V

PAUL ÎNCERCASE DE MULTE ori să-și amintească în ce împrejurări o cunoscuse pe Anna. Ar fi vrut să poată retrăi momentul exact în care cineva îi pusese față în față întrebându-i așa cum se întreabă de obicei: „Cum, nu vă cunoașteți?” Dar memoria lui nu reținuse acest moment și poate că lucrurile nici un se întâmplaseră așa. Anna se pierdea în mulțimea acelor figuri nesigure, pe care le cunoști „de pe stradă”, „din tren”, „de la Sinaia”, formule vagi care acoperă cu ceața lor prima strângere de mână, întâiul cuvânt schimbat.

Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.

— Acum șase ani, când eram la Satu-Lung...

— Acum șase ani? Ești sigură?

— Da. În 1926. În august.

Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-Lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune.

Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața dinspre Satu-Lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocatori, cu sentimentul că se află într-un oraș străin, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau de la un trotuar la altul, aruncau cu pietre în copacii de la marginea drumului – acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.

Trecerea lor pe „promenadă”, un pod de lemn pardosind unul din trotuare, provoca în fiecare zi aceeași rumoare. Săsoaice scandalizate își făceau apariția la ferestre, copiii se opreau intimidați în fața porților, domnișoarele, de familie bună „din localitate”, care citeau sau lucrau pe bănci, abia îndrăzneau să ridice capul spre această bandă de nebuni, fetele desculțe, ciufulite, băieții fără haină, fără cravată…

Ostilitățile erau deschise între populația civilă din Cernatu și grupul din Satu-Lung în așa măsură, încât Paul, seara, când ieșea la plimbare, dacă o lua la stânga, pe lângă primărie, avea sentimentul de a păși într-o zonă de luptă, pe un teritoriu dușman.

Era de obicei ora de tenis a grupului. Terenul lor de tenis ajunsese celebru în întreaga regiune până la Dârste, până la Noua. Parii albi, dreptunghiurile de var, trase pe pământ, plasa bine întinsă la mijloc, gardul de sârmă ce înconjura întreg terenul, totul fusese făcut de ei, cu lucruri în parte aduse de la Brașov și în parte inventate pe loc, spre secreta vanitate a Satului-Lung și spre pizma mocnită a oamenilor din Cernatu.

Lui Paul îi plăcea să se oprească acolo, în fața gardului de sârmă, și să privească agitația rachetelor, bătaia regulată a mingii, rochiile albe ale jucătoarelor.

Într-o seară, o minge aruncată prea înalt trecuse peste gard și se oprise lângă el. O ridicase ca să o dea tinerei jucătoare care venise s-o caute.

— Poate că erai tu, Ann?

— Foarte posibil, dragul meu. Dintre toți, jucam cel mai mult. Jucam prost, abia atunci învățasem, dar mult.

Gândul că o zărise cu atâția ani în urmă, înainte de a o iubi, înainte măcar de a ști cine este gândul că fusese odată un moment în care se priviseră în ochi, în care își vorbiseră poate, el pentru a-i întinde mingea pierdută, ea pentru a-i mulțumi, gândul acesta îl înfiora. De la alba jucătoare înclinată un moment spre el cu racheta în mână, într-o seară de august 1926, ce distanțe fuseseră de străbătut până la această cunoscută, dureroasă Ann!

Vedea încă trenul municipal, care făcea curse regulate până la Satu-Lung, vagoanele galbene, locomotiva demodată, țipătul ei disproporționat în gările minuscule, trena de scântei, noaptea, când se întâmpla să întârzie la Brașov și să se întoarcă acasă cu ultima cursă…

Într-o astfel de noapte, trenul fusese oprit înainte de Noua, de grupul din Satu-Lung, care îi barase drumul, așezându-se pe șine și fluturând lanternele aprinse, hainele albe, eșarfele… Călătorii erau indignați, personalul de serviciu, lovit în demnitatea lui (“Un tren oprit ca o simplă căruță”), amenința cu procese-verbale și amenzi, toată lumea vocifera, dar ei parcă nici nu auzeau și poate că în realitate nici un auzeau. Veneau de la Râșnov, spunea unul din ei mai rezonabil, erau morți de oboseală și nu puteau pierde ultima cursă. Năvăliseră în vagoane, fără să țină seama de scandalul provocat.

Era târziu, călătorii erau somnoroși, trenul se golea, lumea coborâse la Dârste, la Turcheș, revolta se potolise… Dincolo de Turcheș nu se mai auzea decât tăcerea acelei nopți de august, acoperită rar de țipătul locomotivei. Atunci porniseră să cânte: era o romanță la modă, pe care o cântau lăutarii la Brașov, dar care acum, în acel ceas de noapte, în vocile lor tinere, căpăta o neașteptată melancolie.

Paul, aducându-și aminte de acel moment, ar fi vrut, așa cum un dirijor suspendă cu un singur gest toate instrumentele, lăsând să se audă doar vioara solistului, ar fi vrut să poată suprima în memoria lui vocile celorlalți, pentru a nu păstra decât, așa cum trebuie să fi fost în acea noapte de august 1926, vocea lui Ann.

„De ce nu te-am cunoscut atunci? spunea ea. De ce au trebuit să treacă atâția ani până să te întâlnesc? De ce n-a fost în seara aceea cineva care să-mi fi spus: Vezi domnul acela tânăr de lângă fereastră? Pe domnul acela ai să-l iubești într-o zi…

Și totuși, știu eu dacă nu a fost mai bine așa? Cred că nu m-ai fi iubit și cred că aș fi fost destul de proastă ca să nu-mi placi. Îmi plăceau bărbații care dansau bine, și tu dansezi atât de prost! Nu știi cât de mult m-am schimbat de atunci. Mă pieptănam prost, purtam rochii scurte, eram zăpăcită, eram nebună, eram… uite cum eram.”

Și luând de pe masă un creion de cărbune, desenă pe o hârtie de bloc o siluetă subțire de fată zăpăcită, cu picioarele în aer ca pentru o săritură, cu brațele deschise, cu părul fluturând în vânt. În câteva clipe, blocul era plin de imagini, care repetau aceeași siluetă de fată nebună, ce părea că-și transmite elanul săriturii de la imagine la imagine.

Din acest joc, ieși în câteva zile o întreagă serie de desene și acuarele, din care o parte fuseseră expuse în aceeași toamnă la salonul de Alb și Negru, iar celelalte aveau să ocupe mai târziu, în iarnă, un întreg perete din expoziția ei personală, toate purtând același titlu: august 1926.

Paul asistă cu stupoare la nașterea acestor imagini, pe care cărbunele ei părea că le înviază, le desprinde din propria lui memorie. Nu lipsea nimic: nici promenada de la Cernatu, nici terenul de tenis, nici trenul municipal, cu vagoanele lui galbene, nici acele minuscule gări pline de soare, în care aștepta câte o săsoaică tânără, cu o pălărie imensă de pai galben în cap și purtând o poșetă mare, lată, orășenească…

Multă vreme nu știuse nimic precis despre ea, deși o saluta pe stradă, ba de câteva ori se și întâmplase să schimbe câteva cuvinte împreună. Îl irita doar numele ei mic, acel pretențios Ann, când Anna ar fi fost un nume atât de liniștit.

Încerca acum, când iubirea lui devenise o așa de ascuțită suferință, să regăsească în amintire pe această Annă indiferentă și pierdută din primele timpuri, să fixeze în mici fapte din trecut apariția acelei tinere femei, pe care de-abia o cunoștea și care, pe atunci, nu-i putea face nici rău, nici bine.

Erau în memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferență, spre care revenea, când imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi întâmplări și se întorcea spre ele cu îngrijorare, ca spre niște fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le găsească decolorate de timp.

Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziua în care se întâlniseră la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, când cineva îl bătuse pe umăr. Era, spre mirarea lui, Anna, pe care nu o cunoștea destul de bine pentru un gest atât de familiar.

— Nu vrei să-mi cumperi și mie un bilet? ca să nu mai stau la rând.

Intraseră împreună în sală, dar el refuzase, aproape nepoliticos, rugămintea ei de a veni cu ea în primele rânduri, unde obișnuia să stea, din cauza ușoarei ei miopii.

— Iartă-mă, dar nu pot să stau prea aproape de ecran.

Și lăsând-o să-și continue drumul, se oprise pe la mijlocul sălii, bucuros că rămâne singur.

Ce departe, ce odihnitoare, ce neverosimilă era această întâmplare, acum, când, în orice sală ar fi intrat, gândul că și ea ar putea să fie acolo, însoțită poate de altcineva, îl tortura silindu-l să stea mereu la pândă pentru a recunoaște în obscuritate, în lungile șiruri de spectatori, capul ei blond, sclipind un moment sub lanterna unui plasator și pierzându-se pe urmă mai departe, în întunericul sălii…

Revedea de asemeni depărtata zi de ianuarie în care se întâlniseră în tren, venind de la Sinaia. El citea o carte, când Ann îi bătuse în geamul compartimentului.

— Ce surpriză! Mă credeam singură în tot trenul. Nu vii cu mine în vagonul-restaurant? Să luăm un ceai, să stăm de vorbă…

Refuzase plictisit, dând scuze vagi: prea multă lume în restaurant, preferă să rămână în compartiment, are de citit…

Pe vremea aceea nici un știa bine cum o cheamă.

Că este pictoriță nu aflase decât mult mai târziu și cu totul din întâmplare.

Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea), unde venise cu un prieten, și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de „creion chimic”. Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cam din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. Aceste mici trăsături atente păreau să fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri.

Era un grup de „scene de stradă” – case, pomi, trăsuri – toate văzute de sus, și ceea ce părea mai curios în ele era tocmai punctul de vedere ridicat de la care fuseseră privite. Albastrul tare de anilină le dădea un aer de dimineață, cu mult soare, cu multă lumină.

— E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri pe care le-am mai văzut.

Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.

Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.

— Iartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.

— Cum tablourile dumitale? Pictezi?

— Nu știai?

Încercă să-și ceară scuze pentru dubla gafă de a-i fi arătat că o cunoaște atât de puțin, încât nici nu știe că e pictoriță, și de a fi spus, cu glas tare, lucruri neplăcute despre lucrările ei. Ar fi vrut să retracteze, să se explice, dar ea nu-l lăsă să termine.

— Te rog, nu continua. Mi-ai făcut o plăcere, și acum vrei să mi-o strici. Ești primul om pe care-l aud vorbind deschis despre lucrările mele. Aici toată lumea e drăguță cu mine și toată lumea îmi face complimente. E mai comod pentru ei, dar nu e deloc folositor pentru mine. Haide, spune-mi tot ce gândești. Și mai ales fii sever. Te rog să fii sever.

Vorbea fără cochetărie, cu ceva loial, serios în privire, ca o elevă care așteaptă să i se arate pe caietul ei de clasă unde anume a greșit.

Paul îi spuse încă o dată că el nu are nicio cădere să vorbească despre pictură, că de altfel tablourile ei îi plac, mai ales pentru acel albastru așa de curajos și pentru desenul ei spiritual, care are îndrăzneala să fie cu atâta nepăsare stângaci.

— E foarte frumos și îți mulțumesc, dar simt că păstrezi o rezervă, pe care nu vrei să mi-o spui. De ce? Ți-aș fi așa de recunoscătoare! Haide, încearcă să fi sincer.

El privi încă o dată, încurcat, acele tablouri, încercând să găsească un cuvânt just.

— Ei bine, pentru că insiști, uite: am impresia că sunt prea volubile.

Anna nu înțelese cuvântul, căci, desigur, dintre toate obiecțiile posibile, numai la aceasta nu s-ar fi putut aștepta.

— Nu-mi cere să-ți spun mai mult, se scuză Paul. Cred că n-aș putea. Am impresia că e ceva care gesticulează în tablourile dumitale. Sunt prea expansive, prea vorbărețe, prea familiare de la prima vedere… Dar, la urma urmelor, e ăsta un cusur?

Anna rămase o clipă pe gânduri. Pe urmă abia răspunse întrebării lui.

— Cred că da, și încă unul foarte grav. Știu eu dacă am să mă pot lecui vreodată? Sunt așa de vorbăreață, așa de neserioasă…

Abia atunci surâse, nu fără puțină tristețe.

Se întâlniră câteva luni mai târziu, în primăvară, într-o dimineață de duminică, la Snagov, unde Paul venise pentru câteva zile, invitat la vila unor prieteni. Se oprise cu ei, în treacăt, la mica mănăstire de pe malul lacului și o găsise acolo cu surprindere pe Ann, singură în biserica rece, cu un bloc de desen în mână.

— Nu te credeam atât de harnică.

— Nici un sunt. Am trecut cu totul întâmplător pe aici. Am venit la Snagov cu mai mulți prieteni, dar i-am lăsat pe lac, la pescuit, și eu m-am oprit un moment să revăd mănăstirea. Nu știu dacă o cunoști bine. Sunt unele lucruri fermecătoare.

Se îndreptase spre ieșire, și de acolo, din prag, întorcându-se cu fața spre interior, îi arătă pe peretele din față, la intrarea în naos, o frescă de culori stinse, dar cu un grup de femei admirabil. Prima femeie din dreapta era întoarsă spre celelalte cu o mișcare grațioasă, ce imprima stofei o cădere în falduri mângâietoare.

— Dar nu asta e tot ce îmi place mai mult aici. Vino, te rog, cu mine, să-ți arăt un lucru într-adevăr miraculos.

Îl luă de mână și-l duse după ea spre centrul bisericii, aproape de altar, de unde îi arătă, pe peretele advers, o altă frescă, o coborâre de pe cruce.

— Sunt aici câteva greșeli de perspectivă, care mă emoționează. Și uite, este în planul al doilea un bătrân care-și duce mâna la barbă, cu un gest – cum să-ți spun eu? — cu un gest de fiecare zi, familiar… E un gest laic și sunt atât de mirată că-l găsesc pe un perete de biserică!

Vorbea cu însuflețire, cu aprindere, deși în șoapte, căci între timp mica biserică se umpluse de vizitatori, dar străbătea prin cuvintele ei un accent de convingere, de emoție, pe care Paul nu i l-ar fi bănuit niciodată până atunci.

Se făcuse târziu, prietenii lui erau grăbiți să meargă la masă și, deși i-ar fi făcut plăcere să mai stea de vorbă cu ea, își ceru scuze că trebuie să plece.

— Mai rămâi, insistă ea. Peste douăzeci de minute trebuie să vie barca să mă ia pe mine și te conduc eu până la vilă.

Fu silit să refuze, dar se despărțiră cu promisiunea de a se revedea, promisiune politicoasă ca atâtea altele.

O revăzu totuși, nu multă vreme după aceea.

Paul ieșise de la tribunal, după o zi întreagă pierdută într-o sală mică, de ședințe, la o audiere de martori, într-un proces fără interes.

Ca pe vremuri la școală, zilele cele mai atroce din tribunal erau cele de primăvară. Îi făcea rău soarele tânăr care inunda străzile și pe care el îl privea ore întregi de la fereastra unei săli de ședință, îi făceau rău figurile șterse, livide, care se agitau pe culoare, oameni uzați care dormitau acolo pe bănci, într-o lumină galbenă, prăfuită de arhivă.

Se oprise pe stradă, buimăcit de soare, și închise un moment ochii. Se simțea murdar, hainele i se păreau grele, gulerul – moale, cravata – strâmbă. Ar fi vrut să se scuture ca de funingine după un drum lung cu trenul. Ducea cu el miros de arhivă, și pe buze – un gust de hârtii vechi, îngălbenite.

O luase încet, cu pași grei, prin dosul tribunalului. Se simțea bătrân, și toată lumea care trecea pe lângă el i se părea tânără. Servieta atârna greu, ca de plumb. Dacă nu s-ar fi jenat, ar fi lăsat-o un moment jos, cum lasă un hamal povara ca să se odihnească.

Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă.

Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie, și se ascunse după un felinar, de unde putea privi fără să fie văzut.

Ar fi putut crede că e o școlăriță dacă n-ar fi fost îmbrăcată cu o eleganță de doamnă. Purta un taior gri, o pălărie gri cu boruri albastre, pantofi de antilopă albastră. Pe parapetul de piatră al porții, o poșetă din aceeași antilopă ca și pantofii fusese probabil lăsată jos, pentru a-i permite să aibă mâinile libere.

Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac, prea înaltă. Foile taiorului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.

Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar, fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă, și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori – doar fruntea ridicată puțin deasupra lor – porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.

Paul o privi cum se depărtează și i se părea că rămâne în urma ei o trenă de lumină. Se simțea și el mai tânăr, anotimpul, pe care îl uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină în toată acea zi. Ar fi vrut să fugă după ea, să-i mulțumească, să-i sărute mâna, dar o lăsă să treacă netulburată colțul și să dispară.

Totuși, simțea nevoia să-i trimită un cuvânt de simpatie, primul de când o cunoștea. Își aminti că prin apropiere, în Piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului, care îl întreba, fără ironie desigur:

— Dacă mai aveți nevoie, vă mai putem aduce.

În mai era nespus de ieftin, și cu cele câteva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină întreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu câteva cuvinte scrise în grabă, pe o carte de vizită.

„Altă dată când vrei liliac, fii mai prudentă. Dacă ai nevoie de avocat (articolul 306 și 308 codul penal: «Acela care va lua într-ascuns un lucru al altuia săvârșește un furt. Furtul se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la 2 ani…»), îți stau la dispoziție.”

„Nu știi ce rușine mi-e de dumneata”, îi spunea Ann a doua zi, primindu-l la ea acasă. „Dacă aș fi știut că mă vezi, cred că aș fi înghețat acolo, cu mâinile pe poartă. Ești un om de care mi-a fost totdeauna puțin frică. Nu știu de ce, nu mă întreba de ce.”

Casa era plină de liliacul trimis în ajun. Cât nu încăpuse în vasele de flori, era pus în carafa de apă, în pahare, pe masă, pe etajere, la fereastră.

— Am să-l păstrez mereu, aici. Când s-o vesteji, am să pun altul în loc. Și poate că nici nu se vestejește.

Purta o rochie simplă, bleumarin, cu guler alb, ceea ce îi dădea un aer de școlăriță.

— Ești într-adevăr așa de tânără?

— Ești într-adevăr așa de bătrân? Mi-e frică de dumneata. Totdeauna mi-a fost frică de dumneata. Ești atât de încruntat, atât de absent! Când mă saluți pe stradă – și nici un mă saluți totdeauna – am impresia că nici un mă vezi.

Vorbea repede, temându-se, parcă, de tăcerea lui. Își dusese mâinile la piept, școlărește, ca să-și reprime gesturile, lucru care îi dădea, o dată mai mult, un aer de fată de școală.

— Mi-e greu să cred că ești aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată n-am îndrăznit să sper. Știu atâtea lucruri despre dumneata. Știu cărțile pe care le citești. Știu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Știu că joi seara ai fost la Filarmonică și ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? de câte ori citesc o carte, mă întreb: el ce ar crede? Aș vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, așa de neserios. Aș vrea să crezi că sunt mai puțin zăpăcită decât par, mai puțin superficială… Îți promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicălește. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm câtăva vreme. Dacă va merge – bine; dacă nu, renunțăm.

În amintirea acelei zile, liliacul rămăsese singura lor floare.

Mai târziu, în iarnă, Paul se oprise cu uimire, într-o zi de ianuarie, în fața unei vitrine de florărie, în care zărise câteva crengi albe de liliac. Nu știuse până atunci că se pot găsi în plină iarnă și i se păreau, dincolo de geamul înghețat, ireale.

Le mângâia totdeauna cu timiditate, temându-se, parcă, să nu se desfacă sub degetele lui. Liliacul alb de iarnă nu avea aroma violentă a celui de primăvară, ci un miros slab, stins, ca o răsuflare, ca un fum.

Dacă se întâmpla să fie certați, era de ajuns să trimită sau să primească o creangă de liliac, pentru ca, fără cuvinte și fără explicații, o despărțire de câteva zile să ia dintr-o dată sfârșit. Liliacul era pentru amândoi o superstiție, care îi dezarma, care îi ajuta să se regăsească.

Nu putea pe atunci bănui că va exista într-o zi o altă Ann, pentru care acele flori albe își vor fi pierdut întreg înțelesul, ca un obiect fără nume, fără amintiri.

Primele zile ale iubirii lor se petrecuseră la Sibiu, oraș pe care nu-l cunoștea niciunul din ei.

— Mi-e indiferent unde, dragul meu. Undeva unde să fiu singură cu tine, câteva zile. Pe urmă, oricum ai să mă lași.

— De ce?

— Pentru că nu mă iubești.

El nu răspunsese nici da, nici nu – și de altfel ea părea că nici nu așteaptă un răspuns.

Sibiul îl aleseseră în ultimul moment, în gară, pentru că primul tren care pleca era spre Sibiu.

Totul o încânta în orașul transilvănean: străzile largi, vitrinele prăvăliilor, firmele nemțești, dialectul săsesc, masa la restaurant, lista cu feluri de mâncare pe care nu le cunoștea și din care alegea la nimereală, închizând ochii și oprindu-și degetul pe listă: „Să vedem ce o fi asta”.

Dimineața, când se trezea din somn, îi plăcea să privească de la fereastra hotelului copiii care treceau spre școală cu ghiozdanele pe spate, săsoaicele opulente care se întorceau de la piață cu coșurile în mână și se opreau la un colț de stradă, câte trei-patru, vorbind cu aprindere, obloanele prăvăliilor, care se ridicau uruind… Totul i se părea onorabil și sever.

— Suntem singurii oameni care se iubesc în orașul ăsta, spunea ea.

Și pe urmă, ca și cum abia în acel moment și-ar fi dat seama că e goală, alerga cu o tresărire de alarmă înapoi în pat, ca să se ascundă, ca să se acopere. Era albă, așa de albă, încât, goală fiind, părul ei blond părea că se decolorează sub lumina trupului gol.

Când cobora în holul acelui mic hotel de provincie, o intimidau privirile respectuos intrigate ale oamenilor de serviciu și ale funcționarilor, căci tinerețea ei aducea acolo o undă de mister, poate chiar de scandal.

Era fericită de tot ce vedea. Se plimba toată ziua în acele delicioase tramvaie sibiene, de la „Orașul de sus” la „Orașul de jos”, și o amuzau chipiul taxatorilor, ca al ofițerilor austrieci în operetele vieneze, rochiile greoaie ale săsoaicelor, rochii de provincie, cu agrafe, cu flori, cu noduri. Dacă ar fi avut un bloc de hârtie cu ea, ar fi desenat, căci găsea pretutindeni motive de desen.

Cu un desen – cu unul singur – tot se întorsese de la Sibiu. Erau la o masă, pe trotuar, în fața unui restaurant, la ora prânzului, când tocmai ieșeau copiii de la școală. Trecea un grup de fetițe prin fața lor, și Ann o oprise pe una din ele, întrebând-o cum o cheamă.

„Ingrid“, răspunsese ea, puțin speriată, iar colegele ei adăugaseră cu mai mult curaj: „Ingrid Schreiber”.

Ingrid era blondă, avea cozi împletite pe spate, o șapcă albastră trasă băiețește pe frunte și doi ochi oblici, care dădeau figurii ei de înger saxon o ciudată grație de mică tătăroaică dobrogeană.

— Ingrid, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Dă-mi o hârtie și un creion din ghiozdanul tău. Vreau să te desenez.

Ingrid era și speriată, și mândră, iar Ann prinsese acolo într-o schiță grăbită acest aer de copil uimit, schiță care la întoarcere avea să devină un portret în ulei, pus în camera lui Ann, deasupra patului, de unde ea avea să privească mai departe, cu aceeași privire nedumerită, lucruri încă neînțelese.

Unde era acum această Ann din primele timpuri ale iubirii lor?

Era pe atunci gata oricând să-l primească sau să vie la el, să accepte o chemare sau un refuz, să-și facă într-o clipă valizele când pe neașteptate el venea s-o ia într-o călătorie de câteva zile, sau, dimpotrivă, să și le desfacă, atunci când tot pe neașteptate, și fără s-o întrebe, el renunța la o plecare de mult plănuită și care între timp devenise pentru ea o copilăroasă bucurie.

— Tu nu întrebi niciodată nimic, Ann?

— Pentru că nu aș avea, dragul meu, decât o singură întrebare de pus – „de ce nu mă iubești?” – și pe asta, vezi, nu vreau s-o pun.

Cum dintr-o iubire, începută așa de ușor (căci, blondă cum era, fără mistere și fără secrete, Ann părea tipul predestinat al unei iubiri ușoare), avea să ajungă la această suferință era pentru el inexplicabil.

Ultimul ei surâs, ultimul ei gest îi erau cunoscute – și totuși trebuia să vie o zi în care fiece surâs să fie o enigmă, fiece cuvânt – o taină; trebuia să vie un timp în care simplul fapt de a o zări să devină un lucru greu, de multe ori imposibil, un timp în care avea să cutreiere nopți întregi din restaurant în restaurant, din bar în bar, cu speranța că o va găsi în sfârșit și o va vedea, fie numai o singură clipă.

Când o regăsea totuși pe vechea Ann, când se întâmpla să revină iubitoare spre el (“Ești un prost, și eu tot numai pe tine te iubesc”), când o vedea agitându-se goală prin casă, aruncându-și lucrurile și nemaiștiind unde să le găsească, o oprea într-una din pozele ei comice, ciufulită, cu părul căzându-i pe frunte, cu un ciorap pe braț și cu celălalt aruncat pe umeri ca o eșarfă și știind prea bine că fata aceasta zăpăcită și scumpă este totuși pierdută și că a doua zi va reîncepe aceeași suferință, o privea îndelung: „Lasă-mă, Ann, să văd cum arată o femeie fatală”.

Erau nenumărate lucruri pe care la început abia le vedea, cu un fel de nepăsare amuzată, dar pe care mai târziu – fără să știe exact când și de ce – începuse să le observe cu o chinuitoare neliniște. Îl irita cât de multă lume cunoaște Ann.

Intrarea ei într-un restaurant era salutată de zeci de priviri, care se întorceau în același timp spre ea, cu ceva indiscret, insistent.

— De unde cunoști tu atâta lume? Cine e tipul care a trecut?

Răspunsurile ei erau de obicei vagi, evazive. „Nu știu cine e. Vine pe la expoziții.” Paul vedea totdeauna dincolo de această impreciziune mari enigme de dezlegat.

Mai dureroase însă erau răspunsurile ei precise, spuse cu indiferență.

„L-am cunoscut acum trei ani, în tren spre Budapesta.”

Paul vedea vagonul de dormit, culoarul cu lumini albastre, Ann lângă fereastră stând de vorbă cu tovarășul ei întâmplător de călătorie; o auzea parcă râzând (căci râde, vai! atât de ușor…) când o zguduitură mai puternică o arunca în brațele lui. Vedea așternutul alb al paturilor, prin ușile rămase deschise, culoarul pustiu, trecerea ei dintr-un compartiment într-altul, în plină noapte… își amintea cu câtă ușurință îi cedase lui pe vremuri – și îl scandaliza în amintire. Ar fi vrut să-i fi rezistat mai mult atunci, pentru ca acum să poată crede că pentru ea a se culca sau nu cu un bărbat nu era deloc un lucru fără importanță.

În fiecare privire străină care se îndrepta spre Ann, în fiecare salut, i se părea că e o amintire, o chemare. Era furios că din politeță trebuie și el să răspundă acestor saluturi, semne ce treceau deasupra lui ca niște telegrame cifrate, pe care le interceptezi fără să le poți citi, căci nimeni nu-l putea asigura că fiecare nou salut nu purta un mesaj, o aluzie sau o propunere: „îți amintești?” sau „Te aștept”.

Vernisajele Annei aduceau în sălile de pictură o lume nouă: figuri de bar, figuri de curse, figuri de premieră, și a doua zi în ziare, la rubrica mondenă, se publicau fotografii și nume de la „cel mai strălucit vernisaj al anului”.

Tablourile ei se vindeau prea bine, lucru pe care la început Paul nu-l remarcase, dar care mai târziu, când, fără să vrea, începuse să cunoască mai de aproape „bursa” tablourilor, i se păru neliniștitor. Când un tablou de Margareta Sterian sau de Cornelia Babic se vindea cu trei sau patru mii de lei, când Iorgulescu-Yor, care avea totuși reputația de a „ține la preț”, vindea o pânză de 30/50 cu 5 000 de lei, iar una de 50/70 cu 8 000, tablourile lui Ann obțineau prețuri pe care numai un Iser sau un Petrașcu le puteau cere.

Rămăsese celebru între pictori un mic Balcic albastru, agreabil desigur, dar nu extraordinar nici față de celelalte lucrări ale ei – și pe care ea îl vânduse cu suma fabuloasă de 50 000 de lei.

Când se întâmpla să expună într-o expoziție colectivă, la Salon, la Grupul nostru, tablourile ei se distingeau ușor de celelalte, prin acel carton alb, care dă prestigiu și lumină unui tablou: „reținut”.

Paul se jena de repeziciunea cu care, din primele zile, aceste cartoane albe înfloreau în colțul pânzelor ei, în timp ce ceilalți pictori aveau atâtea greutăți până să-și plaseze tablourile, ba uneori rămâneau cu ele nevândute până la închiderea expoziției.

Ar fi vrut ca Ann să aibă puțină discreție în satisfacția ei, puțină nepăsare în succes, dar odată, când încercase să o facă a înțelege acest lucru, își atrăsese din partea ei un răspuns zdrobitor: „Ce? Vrei să-mi fie rușine că am succes?”

Cu atât mai zdrobitor răspuns, cu cât el tocmai acest lucru i-ar fi cerut: să-i fie puțin rușine de succesele pe care le are.

Ann își pierduse cu totul timiditatea ei de pe vremuri, îndoiala cu care începea un tablou, frica de școlăriță cu care aștepta o impresie. Avea acum o adevărată artă de a-și plasa tablourile, de a-și folosi relațiile, de a simți într-o nouă cunoștință un client posibil.

„Client” era cuvântul care revenea mai des în limbajul ei, și pe Paul îl îngrozea dublul înțeles al vorbei.

„Ce fel de client?” o întrebase odată cu brutalitate, privind-o drept în ochi. Ea se clătinase sub oribila injurie, ca pălmuită, și izbucnise într-un plâns zguduit, disperat, pe care el abia reuși să-l potolească, cerându-și iertare, plin de remușcări și totuși fericit că plânsul ei așa de sincer, așa de copilăros, dezmințea bănuielile și temerile lui.

Erau zile în care Ann devenea de negăsit. Toate insistențele lui de a o întâlni se loveau mereu de același cuvânt, pe care ea îl spunea puțin sentențios, ridicându-l ca pe un scut: „întâi pictura!”. Nimic n-o apăra mai bine, nimic n-o ascundea mai mult.

„Astă-seară nu sunt liberă. Am o întâlnire de afaceri: un client cu care tratez să-i vând florile albastre.”

Luase obiceiul de a-și întâlni clienții la ea acasă sau în oraș, la restaurant, la o masă de bar, și nu la expoziție, pe unde venea de altfel rar, numai în treacăt, ca să fumeze o țigară, ca să schimbe câteva cuvinte, în rochie de stradă, fără să-și scoată pălăria, în vizită.

Paul încercase să o convingă că prestigiul ei de artistă pierde prin acest exces de familiaritate cu publicul.

— Înțelege, dragă Ann, nu-ți vorbesc ca un om gelos, ci ca un prieten îngrijorat. Un artist nu are dreptul să facă publicului concesiile pe care le faci tu cumpărătorilor. Trebuie să fie mai puțin abordabil, mai mândru, mai orgolios, mai singuratec.

Ea asculta cu luare-aminte și părea că aprobă tot, că înțelege tot, dar când de la considerațiile de ordin general despre îndatoririle artistului „adevărat” el trecea la propuneri concrete (și aici prietenul dezinteresat nu-l mai ascundea prea bine pe amantul gelos) și când îi cerea să renunțe la întâlnirea fixată și să-i telefoneze amatorului că dacă ține cu adevărat să cumpere „florile albastre” n-are decât să treacă a doua zi dimineață pe la sala Dalles, între 11 și 12, ea nu mai era dispusă să-l asculte și îl întrerupea scurt:

— Ce? Vrei să-mi zdrobești cariera?

„A zdrobi cariera” era o expresie care apărea pentru prima oară în limbajul lui Ann. Paul cunoștea prea bine acest limbaj pentru ca schimbările de vocabular să nu-l neliniștească. De unde veneau aceste cuvinte noi, care răsăreau deodată în vorbirea ei, ca niște ecouri dintr-o viață pe care el nu o cunoștea și din care nu străbătea până la el decât un cuvânt scăpat din neatenție?

S-o asculte vorbind pe Ann fusese pentru el în primele timpuri o plăcere plină de surprize. I se păruse la început că e foarte vorbăreață, dar cu vremea observase că volubilitatea ei era făcută mai mult din gesturi și zâmbete, dintr-o alternanță de scurte exclamații și scurte tăceri, care dădeau vorbirii ei un aer de agitație continuă.

„Ce sintaxă curioasă ai tu, dragă fată!” spunea el, amuzat de construcțiile ei de frază. Ceva dintr-o veche manie de latinist se trezea în el ca să studieze gramatical micile ei discursuri.

Vorbea cu fraze simple, pe care însă le complica o ploaie de interjecții și întrebări – da? nu? vezi? știi? vrei? — ca o serie de bemoli și diezi într-o gamă cu variațiuni, ceea ce făcea din cea mai simplă povestire a ei un lucru palpitant, cu ridicări și scăderi de ton, cu inflexiuni de voce cu întoarceri subite în privire. Ceva mirat, ceva surprins era în toată vorbirea ei, ca și cum s-ar fi luptat cu replici pe care numai ea le auzea și cărora, trebuia să le răspundă pe rând, ca un jucător de șah angajat în mai multe partide deodată. Și tot ca un jucător de șah care în anumite situații confuze recurge la unele mișcări tip, de așteptare – a deplasa fără utilitate un pion, sau a mișca un turn pe o linie moartă – avea și ea unele expresii uniforme, pe care le repeta aproape mecanic, fiindcă nu spuneau nimic și îi erau la îndemână, ca niște vechi gesturi obișnuite, care de mult își pierduseră sensul lor de la început: „Asta e cu totul altceva”, „Totul e posibil”, „Știu și eu ce să mai cred?”.

Ann primea cu ușurință cuvinte și expresii pe care le auzea uneori întâmplător și care pe urmă rămâneau în vorbirea ei obișnuită, la început în glumă poate, pe urmă însă dintr-o adevărată neputință de a le uita, până ce se stabileau definitiv în argoul ei personal.

La Sibiu, opriseră într-o dimineață pe un trecător ca să-l întrebe dacă muzeul Bruckenthal, unde voiau să meargă, era departe. „Departe, da’ nu cine știe ce”, fusese răspunsul – și acest fel de aproximație o amuzase pe Ann atât de mult, încât o repetă câteva zile în șir, cu toate prilejurile posibile: mâncarea era bună, „da’ nu cine știe ce”, apa în baie era fierbinte, „da’ nu cine știe ce”, noaptea era înstelată, „da’ nu cine știe ce”. La început spunea acest lucru râzând, ca și cum ar fi subliniat cuvintele, dar cu vremea intenția ironică se șterse, ba chiar dispăru de tot, iar acest „da’ nu cine știe ce”, care câtva timp avusese ceva comemorativ (ca și cum i-ar îi spus indirect lui Paul: „Îți aduci aminte, la Sibiu”), deveni nu numai una din locuțiunile ei cele mai întrebuințate, dar modul ei preferat de a nuanța o opinie, de a exprima o rezervă.

Fusese la început, în primele timpuri ale iubirii lor, una din bucuriile lor reciproce să-și descopere unul altuia anumite ticuri de gest sau de vorbă, care pentru cealaltă lume, care îi cunoștea mai demult, deveniseră poate prin repetare și obișnuință imperceptibile, dar care, remarcate pentru prima oară, aveau ceva eu totul neașteptat.

„Ce curios te încrunți tu!” observase din primele zile Ann și încercase să-l imite, lăsând sprânceana stângă în jos și ridicând-o pe cea dreaptă, foarte arcuită, lucru pe care la început nu-l reușea decât trișând puțin și deschizându-și mare ochiul drept, cu două degete, ca și cum ar fi vrut să fixeze în arcada lui un monoclu.

Erau o sumă de gesturi mărunte, pe care mai întâi le observase la el, în glumă, cu tandrețe ironică și le imita râzând, ca și cum ar fi vrut să-l dezvețe de ele, dar care, cu trecerea timpului, intrau pe nesimțite în propriile ei deprinderi. Paul asistase, la început indiferent, sau cel mult amuzat, dar mai târziu cu o emoționată mirare, la această insensibilă transmisiune de gesturi și cuvinte pe care le regăsea în limbajul lui Ann, puțin modificate de mișcările sau de pronunțarea ei, ca și cum ar fi fost adaptate la registrul ei vocal, ca o arie de bărbat retranscrisă pentru voce de soprană. Erau aceleași cuvinte, aceleași gesturi, dar de își păstrau multă vreme un aer particular, de parcă ar fi fost imprimate în vorbirea lui Ann cu litere speciale, detașându-se în frază ca un citat dintr-o limbă străină, ca un proverb pus între ghilimele, până ce aceste ultime rezistențe cădeau și ele, iar gestul sau cuvântul care fusese până atunci pentru Ann un fel de neologism era pentru totdeauna încorporat în vocabularul ei curent.

Ea îl făcuse pe Paul pentru prima oară atent asupra obișnuinței lui de a repeta, două câte două, expresiile de afirmație sau negație: „evident - evident”, „în niciun caz - în niciun caz”, „absolut exclus - absolut exclus”.

„Cât de puțin mă supraveghez, gândise atunci Paul, dacă ani de zile am putut vorbi în felul acesta fără măcar să bag de seamă! A trebuit să vie Ann ca să observe.”

De câte ori într-o frază a lui revenea acel dublu „evident - evident”: ea îl sublinia cu o explozie de râs.

„Nu te supăra, dragul meu Paul, că râd. Ți-am spus că mi-e puțin frică de tine și – ce vrei? — când descopăr o copilărie ca asta, parcă mă tem mai puțin, parcă mă apropiu mai mult. Aș vrea să ai o mie de defecte mici, aș vrea să vorbești cu r, aș vrea să nu-l poți pronunța pe s. Aș vrea să pot râde de tine, dragul meu, înțelegi?”

Dar fără să știe cum, ea însăși se deprinse mai târziu să vorbească în felul lui, și printre primele lucruri pe care le împrumutase de la el fusese tocmai această manieră de a întări, prin repetare, anumite cuvinte și exclamații, confirmând sau negând ceva. Vorbirea ei era acum plină de

„evident - evident”, „nici vorbă - nici vorbă”, „imposibil – imposibil”, pe care dacă el le spunea oarecum mașinal, din neatenție, ea le pronunța cu un accent bătăios, de convingere, de intransigență, ceea ce le sublinia și mai mult.

Erau unele cuvinte care dispăreau uneori din expresiile lui curente și care, după o trecere de timp, apăreau din nou, dar de astă dată nu în vocabularul lui, ci al ei, așa cum la munte un izvor poate intra sub pământ, pentru ca după un lung drum subteran să iasă din nou la suprafață, cu totul în altă parte însă. Pe buzele lui Ann, cuvinte uitate de el căpătau o nouă viață, iar în mâinile ei vioaie, gesturi pe care el le părăsise cândva reînviau cu un fel de fidelitate automată, care mai târziu avea să supraviețuiască poate iubirii lor sfârșite.

„Cu niciun preț, cu niciun preț nu mai vreau să te văd”, îi scrisese ea odată, după o ceartă, dar acel dublu „cu niciun preț” purta parcă în el însuși propria lui dezmințire, căci în timp ce Ann era convinsă că se vor despărți, limbajul ei păstra, ca pe un gaj de fidelitate, acel tic de a repeta două câte două cuvintele și în care, fără voia ei, stăruia amintirea lui Paul.

Dar apăreau alteori cuvinte și expresii noi, pe care el le auzea pentru întâia dată și pe care le reținea alarmat, întrebându-se de unde vin și bănuind că dincolo de de se ascunde o întreagă lume de întâmplări, de aventuri, de taine, pe care ar fi vrut să le descifreze.

În ultima vreme mai ales, vocabularul lui Ann suferise nenumărate mici inovații, și după fiecare despărțire mai lungă – fie că erau certați, fie că el trebuia să plece în provincie pentru diverse procese, fie, în sfârșit, că ea era prea ocupată cu lucrul – când se regăseau, el descoperea cu dezolare noi schimbări în felul ei de vorbă, noi gesturi sau noi cuvinte.

„E rulant”, spunea Ann de la un timp când ceva i se părea excesiv de comic, și atunci dădea capul pe ceafă, râzând zgomotos, cu toată gura deschisă. Și cu insistența ei copilăroasă de a repeta un cuvânt nou, pentru că o amuza să-l audă, așa cum ar fi amuzat-o să deschidă și să închidă de nenumărate ori o brichetă sau o pudrieră nouă, spunea de zeci de ori pe zi, despre orice lucru, despre orice prostie, „e rulant”, „e rulant”, „e rulant”… De fiecare dată, Paul tresărea străpuns, căci i se părea că dincolo de această vorbă e o privire de bărbat, bărbatul de la care Ann va fi deprins noul ei cuvânt preferat. Era tentat s-o întrebe, ca și cum ar fi văzut în degetul ei un inel necunoscut: „Spune! De unde îl ai? Cine ți l-a dat?”

Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: „Mă duc la motiv”.

„A se duce la motiv” însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat – un pom, o casa, o piatră - care îi delimita „pe teren” peisajul pe care începuse să-l picteze.

„Motivele” Annei erau de nepătruns. Uneori, primăvara mai ales, sau spre sfârșitul toamnei, la începutul lui martie sau la sfârșit de octombrie, când era prea devreme sau prea târziu ca să plece la Balcic, îl ruga pe Paul, dar asta cu totul în primele timpuri ale dragostei lor, când ea avea sentimentul că-i cere astfel o mare favoare, îl ruga să iasă cu ea afară din oraș, dincolo de Herăstrău, sau și mai des, pentru că locurile erau mai puțin cunoscute, dincolo de Filaret, dincolo de moara lui Ciurel, în căutare de „motive”.

— M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine, să găsim ceva de pictat.

Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de martie, sau negru-ruginit de octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut, și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.

Câțiva salcâmi strânși laolaltă făceau un început de pădure, o apă răsărită nu se știe de unde – poate din ultimele zăpezi topite, poate din ultimele ploi de toamnă - părea un afluent rătăcit pe drum.

Paul nu izbutise niciodată să înțeleagă pentru ce rațiuni ascunse Ann alegea un loc și nu altul, pentru ce acolo unde el nu vedea nimic deosebit ea se oprea deodată din mers, privind eu un fel de atenție îngrijorată un punct pentru el invizibil, pe care îl indica cu un gest decis: „Aici”.

— Ce e aici, Ann?

— Noul meu motiv.

Revenea în zilele următoare singură, cu instrumentele de lucru, dar spre seară Paul venea să o ia acasă, căci se făcea întuneric devreme și, cum ar fi fost prea scump să țină toată după-masa cu ea pe câmp un taximetru, trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum pe jos. Trecerea lor seara prin mahalale producea oarecare senzație și, ca pe vremuri la Cernatu, gospodinele ieșeau în prag, și copiii se opreau din joc, ca s-o privească pe această fată blondă, cu pantaloni băiețești (căci purta șort și bluză de sport sau, când era frig, un trening albastru de lână), care își ducea în spinare șevaletul, cutia de culori, scaunul de pânză, lăsându-l pe Paul să-i ducă cel mult un pled, un termos cu ceai cald sau o pungă cu fructe. Uneori, pentru că nu găseau în drum o mașină liberă – sau pur și simplu pentru că-i plăcea lui Ann să braveze lumea, să simtă în jurul ei o mică rumoare scandalizată – îl convingea pe Paul să se întoarcă până în centru cu tramvaiul sau cu autobuzul, ba chiar, pentru ca scandalul să fie întreg, luau bilete de corespondență și așteptau pe trotuar, la una din stațiile din centru, la Carpați, la strada Regală, să le vină tramvaiul.

„Vreau să te compromit, vreau să știe toată lumea că ne iubim, vreau să nu mai poți scoate capul în lume”, spunea Ann când îl vedea pe Paul jenat, neobișnuit să înfrunte privirile intrigate ale trecătorilor, pe care ea, dimpotrivă, le suporta cu bravură, ba chiar le și provoca puțin.

E adevărat însă că mai târziu, printr-o totală schimbare de idei asupra lucrurilor care se cuvin sau nu se cuvin și printr-o subită grijă de onorabilitate, Ann suprimase cu totul asemenea aventuri și nu numai că i s-ar fi părut de prost gust să meargă cu șevaletul în tramvai, dar îi și interzicea lui Paul să mai vină seara pe câmp, ca să o ia de la lucru, fiindcă – spunea ea – e la urma urmelor penibil să umble mereu cu el, pe străzi mărginașe, mai ales că ar putea să o vadă camarazi de ai ei, care întâmplător s-ar fi întors de la lucru prin același cartier.

Astfel, „a merge la motiv” încetase a fi, ca altădată, un prilej fericit de întâlnire, ba chiar devenise un obstacol, cu atât mai greu de înlăturat, cu cât Ann obișnuia să invoce acum munca ei, arta ei și argument ultim: „cariera” ei.

„Mâine nu te pot vedea: mă duc la motiv” sau „Iartă-mă că n-am fost ieri: am fost la motiv” erau explicații fără replică posibilă.

Paul încerca să afle pe unde se găseau acum „motivele” Annei, dar ea nu-i dădea decât foarte vagi indicații (“Știi? nu sunt încă decisă, ezit, o să văd…”), și chiar dacă uneori, din neatenție sau indiferență, îi spunea cu oarecare preciziune locul unde se afla actualul ei motiv (“Uite, spre Filaret, dincolo de casa galbenă, unde am căzut eu — ții minte? — toamna trecută, când mi-am rupt catarama de la pantoful de antilopă”), el știa prea bine că ar fi inutil s-o caute, pentru că nu o va găsi și pentru că a doua zi ea se va mira foarte sinceră: „Cum? ai fost? Vai, ce prost ești… m-a durut capul… m-am răzgândit în ultimul moment… nu m-am putut duce… nu ți-am spus să nu vii?”

Motivele Annei deveniseră pretexte, și „a merge la motiv”, era acum forma ei cea mai comodă de a minți.

Nu o văzuse de o săptămână, când, într-o dimineață aruncându-și ochii pe un ziar, numele ei, deși tipărit cu litere mici, la o rubrică de informații, se desprinse singur din toată pagina. Era o notă despre pavilionul românesc la expoziția din Liege din 1934, un fel de comunicat oficial al Comisariatului Expoziției, prin care se anunța că pictorii și sculptorii însărcinați cu decorarea interioară a pavilionului vor pleca, cinci zile, „sâmbătă, 12 mai a.c., orele 9.50”, spre Bruxelles. Intre cei câțiva decoratori aleși era și Ann.

Paul crezuse că era o greșeală, căci nu-și putea imagina că Ann l-ar fi lăsat să afle un lucru atât de important din ziare și nici că în preajma unei plecări atât de apropiate ar fi lăsat să treacă o întreagă săptămână fără să-l vadă, chiar dacă din cine știe ce prostie se considerau de câtva timp certați.

„E adevărat? Pleci?” o întrebase la telefon, ținând încă ziarul în mână, cu ochii ațintiți spre uluitoarea veste.

„A, nu știu – răspunse evaziv Ann –, nu e încă nimic sigur, s-ar putea, dar deocamdată nu e nimic fixat. Dacă o fi ceva, te anunț. Uite, să ne întâlnim diseară… adică nu, diseară nu, că tocmai mă întâlnesc cu arhitecții pavilionului, dar mâine dimineață telefonează, sau mai bine lasă, că te chem eu… te chem sigur, m-auzi?…”

Cele cinci zile până la plecare trecuseră încet, într-o așteptare de fiecare secundă, cu răsuflarea tăiată, la fiecare pas pe scară, la fiecare zgomot de ascensor, la fiecare sonerie de telefon, căci întrebarea nu mai era dacă Ann va pleca sau nu la Liege, ci – mai simplu, mai urgent și mai dureros – dacă va veni să-l vadă, dacă-l va chema, dacă-i va trimite cel puțin un cuvânt, sau un semn. Îi era teamă să plece de acasă sau de la birou – singurele două locuri unde ea i-ar fi putut telefona – ca nu cumva tocmai în lipsa lui să vină în sfârșit apelul ei atât de așteptat, și când totuși era silit să iasă în oraș, îi înnebunea pe șoferi grăbindu-i spre casă, unde reîncepea aceeași așteptare, aceeași pândă. De sute de ori ridicase receptorul, ca să o cheme el pe Ann, de sute de ori începuse să formeze acel număr care îl obseda ca un nume, dar nu îndrăznise niciodată să-l ducă până la capăt. Ce ar fi putut să-i spună acestei Ann, care se ascundea și care își pregătea plecarea ca pe o fugă?

Uneori telefonul suna totuși, și el nu-și putea reprima o tresărire nervoasă de spaimă și de speranță, care pe urmă i se părea cu atât mai ridiculă, cu cât nu era decât o greșeală sau cine știe ce comunicare fără importanță — de altfel toate erau fără importanță.

„E absurd, e de neiertat, parcă aș fi un licean, parcă aș avea douăzeci de ani, trebuie să înțeleg că așa nu mai merge, nu, nu mai merge, ceva trebuie să se schimbe…” Își promitea să fie calm și într-adevăr dacă telefonul sau soneria de la intrare sunau din nou, le lăsa câtva timp să sune, înainte de a ridica receptorul sau de a deschide ușa, pentru că de o parte voia să-și dea astfel o probă de stăpânire de sine, dar pentru că de altă parte, câteva secunde, își putea spune copilărește: poate că e ea… ar putea să fie ea…

Ba, câteodată, din superstiție, din necaz sau numai din teama de a nu suferi încă o deziluzie, nu răspundea deloc și lăsa soneria telefonului să sune fără răspuns, până cel care chema renunța. Dar în momentul în care auzea acel declic ce întrerupea contactul, în momentul în care telefonul tăcea definitiv, gândul că totuși în clipa aceea fusese Ann, că nu i-a răspuns și că a pierdut astfel poate singura șansă de a-i vorbi și de a o vedea îi dădea un intolerabil sentiment de nenoroc, ca unui jucător pasionat care, după ce, din superstiție, a spus „pas” pe nevăzute, tresare la gândul insuportabil că poate cărțile pe care le-a aruncat fără să le privească erau tocmai careul sau chinta regală ce i-ar fi permis să se refacă la capătul unei nopți de joc din care iese ruinat.

Plecările lui Ann! Le cunoștea atât de bine, trăise de atâtea ori în agitația lor, în zăpăceala lor! Valizele care se deschid și se închid zgomotos, dulapul cu ușile date larg de perete, rochiile întinse pe fotolii, pe pat, cordoanele, eșarfele aruncate pe unde, se nimerea, biletele multicolore de călătorie răsfoite cu febrilitate, cu neliniște (“Astea sunt toate? Crezi că n-am uitat nimic?”), cumpărăturile de ultim moment, cursele alarmate în oraș, pachetele cu care se întorcea acasă și pe care nu mai știa unde să le pună, de unde să le ia, ce să facă cu ele…

O vedea parcă alergând pe străzi, sărind dintr-un taxi într-altul, oprindu-se la o vitrină, intrând într-un magazin, uitând de ce a intrat, zăpăcită, entuziastă, obosită, plină de neliniște, de curiozitate, de așteptare… Ar fi fost așa de ușor, ar fi fost așa de normal ca într-una din aceste curse să-și aducă deodată aminte de el, cu acea tresărire speriată pe care o avea când își amintea ceva închizând ochii și ducându-și mâna copilărește la frunte — „Vai, ce zăpăcită sunt” – și de la primul telefon public (“Orașul ăsta e plin de telefoane, ce Dumnezeu!”) să-l cheme și să-i spună în sfârșit: așteaptă-mă, viu.

Cu fiecare ceas care trecea și făcea deci plecarea mai amenințătoare, acel „sâmbătă, 12 mai a.c. orele 9.50” citit în ziare, care fusese la început o dată abstractă, ceva inform, depărtat, neprobabil, prindea realitate și devenea un punct viu, un punct dureros, greu de privit în față. Cu fiecare ceas, cu fiecare zi, așteptării lui Paul i se adăuga un sentiment de stupoare, ca în fața unui fapt cu desăvârșire absurd, și pe care totuși îl vezi împlinindu-se sub privirea ta înmărmurită.

Urmărise în dimineața plecării, pe cadranul ceasului său de mână, rotirea lentă a minutarelor, mișcarea măruntă, dințată a secundarului – așa cum aștepți să se facă 12 precis ca să stingi luminile în noaptea Anului Nou – și când cele două minutare se suprapuseseră exact, arătând ora zece fără zece, ridică receptorul și chemă biroul de informații al Gării de Nord, ca să întrebe dacă Simplonul a plecat.

„Da, a plecat, chiar în momentul ăsta s-a pus în mișcare”, răspunse un funcționar.

O absurdă liniște îl cuprinse, ca și cum toată febra lui din ultimele zile n-ar fi fost provocată decât de îndoiala dacă în ziua de „sâmbătă, 12 mai 1934” trenul Simplon va pleca sau nu la ora reglementară de 9.50, iar acum, de vreme ce aflase în sfârșit ceea ce voia să știe, putea să doarmă și să uite.

Într-un ziar de după-amiază văzu o fotografie luată dimineața pe peronul Gării de Nord: „Grupul de artiști români plecați în Belgia pentru lucrările pavilionului nostru de la Liege”.

Ann purta un taior de voiaj și avea pe cap un fel de caschetă albă, pusă băiețește, puțin oblic pe frunte. Paul o privi câtva timp liniștit: i se părea că nu are nimic să-i spună, nimic s-o întrebe.

Un București din care lipsea Ann devenea un oraș calm, puțin provincial. Era ca și cum, deodată, zgomotele s-ar fi îndepărtat, străzile ar fi tăcut. Paul avea impresia că se află undeva în provincie, la Craiova, la Râmnicu-Sărat, la Roman, unul din acele mici orașe pe unde se ducea uneori pentru un proces și unde știa bine că nu i se poate întâmpla nicio surpriză, nicio întâlnire.

Plecarea lui Ann îi aducea o neașteptată liniște, un sentiment de toropeală, de indiferență. Totul era decolorat, cenușiu și suportabil. Odihna de a nu aștepta nimic avea poate ceva amar, dar o primea ca pe un somn.

La birou îl așteptau scrisori nerezolvate, la tribunal — lucrări rămase în întârziere. Revenea spre ele cu o totală indiferență, dar decis să se lase prins într-un orar mecanic de lucru. Redacta lungi scrisori de afaceri, pe care le bătea singur la mașină: îi plăcea să asculte zgomotul sec al clapelor, bătaia lor scurtă.

Întâlnea uneori în ziare fotografii și dări de seamă despre lucrările de la Liege și le citea fără curiozitate, fără neliniște. Într-un număr din Illustration apăruseră câteva schițe și planșe în culori despre pavilionul românesc, care era aproape gata, de altfel, data inaugurării se apropia, și Paul, găsind revista într-o seară la restaurant, uitată pe un scaun, o răsfoise liniștit, ca și cum nici n-ar fi fost vorba despre Ann.

— Ei, îți place ce fac dumnealor? îl întrerupse din lectură o voce indignată.

Era un pictor destul de cunoscut, retras de câțiva ani la lași, profesor la școala de belle-arte de acolo și care expunea din ce în ce mai rar la București, de unde fugise

— Spunea el – pentru că nu se mai găsea nici vin bun, nici pictură bună. Paul îl cunoștea vag, de la un vernisaj, unde apariția lui de urs îmbufnat fusese primită de pictorii tineri cu un val de simpatie și de spaimă, căci se cunoștea mania lui de a se opri în fața tablourilor și de a vorbi tare, aproape vociferând, și de a arunca „verde în față” ori laude enorme, de necrezut, ori, mult mai des, înjurături și invective cutremurătoare.

Se așezase la masa lui Paul fără să-l întrebe și, luându-i revista din mână, o răsfoia nervos.

— Te întreb, îți place? Zi-i și dumneata, asta-i pictură? Astea-s panouri? Au înnebunit de tot. Dau cu bidineaua în neștire, și uite că peste noapte pavilionul e gata. Au venit, domnule, și la mine de m-au întrebat: nu vii, coane Fănică, la Liege să ne faci un panou, până-n zece zile, de opt pe șase, uite bani, uite bilet de tren… M-am uitat la bani – buni bani, n-am ce zice! — m-am uitat la ei, și-mi venea să mă crucesc: păi bine, mă, știți voi ce e aia un panou, mă? De opt pe șase? Zece zile? Dar nicio sută nu-s destule. Dați-mi un an, și vi-l fac. Asta-i treabă grea, mă, asta-i treabă subțire: te dai cu capul de toți pereții până o termini, și nici atunci parcă n-ai lăsa-o din mâini, că parcă ai vrea s-o mai dregi și s-o mai ștergi și s-o mai schimbi. Cum ziceau latinii ăia, de cică ne-au fost strămoși: ars longa, cucoane, ars longa.

Paul îl asculta fără curiozitate – ce străine îi erau toate aceste povești de pictură! — dar cu oarecare plăcere de a auzi un glas jovial, care înjură, bruftuiește, se indignează, singur își dă replica, singur se contrazice sau se aprobă. Era oricum un om, acolo lângă el, un om care îl privea în ochi și îl îndemna să bea. De atâtea zile nu întâlnise pe nimeni, de atâtea zile nu schimbase cu nimeni un cuvânt. Și decât să umble năuc pe străzi, parcă tot mai bine era în acea grădină de restaurant, cu sticlele de vin care se adunau goale, jos pe pietriș, sub masă, cu taraful de lăutari care din când în când se trezea din somn, cu cele câteva femei elegante, în rochii deschise, imprimate - era la început de iunie – care aduceau în noaptea de vară bucureșteană o vagă fluturare de plajă, de mare… Pictorul ieșean vorbea mereu, și după fiecare pahar golit, indignarea lui, care între timp obosise, urca cu un nou semiton, refăcută, pornită pe noi bătălii. Arunca mereu numărul din lllustration și pe urmă iar îl lua în mâini, iar îl redeschidea, în căutare de noi argumente.

— … Uite, fata asta – și arătă spre o schiță pe care Paul abia atunci observă că era semnată de Ann – are talent, domnule, să știi că are talent… Mi se pare că o cunoști… ba v-am și văzut împreună la Balcic… amor mare, ai?

Paul protestă plictisit.

— Nu, nu e ce crezi dumneata. Ne salutăm, ne cunoaștem, dar nu e nimic…

— Ei lasă, dragă, că dacă o fi și dacă n-o fi, tot acolo iese ea cu socoteala. Unde merge mia, merge și suta. Nu ești primul, n-o să fi ultimul. La îmbulzeală mare, nu se cunoaște.

Paul privi lung paharul cu vin pe care îl avea în mâna dreaptă și observă că mâna nu-i tremură. Departe, în adânc, aproape de inimă, ceva se oprea în loc și aștepta să se rupă sau să se dezlege. Era ca sub un profund anestezic: simți rana, simți rezistența țesutului sub tăiș, e ca o sfâșiere foarte precisă, foarte exactă și, totuși, nu doare, nu doare…

— Da, domnule, are talent, dar la ce-i servește? Talentul e ca banul, îl găsești pe toate drumurile totul e să știi ce să faci cu el. Uite, îmi pare rău de fata asta, că mi-a plăcut de la început și are mâna subțire. Nu se omora ea desenând, dar când punea o linie pe hârtie, înțelegeai ceva… Numai că trebuia să muncească, să aștepte și mai ales să-i fie frică, mă-nțelegi? Să-i fie frică de ce face, și să nu știi niciodată dacă e rău sau dacă e bine… Eu credeam că vrea să facă pictură – și putea, mă auzi? putea, numa să fi vrut – dar ea voia carieră. Ei, uite c-a făcut-o. Vopsește acum la Liege pentru cinci mii de lei pe zi. Cinci mii! Pe mine nu m-a plătit nimeni, niciodată, nici cu cinci sute, și uite, o să am la Sfântu Anton patruzeci și nouă de ani, și ea nici douăzeci și cinci n-are, și se grăbește să ia cinci mii de lei pe zi, că dacă ar afla bietu Luchian, d-acolo de unde este, s-ar trezi din morți de mânie. Cinci mii de lei pe zi! Uite așa, se duce de râpă breasla asta, care avea pe vremuri boieria ei, țâfna ei, că nu putea fitecine să mă cumpere, și dacă nu-mi plăcea mie mutra dumitale, nu-ți vindeam un tablou, nu ți-l vindeam și pace bună, măcar că mi-ai fi dat de zece ori atâta aur cât făcea el. Da’ acuma, nu te uiți la dezmățatele astea, de se-mbulzesc și se-nghiontesc pentru o comandă, doar că nu se trag de păr? Fata asta, domnule, a intrat în pictură ca o șanteză, ca o teatralistă, de-alea de aleargă pentru un rol pe la directori, pe la ministere, pe la rude, pe la țiitori și se culcă-n dreapta, și se culcă-n stângă, și cu directoru, și cu șefu de cabinet, ba și cu portaru, dacă e nevoie, da’ nu se lasă până nu ajunge. Păi să facem noi socoteala cu creionu-n mână cu câți s-a culcat ea, la fiecare expoziție, la fiecare comandă, la fiecare premiu, ne-apucă dimineața, și tot n-ajungem să-i numărăm pe toți. Dinspre mine, culcă-se cu cine vrea, dacă-i face plăcere, că e tânără și, bat-o Dumnezeu, nici urâtă nu-i, da’ să nu amestece – mă-nțelegi? — culcatu și pictura, să nu le amestece, că e altceva, ehei, cu totul și cu totul altceva…

Paul încercase de câteva ori să-l oprească din vorbă, dar gestul lui slab de protest era luat de torentul de vorbe al pictorului și înecat sub un nou val de indignări, exclamații și înjurături. De câteva ori ar fi vrut să se ridice de la masă, să fugă, dar o dureroasă plăcere îl ținea pe loc: vechi îndoieli, vechi torturi, toate întrebările lui din nopțile fără somn, toată stupida lui zbatere între a crede și a nu crede, toată acea pândă de om gelos care vede peste tot indicii și nicăieri o certitudine, toate, toate căpătau în noaptea aceea un răspuns.

Se întorsese acasă, în zori, pe străzile albe și deșarte de dimineață, singur, golit de orice amintire, de orice speranță.

Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. „A făcut-o, probabil, înainte de plecare”, își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga, ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă, ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață. Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.

Plecase de acolo cu pași rari și mersese fără țintă în sus spre Nestor, oprindu-se din obișnuință la vitrinele librăriilor, în care însă nu vedea nimic, niciun titlu de carte, nicio revistă, ci mereu același cap blond înclinat, același A imprimat pe sânul stâng, ca un cuvânt adresat lui, ca o șoaptă pe care numai el o putea distinge. Își spunea că nu era deloc exclus ca în preziua plecării Ann să fi făcut această fotografie anume pentru el și să o fi lăsat ca să fie expusă, poate cu gândul secret că el va trece pe acolo și o va zări, atât de mult regăsea în acea fotografie o Ann din alte vremuri, atât de mult i se părea că acel surâs descurajat e pentru el. Dar refuză să se lase cucerit de acest gând, care îl învăluia, și își întrerupse brutal reveria. „Sunt un dobitoc fără leac. Uite-mă acuma sedus și de pozele din vitrine.”

Totuși, revenise în zilele următoare să o vadă. Ceva se schimbase de când știa că fotografia aceea din vitrină e acolo. Avea sentimentul că e mai puțin singur în acest oraș, care i se păruse atât de pustiu până atunci. Dimineața, plecând la lucru, ducea cu el acea confuză senzație de nerăbdare, din zilele în care avea fixate o întâlnire, o plecare sau un concert de mult așteptat. Trecea prin fața vitrinei de câteva ori pe zi, uneori fără curajul de a arunca mai mult decât o privire grăbită spre fotografia lui Ann, căci se temea să nu se observe insistențele lui - mai ales la orele de seară, când cafeneaua de peste drum era plină de oameni, iar la mesele de pe trotuar erau atâția cunoscuți, actori, pictori și scriitori – dar alteori, oprindu-se din mers, ca și cum abia în clipa aceea ar fi descoperit-o, cu, totul din întâmplare, și rămânea multă vreme să o privească. Recurgea la tot felul de trucuri, care să-i mascheze neliniștea și să-i dea opririi lui în fața aceleiași vitrine un aer întâmplător, un aer normal, și niciunul din aceste trucuri nu i se părea prea naiv, nici banul pe care simulezi că l-ai pierdut și te oprești să-l cauți, nici carnetul scos din buzunar pentru a însemna în el un lucru pe care tocmai ți l-ai amintit, nici privirea vagă cu care aștepți la un colț de stradă să treacă o trăsură goală.

Revenea de fiecare dată cu puțină teamă, teama că între timp fotografia a fost scoasă din vitrină și înlocuită cu o fotografie străină, și era aceeași teamă, aceeași emoție cu care, când Ann era în București, urca scările spre apartamentul ei, întrebându-se dacă o va găsi sau nu acasă.

Surâsul din vitrină îl chema însă de departe, liniștitor, neschimbat. Era un surâs aburit, trist, care parcă nu avea curajul să se deschidă mai mult. Era o Ann care îl privea cu o clătinare obosită din cap, cu o ridicare descurajată din umeri, parcă i-ar fi spus: „La ce bun să-ți spun: tot n-ai să crezi, tot n-ai să înțelegi…”

Într-o dimineață, Paul rămăsese încremenit pe trotuar: fotografia nu mai era în vitrină. Cu o seară înainte fusese încă acolo – o văzuse el – dar peste noapte totul se schimbase. O nouă serie de poze apăruseră dincolo de geam, câteva fotografii de mireasă, un tânăr ofițer în mare ținută, mai mulți copii bucălați, tot felul de figuri necunoscute, care schimbau între ei priviri, zâmbete și saluturi. Paul le privea întrebător, jenat, cu expresia de căutare încurcată, pe care o ai când deschizi ușa unui compartiment de tren și întrerupi, cu intrarea ta neașteptată, atmosfera de familie ce s-a creat acolo după câteva ceasuri de voiaj în comun.

„Nu mai e niciun loc liber”, spune tăcerea ostilă care deodată se face în jurul tău – și parcă același lucru îl spuneau acum fotografiile din vitrină, surprinse de privirea lui, care insista. Era gata parcă să-și ceară scuze (iertați-mă, e o greșeală, căutam pe cineva), era gata să se desprindă de acolo, deși îi era atât de greu să renunțe, când din dreapta vitrinei, ca și cum până atunci s-ar fi ascuns de el, abia ținându-și râsul, și acum i-ar fi sărit de gât cu o explozie de veselie și de tandrețe, răsări chipul lui Ann, un nou chip al ei, atât de diferit de cel pe care îl lăsase acolo în ajun, încât nu era de mirare că nu-l recunoscuse din primul moment.

Tot astfel i se întâmpla mai demult să vină la ea acasă și, sunând, ușa să se deschidă singură, trasă parcă de o mână nevăzută; trecea pragul, o striga pe Ann, o căuta în toate odăile, și abia târziu de tot ea izbucnea cu o săritură din colțul în care până atunci se ascunsese, mai ales în zilele în care purta o rochie nouă și voia să-i facă surpriza de a i-o arăta lui cel dintâi.

Purta și acum, în fotografie, o rochie nouă, de mătase imprimată, cu un desen de floare mică, iar pe cap avea o pălărie de pai deschis, aproape alb, care se confunda cu blondul părului, pălărie cu boruri mari, ca pentru soare, la câmp. Totul era foarte tânăr, foarte de dimineață, dar era ceva senzual în brațele ei albe, în gâtul ei gol, dezgolit și mai mult de mișcarea capului lăsat puțin pe spate, parcă pentru a râde în voie, căci în noua fotografie râdea, cu un râs deschis, liber.

Era o Ann cu totul deosebită de cea din ajun, care în puloverul negru semăna cu un băiat rămas pe gânduri. De multe ori îl neliniștise pe Paul prin ușurința ei de a deveni o nouă ființă.

Era de ajuns să-și schimbe coafura sau să se îmbrace într-o culoare nouă pentru ca ceva să pară adânc schimbat în ea, până departe în privire. Erau nenumărate Ann posibile, și în fața fiecăreia din ele Paul rămânea o clipă intimidat, neștiind cum s-o regăsească în această străină pe fata iubită de care s-a despărțit aseară.

Se obișnuise greu cu noua fotografie din vitrină. Nu-i plăcea această Ann care râdea și mai ales nu-i plăcea capul lăsat pe spate, cu acel gest recent al ei de ilaritate, ce părea că spune: „E rulant, e rulant”.

Trecea însă ca de obicei de câteva ori pe zi pe acolo și, încetul cu încetul, se familiarizase cu noul obraz al lui Ann, cu rochia ei, cu pălăria ei largă de pai și în cele din urmă cu acel râs, care nu i se mai părea străin, ba chiar avea impresia că vine din cele mai vechi amintiri ale dragostei lor, râsul lui Ann în zilele fericite de la Sibiu.

Vitrina fotografului se schimba în fiecare săptămână, și acum Paul aștepta cu o dublă neliniște sfârșitul ei, căci trebuia să se despartă de o Ann cu care între timp se împrietenise și trebuia în același timp să aștepte o nouă Ann, pe care nu o cunoștea încă și care nici nu era sigur că va veni.

Sâmbătă noaptea, rămânea târziu în oraș pentru ca să o mai poată privi încă o dată și, cum nu mai erau pe stradă decât foarte rari trecători, cum la Corso se închidea după ora 2, el putea rămâne în voie, în fața vitrinei, să-și ia rămas bun de la această Ann, care a doua zi dimineață nu va mai fi. Luminile erau stinse, și în semiobscuritatea din vitrină ea părea că-l așteaptă și îi răspunde.

Duminică dimineața, un nou surâs, o rochie nouă, o eșarfă, o pălărie, un gest îl salutau dintr-o nouă fotografie expusă. Câte fotografii făcuse Ann? Și de ce atât de multe? Paul nu-i cunoscuse până atunci pasiunea de a se fotografia, și în afara câtorva poze de amator, făcute mai ales în excursii, și a câtorva mici poze de legitimație, făcute pentru pașaport, nu avea de la ea nicio fotografie.

Era desigur o pasiune nouă, un capriciu recent și, poate mai mult decât atâta, o socoteală, o măsură de prevedere cu prilejul plecării. Într-adevăr, Ann devenise în ultima vreme o „figură” în viața Bucureștiului, o „apariție”. Era văzută peste tot, la teatru, la curse, la meciurile de fotbal; rochiile ei erau remarcate, se vorbea despre ea și îi plăcea să se vorbească.

Plecând din București pentru mai multă vreme, ea risca poate să iasă din atenția lumii și să piardă mica notorietate mondenă, pe care și-o câștigase cu greu. Poate că fotografiile lăsate în urma ei nu aveau alt rost decât să-i mențină această notorietate și să împiedice uitarea. Era o vitrină care lansa cu atât mai sigur un portret, cu cât nu avea nimic ostentativ; niciodată nu se expuneau acolo poze de actualitate sau fotografii politice, din acelea care atrag grupuri îmbulzite de privitori curioși, ci numai fotografii de artă, portrete care păreau expuse nu atât pentru numele lor, cât pentru calitatea clișeului și finețea desenului, ceea ce nu le împiedica totuși să poarte nume bucureștene din cele mai strălucite, principese, mari artiste, soții de industriași celebri.

În această varietate de „capete de expresie”, Ann își făcea loc cu simplitate, cu oarecare neglijență parcă, dar pozele ei erau atât de numeroase și apariția ei în fiecare nouă vitrină, atât de regulată, încât Paul se întreba cu dezolare dacă nu intra puțin cabotinaj în insistența ei de a se arăta și de a fi văzută. I se părea uneori că gesturile ei, păstrate atât de vii, atât de vorbitoare în fotografii, devin atitudini de mică vedetă, și o privea atunci cu necaz, cu ostilitate – necaz ce trecea însă repede, căci se obișnuia cu noua fotografie și simțea cum, zi de zi, se leagă între el și ea o caldă intimitate.

Altădată, în vară, n-ar fi lăsat niciun sfârșit de săptămână fără să plece din București, la mare sau în munți, dar acum refuza orice invitație, căci avea sentimentul că duminică dimineața avea o întâlnire de la care nu poate lipsi, și într-adevăr primul lui drum în oraș era spre acea vitrină, unde trebuia să găsească – cu câtă teamă! cu câtă neliniște! o nouă Ann pentru săptămâna care începea.

Uneori venea prea devreme, vitrina încă nu era gata, și o perdea de pânză era trasă până jos, ca o cortină, dincolo de care se aranjau noile fotografii. Paul se plimba atunci pe trotuar, în lung și în lat, cu un sentiment de nerăbdare și de securitate, cum s-ar fi plimbat în fața casei lui Ann, în timp ce ea, sus în camera ei, s-ar fi îmbrăcat și l-ar fi trimis pe el s-o aștepte în stradă: sentiment de securitate, fiindcă era sigur că va veni și în privința aceasta nimic nu-l amenința, dar sentiment de nerăbdare, totuși, fiindcă se întreba cum va coborî ea, ce rochie va purta, cât va fi de frumoasă.

Într-o dimineață cortina de pânză se ridicase zadarnic: Ann lipsea din vitrină. Paul o căută cu răbdare, la început fără neliniște, cercetând portret cu portret, pe urmă alarmat, înspăimântat că ar putea într-adevăr să nu mai fie, să n-o găsească. Ar fi vrut să creadă că e o greșeală sau o glumă, că se ascundea și că va apărea brusc înaintea lui. Ar fi vrut să-i spună ca altădată: „Haide, Ann, încetează, ai glumit destul...”

Rămăsese pironit acolo cu un sentiment de surpare: i se părea că o pierde încă o dată, că o privește încă o dată plecând, poate într-adevăr pentru totdeauna.

„Trebuie s-o văd, își spuse cu glas tare. Trebuie neapărat s-o văd.”

Trei zile mai târziu era la Liege.

Plecase nebunește în câteva ceasuri, cu puținii bani pe care-i găsise în grabă, cu un pașaport făcut în ultimul moment, pe ruta cea mai lungă și mai ieftină, prin Polonia și Germania, cu clasa treia, schimbând de câteva ori trenul, așteptând prin diverse gări legături complicate pentru Berlin, Koln și Hergenrath și ajuns în sfârșit în plină noapte la Liege, amețit de nesomn și încordare.

Tot timpul își spusese că face o nebunie, că se aruncă în plin ridicul. Că femeia pe care o caută e definitiv pierdută și că în orice caz o pierde acum pentru totdeauna, alergând după ea, dar nimic nu-l putea opri din această cursă absurdă, în care se angajase cu ochii închiși.

Avusese un singur moment de ezitare, în dimineața plecării. Era la Ministerul de Interne, în cabinetul unui subsecretar de stat, pe care-l cunoștea și pe care venise să-l roage pentru pașaport. Pe perete; deasupra biroului, era un tablou de Ann, un Balcic nisipos, cu câteva plante aspre, prăfuite, aproape albicioase și cu un singur colț de mare, intens, albastru.

Paul rămăsese cu privirea spre tablou. Ce căuta în biroul acesta? Cine îl cumpărase și de ce? Tânăr încă, subsecretarul era cunoscut prin câteva legături amoroase în lumea teatrului, despre care se vorbea destul de deschis, și pe care de altfel nici el nu se silea să le ascundă prea mult.

— De ce ai rămas gânditor? îl întrebă pe Paul, luându-i din mână cererea.

Paul nu răspunsese nimic. Îi era însă greu să-și ia ochii de la semnătura lui Ann, din colțul de jos al tabloului, aproape acoperită de ramă, semnătura ei oblică, măruntă.

Primi înapoi hârtia rezolvată și se întrebă ce să mai facă acum cu ea: totul i se părea inutil, fără sens.

— Te duci la prefectura de poliție. Dau eu între timp un telefon. În jumătate oră, până ajungi acolo, pașaportul ți-e gata.

Și cum el continua să tacă, privind mereu în sus spre acel Balcic neașteptat din perete, ministrul întoarse și el capul spre tablou, îl măsură cu oarecare surpriză, ca și cum atunci l-ar fi privit întâia oară cu atenție, și pe urmă, revenit din nou spre Paul, îi zâmbi: „Dulce fată, nu?”

Toată călătoria avusese ceva buimăcit: trecea prin țări pe care nu le cunoștea, aștepta legătura trenurilor în mici orașe de frontieră, privea noaptea de la fereastra deschisă a vagonului, lunga, dezolata câmpie poloneză, tristă și parcă stearpă în plină vară, citea în trecere nume de gări nemțești, cum le-ar fi citit pe cadranul aparatului de radio: Beuthen, Gleiwitz, Breslau. Toate treceau pe lângă el, jumătate în vis, nesigure, stranii și totuși indiferente: undeva departe la capătul drumului, era Ann.

Se oprise în zori într-un Berlin adormit, deșert, cu străzi largi, depopulate, cu clădiri cufundate în tăcere, cu statui pompoase, care în lumina de dimineață aveau ceva ireal, de decor părăsit – un oraș de ipsos, un oraș care părea să fie propria lui machetă, în mărime naturală, și în care pașii lui Paul răsunau pe asfalt, rari, unul câte unul.

Seara o petrecuse la Koln, în așteptarea ultimului tren, care trebuia să-l ducă în sfârșit la Liege. Era obosit, cu ochii adânciți de nesomn, neras, cu hainele în dezordine. „Ce aer de om fugărit”, își spusese, privindu-se într-o oglindă din gară. Avea de altfel impresia că e suspectat din toate părțile, iar peroanele i se păreau înțesate de agenți și patrule.

Era în iulie 1934, puțin timp după gravele tulburări ce avuseseră loc de curând în toată Germania, și, în halul deplorabil în care se afla, putea foarte bine să fie luat drept un evadat politic. Întreg orașul era de altfel într-o tăcere încordată de asediu. Trupele de asalt erau de câteva zile în concediu silit, iar portul uniformelor – interzis, și acest Koln dezarmat, fără cizme, fără chipiuri, fără drapele, părea un oraș care se preda.

Până la graniță îl însoțise aceeași atmosferă de panică surdă. Pe culoare se auzeau voci înăbușite, ușa compartimentului se deschidea mereu pentru interminabile controluri și verificări, ieșirile din vagon erau păzite de sentinele. La Aachen, ultimul punct german de oprire, trenul fusese oprit înainte de gară, și călătorii – coborâți într-un dublu cerc de agenți și vameși. Semnale luminoase, șuierături, comenzi scurte, răstite se încrucișau în noapte. Cineva îi luase pașaportul și i-l cerceta cu de-amănuntul, pagină cu pagină.

— De ce vă duceți la Liege?

Întrebarea îl surprindea.

Nici el nu știa bine de ce se duce acolo. Pentru prima oară, de când plecase, era pus în fața acestei întrebări fără răspuns. Ridică încurcat din umeri, gest cu care nu răspundea agentului de poliție, ci propriei lui nedumeriri. Dar tăcerea lui era probabil suspectă, căci agentul aprinse brusc lampa de buzunar și o ridică spre fruntea lui Paul, ca pe o țeavă de revolver. În bătaia luminii. Paul întâlni o privire rece, tăioasă, care îl sfredelea. „Sunt pierdut!”, își zise. Se vedea oprit acolo, în gara de frontieră, pus sub escortă, trimis poate înapoi la Koln pentru cercetări. Auzise că se fac zilnic sute de arestări la toate punctele de frontieră, pe unde foștii soldați din batalioanele de asalt, scăpați din măcelul de la Munchen, încercau să fugă în haine civile de împrumut, cu pașapoarte false.

Omul continua să țină lampa lui orbitoare, fixată spre Paul.

„Ar trebui să vorbesc, ar trebui să răspund, tăcerea asta mă va pierde”, gândi Paul, dar în același timp se simțea incapabil să articuleze o vorbă, să găsească o explicație.

„Mă duc la Liege ca să văd o femeie pe care o iubesc”, gândea el, dar cuvintele rămâneau nerostite, ca în acele groaznice vise în care îți simți gura încleștată, deși ai vrea să strigi în ajutor, să chemi. Era acum așa de aproape de Ann (58 de kilometri până la Liege, își aminti înfiorat), și totuși mai departe ca niciodată.

— Es geht, schon 10, mormăi agentul și, cu un gest cu totul neașteptat, stinse lampa și îi înapoie pașaportul, trecând mai departe.

Abia mai târziu, când zări primul chipiu de vameș belgian și auzi primele cuvinte franțuzești, Paul își reveni din tensiunea acelei teribile clipe.

De afară se auzeau voci cordiale, pași calmi, puțin somnoroși, pe peron. „Sunt în Belgia”, își zise ca la capătul unui coșmar din care se trezea. Se uită lung la dreptunghiul de tuș roșu, umed încă, pe care-l imprimase pe pașaportul lui un funcționar: „Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers.”

Ann nu era la Liege. Plecase de câteva zile, nu se știa bine unde. La pavilionul românesc nimeni nu-i putea da o informație sigură.

„În ziua de 15 am inaugurat pavilionul, în ziua de 16 ea a plecat”, îi spusese lui Paul unul din colegii lui Ann, rămas la Liege să supravegheze câteva lucrări întârziate.

„Unde a plecat? Cine știe? Poate la Bruxelles, poate undeva la mare. Era moartă de oboseală. În ultimul timp, muncise zi și noapte. Întreabă oricum la hotel.”

Nici la hotel nu se știa mai mult. Ann plecase fără adresă.

„Se întoarce sigur, îl asigură portarul pe Paul. Mi-a spus să-i păstrez corespondența. De altfel a lăsat aici o valiză și o cutie întreagă cu tuburi și culori.”

Nici bani nu mai avea destui, pentru a pleca mai departe, la Bruxelles, să o caute și nici nu i se părea posibil să o găsească acolo, într-un mare oraș necunoscut, unde de altfel era cu totul neprobabil că se află. Singurul lucru cuminte era să aștepte pe loc, la Liege, unde cel puțin era sigur că va reveni și unde, în așteptarea ei, erau atâtea lucruri de văzut, în acest oraș în care Ann trăise câteva săptămâni și care îi păstra poate în nenumărate lucruri mici amintirea. Erau străzi pe care se plimbase ea, erau vitrine la care se oprise, emoționante vitrine de provincie belgiană cu vagi ambiții de lux – Parisul nu e departe! - dar cu ceva onest, greoi, puțin stângaci, în lipsa lor de fantezie.

Desigur, în serile de ploaie, de-a lungul acestei Meuse domolite, care curge prin mijlocul orașului, Ann se plimbase singură, cum îi plăcea să facă altădată la București, în trench-coat, cu capul gol, cu mâinile în buzunar.

După o astfel de ploaie, Paul zări într-o zi pe un zid, de pe care apa dezlipise ultimele afișe de spectacole, un afiș mai vechi, îngălbenit, pe jumătate rupt: „Salle Communale, 26 Juin 1934, Clothilde et Alexandre Sacharojf, grand recital de danse” 11. Fără îndoială, Ann fusese la acest recital, ea care, nepăsătoare pentru muzică, păstra în schimb pentru dans mai mult decât o pasiune de spectator, un fel de nostalgie ascunsă, care o făcea să regrete că în loc de pictură n-a avut curajul, să se apuce la timp de dans. Era ceva în ea care o chema spre scena deschisă, spre lumina de rampă, spre aplauze… Fără îndoială, Ann fusese la acel recital, și Paul rămăsese multă vreme, gânditor în fața afișului care deschidea deodată viziunea unei seri de spectacol, și nu o seară abstractă, nesigură, pierdută între altele o mie, ci o seară precisă, care purta un nume, o dată – miercuri 26 iunie 1934, la orele 8,30 precis, seară pe care o putea desprinde din timpul petrecut de Ann departe de el și o putea retrăi după atâta vreme.

Jurnalele de actualități care rulau în săptămâna aceea la cinematografele din Liege erau în cea mai mare parte dedicate expoziției și mai ales serbărilor de inaugurare. Paul le văzu pe fiecare, de câteva ori, cu aviditate, căci erau în ele câteva scurte apariții ale lui Ann, prinsă în trecere de obiectivul reporterului, apariții atât de repezi însă, încât, abia zărită, Ann se și pierdea, ca și cum s-ar fi rătăcit în mulțime. Într-unul din aceste jurnale – căci Fox, Paramount, Pathe prezentau fiecare în mod diferit ceremonia de inaugurare – silueta lui Ann rămânea totuși câteva clipe destul de distinct în primul plan, dar cu capul întors în altă parte, în așa fel încât Paul era tentat să o strige, să-i facă semn, ca și cum ar fi fost posibil ca ea să-l audă, să întoarcă deodată privirea spre el și să-l vadă. De departe se vedeau venind, într-un grup de uniforme de fracuri, regele Leopold și regina Astrid și, pe măsură ce grupul regal se apropia, Ann ridicându-se pe vârfuri întorcea și mai mult capul spre dreapta, probabil ca să vadă mai bine.

Peste câteva zile, sosi cu întârziere jurnalul Eclair în care din întâmplare vizita regelui și a reginei la pavilionul românesc era mai lung filmată. Aici Ann se vedea destul de bine, rezemată de panoul ei, gata parcă să dea explicații. Regina Astrid se oprea puțin în trecere în fața panoului și părea că-i zâmbește lui Ann: rochiile lor albe, una lângă alta, luminau întreg ecranul. Totul nu ținea mai mult de câteva secunde, dar imaginile erau atât de clare și luate în plin, din față, încât Paul avea timp să o privească drept în ochi.

Panoul pictat de Ann acoperea aproape în întregime peretele din fund al pavilionului. Fusese lucrat de-a dreptul pe zid, pe tencuiala udă, lucru pe care, după câte știa Paul, ea nu-l mai încercase niciodată până atunci. Erau două peisaje, un peisaj de sonde și un peisaj de câmp, despărțite de o apă ce curgea la mijloc, ca o linie de hotar.

— A avut noroc, îi spunea lui Paul pictorul pe care-l găsise la pavilion și care-l conducea prin expoziție. A avut mare noroc. Să pictezi o apă în frescă e curată nebunie. Și uite că ei i-a reușit. Vezi ce adâncime are, ce claritate!

Într-adevăr, totul era în lucrarea lui Ann mai sigur, mai decis decât în maniera ei obișnuită. Câteva detalii de peisaj, niște flori de câmp, un grup minuscul de vite, în depărtare, aminteau încă desenul ei mărunt ca un joc glumeț de peniță, dar liniile mari ale panoului, sondele negre, țărăncile din primul plan erau pictate robust, cu o liniște potolită. Culorile lui Ann, care în tablourile ei aveau ceva violent metalic, se stingeau pe zid și, fără să devină palide, erau calme.

Paul venea în fiecare zi la pavilion, în speranța că va găsi vești. Era acolo un birou de recepție, un fel de sală de lectură unde se primeau ziare din țară și corespondența. Într-o zi recunoscu pe o carte poștală scrisul lui Ann: era o ilustrată trimisă colectiv „băieților” de la pavilion, cu salutări de la Ostenda. „Suntem în trecere, vreme splendidă, ce se mai aude pe la voi?” Lângă semnătura lui Ann mai era o semnătură indescifrabilă, dar vizibil bărbătească.

— Cine e? întrebase Paul.

— Dănulescu, arhitectul, nu-l cunoști? A plecat cu el. Mi se pare că ți-am spus. Cu mașina lui.

Nu avu curajul să întrebe mai mult. Ce însemna „a plecat cu el”?

Formula era oribilă. I se părea totuna cu „trăiește cu el”, „se culcă cu el”.

Nu avu curajul să întrebe și de altfel nu mai era nimic de întrebat. Totul era în sfârșit clar. Înțelegea acum și plecarea ei din București fără niciun cuvânt de rămas bun, ba înțelegea și simplul fapt al participării ei la expoziția de la Liege, unde desigur n-ar fi fost chemată și nu i s-ar fi încredințat o lucrare de așa de mare răspundere – era prea tânără și prea lipsită de experiență - dacă n-ar fi fost „protejata” lui Dănulescu, arhitectul, care se ocupase și condusese decorația interioară a pavilionului.

Acum, privind din nou, dar cu alți ochi, panoul semnat de Ann, își dădea seama de unde venea marea diferență față de stilul ei obișnuit.

Într-adevăr, nu agitata Ann pe care o cunoștea el pictase acest panou. Dacă desenul era ferm, și culorile calme, era pentru că un bărbat intervenise acolo și luase în mâna lui puternică mâna ei grăbită, conducând-o atent pe toată întinderea peisajului, cum ar fi condus pe o hârtie de caiet o mână de copil care ține strâns între degete creionul, dar nu știe să scrie.

Și ca și cum ar fi lipsit un ultim indiciu pentru evidența lucrurilor, Paul găsi în aceeași sală de lectură, într-o revistă belgiană de artă, apărută în număr festiv, cu prilejul expoziției, un articol al lui Dănulescu despre Pictura murală în mănăstirile românești, cu câteva planșe și reproduceri, în care cele mai insistent prezentate erau frescele de la Snagov și cu deosebire acea „coborâre de pe cruce”, pe care, cu ani în urmă, i-o arătase Ann în mica mănăstire de pe malul lacului. Într-o fotografie mărită, de detaliu, era reprodus bătrânul din planul al doilea, care își mângâia barba cu acel gest îngrijorat, pe care Ann îl numise un gest „laic” și pe care acum Dănulescu îl remarca și el în articolul său.

Era imposibil să fie o coincidență și era cu atât mai puțin posibil ca Ann să-i fi revelat ea arhitectului, specialist reputat în pictură murală, acest detaliu. Mult mai de crezut era că el i-l arătase cel dintâi, dar în acest caz Ann și Dănulescu se cunoșteau de foarte multă vreme, și legătura lor era probabil veche, mai veche decât ceea ce până atunci crezuse că fusese dragostea lui cu Ann.

Se simțea trădat, mințit până departe, în cele mai vechi amintiri., în aceeași zi plecă din Liege înapoi spre țară.

Venise toamna, ultimii întârziați se întorceau din călătorie. Bucureștii căpătau un aer înfrigurat de început de stagiune, teatrele, concertele, expozițiile de pictură se deschideau pe rând, Ann însă nu se arăta pe nicăieri. Desigur, se afla în București mai ales acum, după ce expoziția de la Liege se închisese, dar Paul n-o întâlnise niciodată. E adevărat că el ieșea rar, și serile mai ales, obosit de tribunal, le petrecea în casă, citind, ascultând muzică, fără niciun entuziasm nici pentru lectură, nici pentru muzică, dar bucuros că avea astfel un pretext să nu iasă din casă și să nu vadă pe nimeni. Avea uneori nostalgia unei vieți de profesor, la un liceu de provincie, undeva, într-un târg depărtat, fără drum de fier, fără ziare, jucând cel mult șah cu profesorul de fizico-chimice, un fel de celibatar înrăit de singurătate.

Trecuse într-o seară din întâmplare prin fața casei lui Ann și, mai mult din obișnuință decât din curiozitate, ridicase privirea spre ferestrele ei: erau luminate. „E acasă”, gândise Paul, dar liniștit, fără emoție și fără dorința de a o vedea, cum ar fi spus „plouă” sau „e târziu”.

Treceau zile întregi fără niciun gând pentru ea, fără nicio amintire, totul i se părea depărtat, stins, căzut pentru totdeauna în uitare. La birou, telefonista îi spunea uneori: „A întrebat cineva de dumneata; o voce de doamnă; n-a vrut să spună cine e”, și el nici măcar nu se ostenea să facă presupuneri. „Poate Ann? Da, poate Ann. Ei și?”

Totuși, i se întâmpla să se trezească noaptea din somn, cu numele ei pe buze – și simțea atunci, ca o durere ascuțită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună și simțea că orice reîntoarcere spre trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără știrea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.

Primise odată la birou vizita unui director de casă de filme și, în timp ce discutau un apel fiscal ce trebuia introdus, Paul îl întrerupse deodată, străfulgerat de un gând;

— Ce faceți dumneavoastră cu jurnalele sonore vechi?

Omul, fără să înțeleagă ce legătură avea această întrebare cu procesul lui, răspunse nedumerit:

— Pe unele le trimitem înapoi la centrală. Cele mai multe rămân la noi în depozit. După un an, doi, le distrugem.

— Ai putea. Dumneata să-mi găsești un jurnal Eclair de astă-vară, din iulie? Cel cu expoziția de la Liege? Și dacă-l găsești, ai putea să-l proiectezi pentru mine, undeva, într-o sală?

— Asta e foarte ușor. Avem sala noastră de proiecție. Numai să găsim filmul în depozit. Dacă e din iulie, s-ar putea să fie pe undeva prin provincie. Sunt unele târguri în care trimitem, pe nimica toată, se înțelege, jurnale vechi de câteva luni, ba chiar de un an…

Paul rămase pe gânduri; dacă filmul era în București o putea revedea în chiar acea zi pe Ann, dar dacă era trimis în provincie, planul lui cădea. Fusese așa de aproape de a-l realiza, încât acum, când nu mai era sigur de el, avea senzația că pierde o întâlnire de mult fixată cu Ann.

— Uite ce te rog, îi spuse clientului său. Telefonează imediat la depozit să se caute filmul. Dacă se găsește, aș vrea să-l văd chiar astăzi. Dar dacă e în provincie, să se cerceteze în ce oraș anume și la ce cinematograf. Iartă-mă, e un lucru pe care nu ți-l pot explica, dar trebuie neapărat să văd filmul ăsta, oriunde ar fi.

Era într-adevăr hotărât să plece în provincie, oriunde, și într-o clipă își și făcuse în gând pregătirile de plecare (un proces de amânat a doua zi, două scrisori de dictat în grabă dactilografei…), dar i se telefonase peste un sfert de oră că jurnalul care-l interesa fusese găsit în depozit și că poate să-l vadă după-masă la ora 4.

Sala de proiecție era în piața Sfântul Gheorghe, într-o cameră mică de la etajul al cincilea, cu ferestrele astupate și cu tavanul scund, o adevărată cutie cubică, în care aparatul de proiecție făcea un zgomot exagerat de uzină sau de avion. Paul trebuise să vadă mai întâi sfârșitul unui film care era proiectat pentru câțiva proprietari de cinematografe din provincie, veniți la București ca să angajeze filme pentru „stagiunea de iarnă” 1934-1935. Era o comedie de aventuri, Bolero, cu Carole Lombard și George Raft, din care nu înțelese nimic. Când se facu lumină, cei câțiva spectatori îl priviră bănuitori ca pe un nou concurent, și suspiciunea lor deveni și mai îngrijorată când, fiind chemați în biroul directorului, ca sa discute condițiunile contractului, îl lăsară pe el acolo, poate – se temeau ei – ca să vadă un film special, o „bombă a stagiunii”, care nu era arătat decât, în mare taină, cumpărătorilor cu protecție.

Paul rămase singur numai cu operatorul, luminile se stinseră din nou, și după câteva tremurături imaginea se fixă în sfârșit pe ecran, și vechiul jurnal de actualități, văzut în iulie la Liege, reapăru pe pânză, parcă mai puțin fastuos ca atunci, căci pelicula era uzată, imaginea neclară și mai ales ecranul mult mai mic, aproape jumătate cât un ecran normal de spectacol. Scenele jurnalului se succedau uitate; Sir John Simon, ministrul de externe al Marii Britanii, întâmpină în gara Londra pe domnul Louis Barthou, ministrul de externe al Franței… Greva din San Francisco ia proporții. Majoritatea uzinelor și fabricilor sunt închise. Numărul total al greviștilor este de 150 000… Funeraliile ambasadorului Dogvalevski la Paris. Rămășițele pământești ale diplomatului sovietic sunt incinerate la crematoriul Pere Lachaise… Cancelarul Dolfuss formează un nou guvern, larg remaniat… Inaugurarea expoziției de la Liege… O vedere generală a pavilioanelor, poarta principală de intrare, sosirea cortegiului regal, trecerea pe aleea principală, pe urmă deodată Ann, Ann rezemată de panoul ei, Ann primind zâmbetul reginei Astrid, rochiile lor albe, una lângă alta.

Singur în sala de proiecție, foarte aproape de acel ecran, nu mai mare decât o fereastră, Paul o privea pe Ann în ochi, fără emoție însă. Dacă i-ar fi putut vorbi, dacă l-ar fi putut auzi, i-ar fi spus liniștit: Te voi uita, Ann, te voi uita, vreau să te uit.

În noiembrie, în sala Dalles, se deschidea expoziția de pictură a lui Ann. Afișe albe, sobru tipărite, dar răspândite peste tot, anunțau cu mult înainte vernisajul. Pe toate zidurile, pe toate placardele de publicitate era numele lui Ann: „10 noiembrie – 10 decembrie. Expoziție de pictură. Ulei, acuarelă, guașe”.

Paul trecea pe lângă acele afișe silindu-se să nu le vadă. I se părea că fiecare din ele îl cheamă. Altădată avea o copilăroasă mândrie să vadă numele acela iubit în jurnale, în vitrine, pe ziduri. Acum i se părea o indiscreție, un abuz – și într-adevăr niciodată poate nu se făcuse pentru o expoziție de pictură atâta reclamă.

Cu câteva zile înainte, primise acasă prin poștă o invitație pentru vernisaj. Textul tipărit anunța vernisajul pentru ora 11, dar Ann adăugase cu mâna ei: „dar nu e interzis să se vină mai devreme”. Erau, după atâtea luni de tăcere, primele cuvinte pe care le primea din partea ei.

Era hotărât să nu se ducă la expoziție și în niciun caz la vernisaj. Un moment, se gândise chiar să plece din București, dar se răzgândi: nu voia să-și dea lui însuși impresia că fuge.

În dimineața vernisajului, rămase în casă să studieze un dosar, pe care într-adins îl luase cu el de la birou. Era o zi de noiembrie, udă, plumburie, care trăgea la lene. Minutele treceau încet, desfăcute. Deschise fereastra și lăsase să intre în odaie aerul acelei reci dimineți, ploaia, mirosul de frunze căzute…

Telefonul sună, și Paul îl lăsă să sune câtăva vreme.

Îi era lene să răspundă: nu aștepta pe nimeni. Ridică târziu receptorul și rămase înmărmurit: era vocea lui Ann.

— Nu vii? Nu vrei să vii? Te rog, vino. Nu pot pleca de aici, e atâta lume, dar te aștept, Paul, te aștept, înțelegi? Tu îmi aduci noroc dacă vii…

Paul ridică descurajat din umeri. Ann făcea apel la vechile lor superstiții, la tot ce era mai dezarmat în el, mai puțin pregătit să reziste: „Tu îmi aduci noroc dacă vii…”

La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre: o rumoare de voci, de râsete, de exclamații, un foșnet de rochii și blănuri îl ținea acolo în prag, puțin amețit, puțin încurcat, întrebându-se dacă nu mai e timp să se întoarcă.

Ann îl zărise însă din fundul sălii și îi făcuse semn cu mâna s-o aștepte. Venea spre el făcându-și loc cu greu între grupurile care îi barau drumul, fără să ceară scuze celor de care în trecere se lovea, și uitându-se mereu înainte, spre Paul, cu o sclipire intensă în ochi, ca și cum ar fi vrut să-l strige.

— De ce-ți sunt mâinile ude? Ai venit prin ploaie? Ai venit pe jos? De asta ai întârziat, nu? Credeam că n-ai să vii. Mereu mă uitam spre ușă. Mi-a fost așa de frică, Paul, că n-ai să vii! S-ar fi putut, spune, s-ar fi putut să nu vii?

El o privea fără să răspundă: o privire grea, care nu punea întrebări. „E aici, e lângă mine”, își repeta în gând, mirat că nimic în el nu tresare.

Ar fi vrut parcă să transmită vestea întoarcerii până departe, spre toate oribilele lui amintiri de până atunci și pe care, deși Ann era acolo, lângă el, le simțea încă vii, ca acele avanposturi pierdute, care multă vreme, după ce bătălia a luat sfârșit, continuă să rămână treze, la pândă, pentru că vestea n-a ajuns încă până la ele.

Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.

— Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei?

— Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.

— O! vernisajul meu! spuse ea cu un gest de nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?

Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. De la volan îl strigă pe Paul, care rămăsese pe treptele de piatră de la intrare, urmărind-o nedumerit cu privirea.

— Nu vii?

Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena intrigați. „Totul durează prea mult”, își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.

— Ce e cu mașina asta?

— Ea mea. O rablă.

— De unde o ai?

Ann întoarse capul spre el, fără să piardă însă controlul volanului. Alergau în sus, spre Piața Romană, pe bulevardul aproape pustiu în acea duminică urâtă de noiembrie.

— Asta e singura ta întrebare? E prima pe care mi-o pui, Paul.

— Și ultima. Nu am nimic să te întreb.

Ann frână scurt. Mașina se opri greu, patinând pe pavajul ud, și se lovi cu aripa dreaptă de marginea trotuarului. Ann își luase descurajată mâinile de pe volan. Privea drept înainte prin parbrizul, pe care picăturile de ploaie alunecau în mici fluvii grăbite. Câteva clipe nu se auzi între ei decât zgomotul ritmat al ștergătorului de ploaie, pe geam. Pe urmă, Ann își ridică ochii spre Paul, cu acea întoarcere decisă de privire pe care o avea în momentele ei grave.

— Poate că am făcut rău că te-am chemat, Paul. Poate că într-adevăr totul s-a sfârșit. Dar pentru că ai venit, pentru că ești aici, te rog să rămâi și să taci. Vreau să te știu lângă mine. Mâine, dacă vrei, peste un ceas, dacă vrei, ne vom despărți. Dar acum, taci…

Pornise mai departe. Bătea prin geamul deschis de lângă volan un vânt rece, umed, care-i arunca lui Ann în față rare picături de ploaie; ea le lăsa să se prelingă pe obraji, pe frunte, fără să le șteargă, poate fără să le simtă. Mâinile erau amândouă încordate pe volan, cu o tensiune exagerată de mare cursă. Acele indicatoarelor oscilau nervos, neliniștit. Indicatorul de viteză se zbătea pe cadran între 80 și 90 de kilometri. În dreapta și in stânga, teii desfrunziți de pe șosea goneau fumurii, cețoși. Departe, dincolo de Băneasa, era un miros de câmp răvășit de ierburi ude, de pământ răscolit până în rădăcini. Ploaia se lărgea acolo, mai puțin grăbită ca în oraș, mai calmă, răbdătoare. Zgomotul motorului nu acoperea cu totul foșnetul ei mărunt, ca o voce apropiată de pădure.

Lăsaseră de mult în urmă aeroportul adormit, cu hangarele oblonite, stațiunea de radiodifuziune, pădurea de la Otopeni, drumul spre Snagov. Șoseaua se desfășura lucioasă înaintea lor, în plin câmp. Aburi albicioși pluteau jos pe pământul negru, ca niște nori căzuți, încercând inutil să se ridice… În zare, griul acelei zile de noiembrie cobora spre un albastru fumuriu, fără transparență.

Paul întoarse capul spre Ann. Uitase că e lângă el. Toată acea cursă prin ploaie avea un gust de trezire tulbure din somn.

Ann își mușca buza de jos, cu un gest de încordare pe care Paul nu-l recunoștea. „E un gest recent – gândi el – un gest de volan”. Nicio tresărire pe obrazul ei: ochii, doar, puțin dilatați de atenție, fruntea înclinată înainte, ceva intens și totuși absent în figura ei palidă.

Abia atunci observă că era fără mantou pe ea, cu capul gol, cu gâtul deschis, așa cum plecase din sala de expoziție, într-un taior maro (“De când se îmbracă în maro?”), cu o vagă eșarfă care-i flutura pe umeri, udă de ploaie.

— Ar fi timpul să ne întoarcem, Ann.

Ea încetini mersul, mai înaintă nedecisă câtva timp, și pe urmă opri. Își culcă fruntea pe volan și rămase așa, cu brațele căzute, cu părul resfirat în vântul rece, care continua să bată domolit, acum, când se opriseră pe loc.

Paul o ridică cu greu, îi luă Capul în mâini și-l întoarse spre el: Ann avea ochii închiși pe jumătate, cu o privire stinsă, buzele vinete, mâinile reci.

— Ce e cu tine? Ți-e Irig? Ți-e rău?

— Nu, spuse ea șoptit. Aș vrea să plâng.

— Ei bine, plângi, o încurajă el și o trase mai aproape culcând-o pe pieptul lui și acoperind-o cu brațul drept, cum i-ar fi pus pe umeri un șal. Plângi dacă vrei, hai, plângi.

În mica mașină albastră, oprită singură pe șosea, în plin câmp, Ann plângea zguduit, copilărește, cu sughițuri.

De fapt nu se schimbase nimic, și revenirea lui Ann nu era o revenire. Un capriciu, o mică nebunie, poate și mai puțin decât atât… „Fugită în dimineața vernisajului, ca o mireasă în noaptea nunții”, se glumea printre pictori. Adevărul e că lăsase în urma ei o sală plină cu invitați și că brusca ei plecare provocase acolo nesfârșite comentarii intrigate. Într-o cronică mondenă de a doua zi, se spunea că lipsa lui Ann de la propriul ei vernisaj era o „încântătoare fantezie, pe care un artist sigur de simpatiile publicului poate în definitiv să și-o permită”. „Cu atât mai mult – adăuga malițios cronicarul — cu cât majoritatea lucrărilor expuse au fost reținute din primul moment.”

Tot ce făcea Ann acum – observă Paul – era menit să devină subiect de publicitate. „Și nici măcar nu-i displace”, clătina el din cap. Avea groaznica bănuială că acea plecare din plin vernisaj, ea o pregătise din timp, ca să intrige lumea, ca să deștepte curiozitatea, ca să aducă o „notă originală” în programul prea banal al unei deschideri de expoziție.

Regăsită o clipă, o pierdea din nou în atâtea secrete și mistere, peste care ea trecea grăbită, eu un gest neglijent: „Lasă, o să-ți explic”.

Cât era de departe de el, cât de străină devenise în cele câteva luni de despărțire, tablourile ei din noua expoziție îi arătau prea bine. Chiar dacă n-ar fi fost cele patru sau cinci portrete și schițe de portret ale lui Dănulescu, expuse ostentativ, ca și cum ar fi vrut să prevină sau dimpotrivă să înfrunte tot ce se vorbea despre legătura lor (și pe Paul îl irita mai ales titlul acelor portrete în catalogul expoziției; Portretul arhitectului D., inițială care, în loc să i se pară un semn de discreție i se părea unul de intimitate), chiar dacă n-ar fi fost aceste portrete, totul în pictura lui Ann îi era acum necunoscut, totul respira amintiri, întâmplări, emoții trăite fără el, departe de el.

Cele mai multe peisaje erau de la Sainte-Maxime, sat belgian de pescari, unde paleta lui Ann se încărcase cu ceva plumburiu, vânăt, de mare înnourată. Câtă vreme fusese la Sainte-Maxime, cu cine, ce făcuse acolo — erau lucruri pe care amâna mereu să le spună: „Lasă, am să-ți povestesc într-o zi”. Zi cu atât mai greu de fixat cu cât o vedea rar, totdeauna grăbită, totdeauna în trecere, mai ales acum, de când avea acel automobil albastru – cumpărat? căpătat? nici ea părea că nu știe prea bine – cu care făcea nenumărate curse, toate urgente și toate fără explicații.

Era pentru Paul o nouă suferință să întâlnească, alergând pe străzi, acel mic automobil, pe care îl recunoștea de departe după culoare – un albastru-deschis, marin — și care se făcea nevăzut după un colț, la o încrucișare de drumuri, spre ce necunoscute ținte? spre ce tainice întâlniri?

Se întâmpla să-l găsească cu portierele închise și cu farurile stinse, în cartiere lăturalnice, la câte un colț de stradă necunoscută, oprit cine știe de cât timp acolo. Se apropia de el și se uita pe fereastra portierei: Ann își lăsase înăuntru mănușile, sau o carte, sau un pachet. Rezemat cu fruntea de geam, privea lung acele fleacuri uitate. Uneori, rămânea acolo lângă botul mașinii: „Poate că vine”. Nu venea niciodată. Ceasuri întregi s-o fi așteptat, și tot nu venea.

Se uita cu de-amănuntul la casele din jur. Poate că e undeva pe aici, la o vizită sau la un rendez-vous, poate că e la una din aceste ferestre luminate și-l privește de după perdea, nevoind să coboare tocmai pentru că l-a văzut pe el în stradă, așteptând.

Într-o seară, era în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semicerc, desprinsă din strada Sofia, ca un fel de curte interioară – Paul găsise automobilul albastru în fața unei case cu obloanele trase, dar prin care străbăteau dungi striate de lumină. Trecuse din întâmplare pe acolo, venind de la sanatoriul Saint-Vincent, unde avea un prieten bolnav, dar automobilul lui Ann îl oprise din drum. Mai bine de două ore rămăsese fixat acolo, rezemat de botul mașinii. Avea impresia că dincolo de ferestrele acelei case. Sunt umbre care se mișcă. I se părea că aude pași, șoapte, râsete chiar – și că pe urmă se depărtau. Era ca și cum din când în când, cam la un sfert de oră, cineva venea la fereastră să vadă dacă el mai e acolo, dacă n-a plecat încă. Într-un târziu, îi trecu prin minte un lucru absurd: să sune și să întrebe de Ann.

Ușa se deschise cu întârziere, după o lungă așteptare și după ce el sunase de câteva ori: în prag era un domn cărunt, în halat de casă, care îl întrebă pe cine caută și îl obligă sa repete de două ori numele lui Ann, ca și cum nu l-ar fi auzit bine.

„Nu, domnule, e o eroare: nu locuiește aici.” Și închise ușa, lăsându-l pe Paul pe treapta de piatră, dezorientat, bâiguind scuze pe care nu le auzea nimeni.

În astfel de seri, își jura să nu o mai vadă niciodată.

„Trebuie să te uit, Ann, trebuie neapărat să te uit.”