4.

— Fiind deja expuse patru concluzii despre fiecare ordine de cauzalitate extrinsecă, prezint patru <concluzii> asemănătoare despre ordinea de eminenţă. Prima este:

Concluzia 11: între naturile fiinţelor, una anume excelează. Se demonstrează <prin faptul că> una este finită60 – din concluzia 7 a acestui capitol; deci este şi depăşită <în perfecţiune> – din concluzia 16 a capitolului 2.

Concluzia 12: O anumită natură eminentă este absolut primă în privinţa perfecţiunii. Este un fapt evident, <având> o ordine esenţială: potrivit <sentinţei lui> Aristotel din Metafizica, VIII61, formele sunt ca numerele. În această ordine stabilim o limită; se demonstrează prin cele cinci probe ale concluziei 2.

Concluzia 13: Natura supremă este incauzabilă. Se demonstrează: este infinibilă – din concluzia 16 a capitolului al Il-lea; deci este inefectibilă – din concluzia 4 a aceluiaşi capitol; şi celelalte, ca mai sus, în demonstrarea concluziei 3 a acestui capitol. De asemenea, faptul că natura supremă nu poate fi produsă este demonstrat din B, în demonstrarea concluziei 2 din acest capitol; căci orice efectibil are o cauză esenţial ordonată.

Concluzia 14: Natura supremă este ceva existent în act. Se demonstrează ca şi concluzia 4 din acest capitol.

Corolar: este contradictoriu ca ceva să fie mai perfect sau să îi fie superior; se demonstrează ca şi corolarul <concluziei> 4, expusă mai înainte.

40. Concluzia 15: în una şi aceeaşi natură existentă în act se găseşte triplul primat în tripla ordine esenţială expusă anterior şi anume a eficienţei, a finalităţii şi a eminenţei. Această concluzie 15 este rodul acestui capitol. Din cele arătate, rezultă în mod evident: dacă <faptul de> a fi necesar de la sine aparţine unei singure naturi -din concluzia 6 a acestui capitol – şi <dacă> orice primat din cele trei expuse se află în ceva anume, atunci acest ceva este fiinţa necesară de la sine – din <concluziile> 5 şi 3 despre primul primat, din concluziile 5 şi 9 despre al doilea primat şi din <concluziile> 5 şi 13 despre al treilea primat -; aşadar, oricare primat expus se află într-o unică natură. Dacă un <primat> aparţine acestei naturi, atunci şi celelalte; deoarece fiecare se află în act într-o anumită natură – din <concluziile> 4, 10 şi 14 – şi nu în altă sau altă natură; aşadar, se află în aceeaşi <natură>. Minora se demonstrează prin faptul că, în caz contrar, mai multe naturi ar fi necesar existente – <cum rezultă> din a doua <propoziţie> a argumentului tocmai expus.

De asemenea: ceea ce urmărim se demonstrează prin incauzabil, deoarece doar acesta este prim; oricare menţionat este incauzabil; de aceea etc. Majora se demonstrează <prin>: cum să fie de la sine ceva multiplu?

41. Această concluzie este foarte cuprinzătoare; căci conţine <alte> şase virtuale, trei despre unitatea naturii, în care se află expuse fiecare dintre modalităţile de a fi prim şi trei despre identitatea naturii prime <dintr-o ordine> cu natura primă <dintr-o altă ordine>, prin compararea reciprocă a termenilor primi2. Şi această <concluzie> cuprinzătoare a fost expusă doar prin şase <concluzii>, ca şi cum ar fi fost expusă printr-o premisă majoră. Este mai bine să fie redate <premisele> majore proprii ale celor şase concluzii prezentate, dacă acestea pot fi găsite.

42. Pentru a fi arătate primele două concluzii, le pun înainte o concluzie:

Concluzia 16: Este imposibil ca acelaşi lucru să depindă în mod esenţial de două lucruri, dacă dependenţa sa este determinată total de fiecare dintre acestea. Aceasta se demonstrează <astfel>: aşa cum, dacă o cauză totală cauzează într-un gen cauzal anume, este imposibil ca o altă <cauză> să îl cauzeze pe acelaşi lucru în acelaşi gen <cauzal>, căci atunci acelaşi lucru ar fi cauzat de două ori sau niciuna nu ar fi o cauză totală – în mod similar, această <cauză totală> ar cauza, căci dacă ea nu ar cauza, nu ar mai exista deloc <un> cauzat – ceea ce este absurd. Astfel, este imposibil ca acelaşi lucru să depindă de două lucruri, oricare ar fi felul dependenţei, <dacă> unul dintre ele determină întreaga lui dependenţă. Căci dacă depinde şi de celălalt, primul nu îi determină în mod suficient <dependenţa>. Atunci, în mod similar, ar exista potrivit cu aceeaşi ordine de a fi, chiar dacă ar depinde de ceva care nu există. Aceasta este opusă noţiunii dependenţei, <şi anume, faptul> de a înţelege că, cu toate acestea, ar exista potrivit aceleiaşi ordini.

— Fiind demonstrată această concluzie, expun acum primele <concluzii> incluse împreună în <concluzia> 15:

Concluzia 17: Oricare primat al unei cauze extrinseci de o singură raţiune se găseşte într-o singură natură. Se demonstrează: deoarece, dacă un astfel de primat s-ar afla în mai multe <naturi, atunci faptul de a fi prim> s-ar raporta fie la aceleaşi <lucruri> posterioare, fie la altele. Prima <posibilitate> nu este valabilă – <cum rezultă> din concluzia 16 tocmai expusă —, căci, în mod similar, în orice <lucru> posterior ar fi două dependenţe de aceeaşi raţiune, deoarece faţă de două lucruri prime nu se verifică o singură dependenţă. Consecinţa nu convine. Nici a doua <posibilitate> nu poate fi admisă, deoarece, dacă un lucru <este prim şi faţă de> o altă serie, atunci s-ar forma un alt univers, deoarece nici acele şi nici aceste fiinţe nu vor fi ordonate între ele şi nici faţă de un acelaşi <lucru>. Fără unitatea ordinii, nu există unitate a universului. Şi Aristotel consideră că principala bunătate a universului constă în însăşi unicitatea scopului. Şi deoarece există o singură ordine faţă de un singur suprem, îmi este suficient să vorbesc despre un singur univers şi nu să îmi închipui altul, despre care nu am nici o raţiune, ci dimpotrivă.

44. La fel: sunt adăugate unele probe plauzibile. Urcând în ordinea esenţială, mergem spre unitate şi scădere <numerică>; aşadar, ne oprim la unul.

La fel: cauzalitatea unei cauze superioare se întinde asupra mai multora; de aceea, cu cât se merge mai sus, <cu atât> sunt suficiente mai puţine; deci şi celelalte. Această <probă> o clarifică pe cea proximă.

La fel: despre primul eminent pare evident, deoarece, dacă este imposibil ca două naturi să fie ordonate astfel încât una să nu o depăşească pe cealaltă <în perfec-ţiune> – deoarece în privinţa aceasta seamănă cu numerele – este cu mult mai imposibil ca două <esenţe> să aibă acelaşi grad prim.

La fel în privinţa scopului: atunci, nici un scop nu ar putea de la sine să confere nimănui repaus64; deoarece aceasta este de neînţeles, reiese ca mai sus.

De asemenea: altfel, nici o natură nu ar conţine virtual perfecţiunea unei alte naturi; aceasta nu este inteligibilă fără să ne contrazicem, deoarece <ar rezulta> că nici <o natură> nu ar fi cea mai perfectă.

45. Alte trei concluzii au şi demonstraţii speciale. Căci:

Concluzia 18: Primul efectiv este cel mai actual, deoarece conţine virtual orice actualitate posibilă. Primul scop este cel mai bun, conţinând virtual orice bunătate posibilă. Primul eminent este cel mai perfect, conţinând în mod eminent orice perfecţiune posibilă.

Acestea trei nu pot fi separate, deoarece, dacă unul ar fi într-o natură, iar altul în altă <natură>, nu s-ar putea stabili care dintre <aceste naturi> este mai perfectă în mod absolut. De aceea, aceste trei întâietăţi par a reda trei raţiuni ale celei mai mari bunătăţi, necesar concurente şi anume cea mai mare comunicabilitate, cea mai mare capacitate de a fi iubit, cea mai mare integritate sau totalitate, căci bun şi perfect este acelaşi lucru – Metafizica, V65- iar perfect şi întreg, la fel – Fizica, III66. Despre bine rezultă însă, din Etica, I67, că este dezirabil şi că este difuziv, din Avicenna, Metafizica, VI68. Nimic însă nu difuzează ceva în mod perfect, decât dacă difuzează din generozitate, ceea ce este adevărat despre binele suprem, deoarece nu aşteaptă nici o răsplată din faptul că difuzează ceea ce este propriu generozităţii <sale> -după Avicenna, aceeaşi carte, capitolul 569.

46. Concluzia 19: O unică natură existentă este primă în întreita ordine anterior expusă faţă de oricare altă natură, astfel încât oricare alta este astfel posterioară faţă de aceea primă într-un triplu mod. Un nesocotit ar putea să spună, acceptând <concluzia> 15, că, pe lângă acea primă natură, sunt multe alte naturi, chiar dacă nu prime, asemenea ei, dar nici posterioare primei <naturi> potrivit vreunei ordini dintre cele expuse. Sau <măcar> nu potrivit cu oricare, ci doar cu <ordinea> de eminenţă sau şi cu cea de eminenţă şi cu cea privind scopul. Dar nu <şi potrivit ordinii> de eficienţă, aşa cum unii spun că Aristotel a fost de părere în privinţa inteligenţelor posterioare primei <inteligenţe> şi, probabil, <cum a fost de părere> cu privire la materia primă. Această <opinie>, chiar dacă poate fi respinsă ca falsă din ceea ce s-a spus <deja>, totuşi este util să fie lămurită.

Mai întâi este respinsă de <concluzia> 6, deoarece, <dacă faptul de> a fi necesar de la sine aparţine unei singure naturi şi tot ceea ce nu este posterior în oricare dintre cele trei ordini există în mod necesar de la sine, atunci <numai> o singură natură nu este posterioară după nici o posterioritate; aşadar, oricare altă <natură> este posterioară într-un triplu mod. A doua propoziţie a acestui argument este evidentă din concluziile 3, 9 şi 13 ale acestui capitol şi adaugă oricăreia <dintre acestea concluzia> 6 a acestui capitol.

47. În al doilea rând, se demonstrează într-un mod special: ceea ce nu este scop şi nu este nici <ordonat> spre vreun scop este în zadar. <Dar> între fiinţe nimic nu este în zadar; aşadar, orice natură diferită de primul scop este <ordonată spre> un scop, iar dacă este <ordo-nată> spre unul, este <ordonată spre> primul <scop> <cum rezultă> din concluzia 3 a acestui capitol.

Similar şi în privinţa eminentului: ceea ce nu este nici suprem, nici depăşit <în perfecţiune> de altcineva, nu are nici un grad <de perfecţiune>. Astfel, el nu este nimic; aşadar, tot ceea ce nu este suprem este depăşit <în perfecţiune> de un altul; deci şi de cel suprem -<cum reiese din concluzia> 3 a acestui capitol.

Din acestea se arată despre eficienţă ceea ce a fost negat: orice lucru este fie scopul prim, fie finit – <cum s-a arătat> mai sus; deci este fie primul eficient, fie este un efectuat, căci membrii acestei disjuncţii se convertesc cu membrii celeilalte. În privinţa posteriorităţii, aceasta rezultă din <concluziile> 4 şi 5 ale capitolului al Il-lea, <iar> despre cel prim, aceasta rezultă din ceea ce tocmai s-a spus.

Similar este prin eminenţă: dacă orice <fiinţă> este fie supremă, fie depăşită <în perfecţiune> de cea supremă, ea este fie primul eficient, fie un produs, deoarece şi aceşti membri se convertesc – <cum rezultă> din penultima şi ultima <concluzie> a capitolului al Il-lea şi din <concluzia> 15 a acestui capitol.

Căci situaţia unei fiinţe care nu are nici o ordine este foarte iraţională, precum s-a arătat în a doua probă a <concluziei> 6 şi în probarea <concluziei> 17 a acestui <capitol>.

48. Într-adevăr, Doamne, cu înţelepciune le-ai făcut pe toate după o anumită ordine, astfel încât orice intelect raţional să vadă că întreaga fiinţă este ordonată. De aceea, a fost absurd din partea unora care încearcă să filoso-feze70 să considere că există ceva în afara ordinii. Dar din <propoziţia> universală „orice fiinţă este ordonată" urmează că nu orice fiinţă este posterioară şi nu orice fiinţă este anterioară, deoarece, în caz contrar, fie unul şi acelaşi <lucru> ar fi ordonat faţă de sine, fie s-ar institui 105 o circularitate în cadrul ordinii. Există deci o anumită fiinţă anterioară <altora> şi neposterioară <nimănui>, fiind astfel prima; şi o fiinţă posterioară <altora> şi neanterioara <nimănui>; însă nu există nimeni care să nu fie nici anterior, nici posterior. Tu eşti unicul prim, iar oricare altul în afară de tine îţi este posterior, aşa cum, după putinţă, am arătat-o în tripla ordine.