Proiectul scotist al unei teologii naturale

Tratatul Despre primul principiu, acest „specimen rar al scolasticii medievale"1 constituie articularea cea mai coerentă a proiectului scotist al unei teologii naturale2. Aşa cum, succint, am precizat deja, miza acestui tratat este dublă: pe de o parte, Duns Scotus intenţionează să delimiteze competenţele teoretice ale metafizicii, ale fizicii şi ale teologiei în ceea ce priveşte discursul uman despre divin, iar pe de altă parte -drept consecinţă firească a primului demers – autorul urmăreşte să circumscrie ceea ce raţiunea umană (fără să fie dirijată de credinţă sau de iluminarea divină) poate cunoaşte despre existenţa lui Dumnezeu şi despre atributele sale.

Această prezentare concisă – sub forma unei opere autonome – a metafizicii scotiste îşi propune să asigure condiţiile de posibilitate ale unei teologii ştiinţifice, plecând de la analiza conceptului de fiinţă şi finalizând cu propunerea unei demonstraţii pur raţionale a existenţei unei fiinţe infinite, identificată de către autor cu Dumnezeul creştin.

Având în vedere distincţia scotistă între teologia în sine" (cunoaşterea perfectă pe care numai Dumnezeu o poate avea 1. R. Prentice, op. Cât. P. 8.

2. E. Gilson, Dumnezeu şi filosof ia, Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2005, p. 57: „Cum poate omul, care nu există prin sine însuşi, trăind într-o lume de lucruri care, la rândul lor, nu există prin ele însele, să ajungă, doar cu ajutorul propriei sale raţiuni, la «Cel care este>? Aceasta este, pentru un creştin, problema fundamentală a teologiei naturale".

3. I. Duns Scotus, Ordinaţio, Prol., p. 3, q. 3, n. 152: „Solus Deus est sibi naturaliter notus".

Despre propria esenţă, în singularitatea sa) şi teologia noastră (respectiv cunoaşterea abstractivă pe care intelectul finit o poate avea despre Dumnezeu), intenţia lui Duns Scotus de a produce un compendiu de teologie naturală trebuie plasată de la început în nişte cadre teoretice riguroase. Intelectul finit nu poate avea intuiţia esenţei lui Dumnezeu (cunoaşterea intuitivă a esenţei fiind specifică numai modului de cunoaştere a preafericiţilor şi a intelectului angelic) şi, drept urmare, teologia naturală delimitează acel domeniu al cunoaşterii esenţei divine, obţinută prin reprezentare într-un concept universal, rezultat al unei activităţi cognitive abstractive.

Duns Scotus demonstrează că acest concept universal este conceptul de fiinţă infinită, cel mai simplu dintre conceptele prin intermediul cărora îl putem cunoaşte pe Dumnezeu; acest concept constituie, în viziunea sa, obiectul teologiei noastre. Însă, în conformitate cu principiul aristotelic care precizează că nici o ştiinţă nu este în măsură să-şi furnizeze sieşi propriul obiect, teologia trebuie să îşi primească obiectul de la o altă ştiinţă, care funcţionează în acest caz drept propedeutică a sa. Pentru Scotus, rolul de propedeutică pentru teologia noastră nu poate fi îndeplinit decât de către metafizică.

Pentru a înţelege modul în care teologia şi metafizica se articulează în jurul conceptului-pivot de fiinţă infinită, trebuie să răspundem mai întâi unor întrebări precum: de ce conceptul de fiinţă infinită este obiectul propriu al teologiei, cum anume se ajunge la acest concept despre care se afirmă că este cel mai adecvat cunoaşterii umane despre divin şi, nu în ultimul rând, cum se poate demonstra că ceea ce este cunoscut sub acest concept nu este numai o abstracţiune logică, o ficţiune conceptuală, ci că, dimpotrivă, această entitate se bucură de existenţă în act.

Răspunsurile la aceste întrebări – în măsura în care sunt furnizate de către tratatul Despre primul principiu – dau seama de întreaga complexitate a problematicii: pentru a putea demonstra existenţa fiinţei infinite şi pentru a cerceta atributele sale, este necesară analiza prealabilă a conceptului de fiinţă în cadrul filosofiei scotiste.