Teoria univocităţii1 fiinţei

Multiplicitatea sensurilor fiinţei implică, la Aristotel, faptul că metafizica se fundamentează pe o sciziune esenţială: fiinţa ca fiinţă, care este obiectul filosofiei prime, nu este un universal, pentru că nu este un gen şi pentru că se enunţă în mai multe sensuri. Nu este nici un predicat universal prin excelenţă, pentru că, în acest caz, ar trebui să-i negăm ousia. În acelaşi timp însă, fiinţa nu are unitate în afara 1. Problema univocităţii fiinţei apare în contextul criticii teoriei analogiei, care reprezintă o extensie exclusiv medievală a tematizării aristotelice a conceptelor echivoce; exemplul pe care îl utilizează Filosoful în acest sens devine – pentru comentatorii săi – un punct de referinţă clasic. Cf Aristotel, Metafizica, V, 2, 1003b, (traducere de S. Bezdechi), IRI, Bucureşti, 1999: „într-adevăr, tot ce numim sănătos e într-un raport oarecare cu sănătatea, fie prin faptul că o ocroteşte sau o restabileşte sau constituie o caracteristică a sănătăţii sau e receptiv pentru ea, fie pentru că o produce, fie, în fine, pentru că este capabil să o primească. Ei bine, tot astfel se vorbeşte şi despre Fiinţă în multe accepţii, dar întotdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu". Putem conchide că, în acest caz, este vizată o anumită unitate de semnificaţie, în ciuda diferenţelor. O noţiune echivocă presupune o unitate de ordine, o unitate între realităţi distincte.

Multiplicităţii1; dacă o astfel de unitate ar fi presupusă, s-ar reveni la aporiile platoniciene. Dacă considerăm fiinţa unam multiplicitate, ar fi imposibil să regăsim comunitatea reală în diversitate; am avea numai o dispersie în genuri. In limitele acestor posibilităţi conceptuale, metafizica îşi păstrează caracterul aporetic2.

Duns Scotus asumă această moştenire şi o investeşte în proiectul constituirii metafizicii ca ştiinţă. Poziţia sa constă în încercarea de a demonstra existenţa unei naturi proprii a fiinţei, considerată în comunitatea sa; conceptul acestei naturi compensează, prin univocitatea sa, deficienţa limbajului categorial, care este în mod necesar limitat3.

1. Aristotel, Metafizica, I, 2, 1053b, 16, (traducere de S. Bezdechi), IRI, Bucureşti, 1999, pp. 372-373: „Dacă însă e adevărat că nici un universal nu poate fi substanţă, cum s-a spus în cartea despre Substanţă şi Fiinţă şi dacă Fiinţa însăşi nu poate fi o substanţă ca un lucru, unul anume, separat de multiplicitatea lucrurilor sensibile – căci însuşirea de fiinţă le e comună acestora – ci fiinţa este numai un predicat al acestora, e limpede că niciunul nu poate fi o substanţă, căci Existenţa şi Unul sunt, dintre toate predicatele, cele care au caracterul cel mai general".

2. Olivier Boulnois, „Reelles intentions et universaux selon Duns Scot", în Revue de metaphysique et de morale, ianuarie-martie, 1992, p. 8.

3. Cf Olivier Boulnois, „Analogie et univocite selon Duns Scot: la double destruction", în Les etudes philosophiques, iulie-decembrie, 1989, PUF, Paris, p. 347: „Sa maniere d'affirmer nettement l'univocite de l'etant a ete ressentie par les medie-vaux comme une ligne de fracture dans le champ conţinu de la scolastique, voire par les neo-scolastiques modernes comme la ruine de l'edifice de Vepisteme medievale".

Este vizat un concept univoc de fiinţă, care ar putea fi predicat în acelaşi fel despre tot ceea ce este, care ar putea fi aplicat în mod identic substanţei şi accidentelor, creaturii şi Creatorului. Dar cum se ajunge la acest concept?

Duns Scotus consideră că este posibil ca fiinţa – în calitate de concept – să fie supusă unui proces de abstractizare progresiv, care are drept funcţie detaşarea sa de toate modurile care îi sunt specifice. Ceea ce rezultă în urma acestui proces de abstractizare este conceptul cel mai general al fiinţei, care nu poate fi descompus în alte concepte şi care nu poate fi cunoscut prin alte concepte. Conceptul de fiinţă astfel obţinut este cel mai vid dintre conceptele reale posibile, în sensul că este lipsit de orice determinare, întrucât modalităţile concrete ale fiinţei care sunt manifeste în orice apariţie a sa nu intră în sfera acestei noţiuni; aceasta este semnificaţia expresiei fiinţa ca fiinţă, care desemnează un concept simplu1 (perceput printr-un singur act de aprehensiune), primul dintre conceptele cunoscute.

Lipsa de determinaţii ce caracterizează conceptul de fiinţă univocă trimite – nu întâmplător – la conceptul avicennian2 1. Scotus vorbeşte, aşadar, despre univocitatea conceptuală: „Ca să nu existe discuţii cu privire la univocitate, iată ce înţeleg prin concept univoc: unitatea sa este suficientă pentru a fi contradictoriu ca el să fie afirmat şi negat despre un acelaşi subiect. Ea este suficientă, în acelaşi timp, pentru a reprezenta termenul mediu al unui silogism, astfel încât concluzia să unească extremele fără a cădea în echivocitate".

2. Duns Scotus apelează explicit la Avicenna în analiza conceptului de fiinţă şi nu numai, aşa cum vom avea ocazia să constatăm ulterior. A se vedea în acest sens E. H. Weber, „Le theme avicenniene du triple universel chez quelques maâtres du XlIIe siecle" în A. de Libera, A. Elamrani-Jamal, A. Galonnier (eds.), Langages etphilosophie, Vrin, Paris, 1997.

De esenţă neutră, indiferentă faţă de multiplicitate sau de individualitate, de universalitate sau de singularitate. Şi tocmai acestei lipse de determinări i se datorează faptul că conceptul de fiinţă univocă poate fi aplicat, în egală măsură şi în acelaşi fel, creaturii şi Creatorului. Fiinţa este cel mai de jos grad de perfecţiune pe care îl posedă orice lucru pentru a fi o realitate. Singura notă pozitivă a acestui concept – cel mai vid dintre toate – este faptul că existenţa nu îi este contradictorie1. În termeni scotişti, acest lucru echivalează cu faptul că acest concept este posibil. Există însă două aspecte din perspectiva cărora trebuie considerată fiinţa: aspectul epistemologic şi cel ontologic, care se articulează în următoarea interogaţie: dacă univocitatea despre care vorbeşte Scotus nu este reală, ci logică – şi nu implică, în mod necesar, la nivelul fiinţei, o comunitate reală a tuturor obiectelor despre care ea este predicată – care este, în acest caz, corelatul real al acestui concept? Care este punctul de aplicaţie al conceptului univoc de fiinţă? Cu alte cuvinte, este căutată acea realitate căreia îi corespunde conceptul univoc de fiinţă şi care poate fi aplicată atât lui Dumnezeu, cât şi creaturii.

Problema corelatului real al conceptului de fiinţă infinită

Fiinţa este definită de Scotus drept „aceea căreia existenţa nu îi este contradictorie".

Această definiţie furnizează prima determinare pozitivă a conţinutului quidditativ al conceptului de fiinţă: conceptul 1. I. Duns Scotus, Ordinaţio, IV, d. 8, q. 1, n. 2: „Ens, hoc est cui non repugnat esse".

DUNS SCOTUS ŞI TRATATUL 249 se aplică la ceea ce este realmente posibil, ceea ce poate primi existenţa efectivă. Astfel definit, acest concept este comun categoriilor, în sensul în care poate fi aplicat acestora fără contradicţie. Dar, în acelaşi timp, el nu este conţinut în nici o categorie, pentru că le transcende.

Univocitatea conceptului de fiinţă permite predicarea sa despre tot ceea ce este susceptibil de a exista. În acest fel, spunem despre creatură că este şi despre Creator că este, înţelegând că predicatele celor două noţiuni au în mod esenţial acelaşi conţinut.

Conceptul univoc de fiinţă face posibilă, pe de o parte, fundamentarea metafizicii ca ştiinţă (prin unitatea pe care fiinţa univocă o asigură obiectului său), iar pe de altă parte, cunoaşterea lui Dumnezeu de către intelectul finit, limitată, în ceea ce priveşte capacităţile sale cognitive, la cunoaşterea abstractivă. În acest fel, sunt puse bazele pentru teologia naturală pe care Duns Scotus încearcă să o distingă de teologia în sine, stabilindu-i astfel o poziţie bine determinată în sistemul ştiinţelor. Rezumându-ne la problema pe care o cercetăm, trebuie să analizăm modul în care teologia naturală e condiţionată de metafizică, luând drept fir conducător conceptul quidditativ de fiinţă.

Obiectul metafizicii este fiinţa univocă. Obiectul teologiei este Dumnezeu. Conceptul de fiinţă se aplică univoc creaturii şi Creatorului. Care este, în aceste condiţii, raportul ce se poate stabili între metafizică şi teologie? În ce fel putem cunoaşte că Dumnezeu este? Ce fel de fiinţă este corelatul real al conceptului de Dumnezeu?

Cunoaşterea despre Dumnezeu pe care omul o poate obţine în starea actuală este o cunoaştere de natură conceptuală. Singura posibilitate ca Dumnezeu să devină un obiect inteligibil pentru intelectul uman pro stătu isto este ca

Acesta să cuprindă să surprindă esenţa divinităţii într-un concept abstract universal.

Corelatul real al unui astfel concept nu poate aparţine – în calitatea sa de conţinut conceptual posibil, care se deosebeşte, pe de o parte, de obiectul fizic (dotat cu existenţă obiectivă, sesizabilă în realitatea imediată) şi, pe de altă parte, de conceptul cu care operează logica (sinonim cu o fiinţă a raţiunii, un element pur mental) – decât sferei metafizicii; aşadar, este sarcina metafizicianului de a stabili care este conceptul de maximă generalitate şi abstracţie prin intermediul căruia putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

În acest fel, se trasează limitele metafizicii: aceasta este ştiinţa fiinţei univoce, iar modul de cunoaştere care îi este specific e cel abstractiv. Pe această cale, metafizicianul poate forma un concept care să poată fi aplicat lui Dumnezeu, concept care să nu reprezinte totuşi subiectul ei prim1. Iar acest concept, care constituie obiectul teologiei, este fiinţa infinită. Se respectă în această „genealogie" a obiectelor corespunzătoare metafizicii şi teologiei principiul scotist (de inspiraţie aristotelică), conform căruia teologia, ca ştiinţă, are drept propedeutică metafizica, iar aceasta îi furnizează obiectul ce îi este propriu.

În calitatea sa de concept obţinut prin procesul de abstractizare, conceptul de fiinţă infinită aparţine metafizicii, iar 1. Subiectul prim al unei ştiinţe este acel subiect despre care pot fi predicate toate adevărurile pe care le conţine virtual ştiinţa respectivă. Subiectul prim al metafizicii este conceptul univoc de fiinţă; conceptul abstract sub care poate fi cunoscut Dumnezeu, deşi în calitatea sa de concept aparţine metafizicii, nu poate fi subiectul ei prim, pentru că nu îndeplineşte condiţiile enumerate mai sus, depăşind astfel domeniul metafizicii.

DUNS SCOTUS ŞI TRATATUL 251 conţinutul său este cercetat în cadrul unei investigaţii metafizice, care nu depăşeşte limitele şi metodele acestei ştiinţe. Aceasta este sarcina metafizicianului: el îşi propune să cerceteze care este conţinutul acestui concept, care îi sunt atributele şi, în final, îşi propune să răspundă la întrebarea referitoare la existenţa (sau pertinenţa logică a tezei existenţei) unui corelat real al conceptului de fiinţă infinită.

În termenii analizei scotiste, acest demers echivalează cu încercarea de a demonstra că acest concept este posibil, în sensul că existenţa nu îi este contradictorie. Dacă, în sensul precizat, conceptul este posibil, atunci, în mod legitim, se poate afirma despre acest concept că este.

Aici se sfârşeşte munca metafizicianului. Ultima dintre concluziile sale este aceea că conceptul analizat, la care se ajunge prin metode de cercetare tipic filosofice, este obiectul propriu (subiectul prim) al unei alte ştiinţe: teologia naturală. Numai în cadrul acestei ştiinţe se vor putea afirma toate notele caracteristice noţiunii de fiinţă infinită. Este sarcina teologului de a stabili care sunt aceste note caracteristice obiectului teologiei, de a preciza care sunt conexiunile şi raporturile dintre ele şi, faptul cel mai important, de a arăta ce trebuie crezut în legătură cu acest obiect. Ceea ce călăuzeşte cercetarea teologului nu mai este raţiunea, ci credinţa.

Aici se încheie proiectul pe care şi l-a propus Scotus prin redactarea acestui tratat, nu înainte de a-şi anunţa intenţia de a scrie un alt tratat, de data aceasta dedicat teologiei, ca o completare – în conformitate cu cele afirmate anterior – a acestui compendiu filosofic care furnizează obiectul teologiei naturale1.

1. I. Duns Scotus, Despre primul principiu, cap. IV, concluzia 93: „Dincolo de cele spuse anterior, de cele predicate despre tine de către filosofi, adesea catolicii te laudă ca omnipotent, ANA IRIMESCU