VIII

URCASERĂ PÂNĂ LA POIANA Brașovului cu „șenila”, un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.

— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?

— Ba da, răspunse Paul, dar numai spre cele șapte sate. Am petrecut acolo o vacanță, mai demult. La Cernatu, la Satu-Lung…

Și tăcu deodată, cu o privire vagă, care arăta dincolo de păduri ceva nesigur, ca o direcție pierdută. Ar fi vrut să ridice din umeri cu mișcarea lui obișnuită de nepăsare și de silă, dar ranița din spate îl opri, cu greutatea ei, să-și termine gestul.

— Vezi ce bun e sacul ăsta? spuse Nora. Poartă-l zece zile în spinare, și te vei dezobișnui de gesturile tale blazate.

Abia după ce vorbi își dădu seama că l-a tutuit. (“Aseară, la plecare, îi spuneam încă dumneata.”) Era ca și cum noaptea din tren ar fi făcut din el o cunoștință mai veche, noaptea aceea în care totuși nu-l auzise spunându-i nici două fraze încheiate. Tăcu jenată de această familiaritate, care i se părea că bruschează lucrurile. Se uită la ceas și făcu repede o socoteală: „Îl cunosc de treizeci și șapte de ore”. Era singură cu el în acest camion deschis, care îi ducea prin pădurea de dimineață, era singură cu el, și nici măcar nu știa dacă are dreptul să se rezeme de brațul lui.

— Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata, un schior.

Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru, soluția găsită. „Să putem face” era intenționat ceremonios, așa încât „dumneata” devenea oarecum glumeț.

— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe schiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.

Încerca să deștepte în el ambiții sportive, un gust de întrecere, oarecare îndârjire. „E destul de copil pentru asta”, se gândea Nora privindu-l.

Nu era nicio cameră liberă la hotelul Săsesc.

„Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari.”

— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebuie să găsim ceva.

Își puse schiurile, le bătu de câteva ori cu botul de pământ și porni cu pași lungi, împinsă de cele două bastoane, pe care le înfigea în zăpadă, cu o mișcare regulată de vâsle. Din cauza gerului din zori, zăpada avea o crustă subțire de gheață, și schiurile alunecau fără moliciune, cu un sunet aspru, lăsând în urma lor o pulbere de sticlă.

La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit niciun loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.,

— Geaba vă osteniți, domnișoară, îi zise dintr-o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj.

Se întoarse necăjită la hotelul Sașilor, neștiind ce să facă. Înapoi, pe Valea Prahovei, nu mai spera să găsească locuri libere, dacă aici la Poiana, unde se ajungea mai greu, era atâta lume. Singurul lucru de făcut era, poate, să coboare la Brașov și să ia de acolo un tren spre Făgăraș. La Bâlea, la Muntele Mic, era mai probabil să găsească adăpost, dar nu cunoștea regiunea și nu știa cât timp le trebuia până acolo. Pe schiuri, în jumătate oră, ar fi fost desigur jos, la Brașov, dar până să poată face un astfel de drum, i-ar fi trebuit lui Paul cel puțin o săptămână de exerciții. Nu-și pune cineva schiurile pentru prima dată în picioare ca să facă o cursă de șase kilometri. Cât despre șenilă, viitoarea cursă de întoarcere era abia la amiază și riscau astfel să-i prindă din nou noaptea în tren. „Nu știu dacă are să reziste”, își zise Nora, gândindu-se la lipsa lui de convingere.

Îl găsi la Sași, în sala de mese, în fața unui afiș bătut în perete. „Biserica Neagră. 23 decembrie 1934. Ora 8,30 seara. Concert religios. Oratoriu de Crăciun de J.S. Bach.”

Se întoarse spre ea, cu o sclipire de curiozitate, arătându-i afișul.

— Interesant, nu?

— Nu. Absolut deloc interesant. N-am venit aici ca să ascultăm oratorii. Aici nu există decât un singur lucru interesant.

Și îi arătă prin fereastră zăpada, brazii, cabanele cu glugi albe.

— Ești severă.

— Sunt severă, pentru că am mari răspunderi.

Ar fi trebuit poate să spună ultimele cuvinte glumind, dar uitându-se bine în ochii lui, în acei ochi triști, se gândi că într-adevăr își luase o mare răspundere. „Omul ăsta dacă rămâne singur, fuge.” N-ar fi putut spune exact de ce, dar simțea că această „fugă” putea fi pentru el un dezastru, de la care trebuia neapărat oprit.

— Ești în stare de o mare vitejie, Paul?

— Una mare de tot?

— Nu. Potrivită.

— Să încercăm…

— Trebuie să plecăm din Poiana. Nu e de găsit nicio cameră. M-am gândit o clipă să mergem mai departe spre Făgăraș, dar mi se pare că e mai simplu să rămânem tot pe aici. Cunoști Postăvarul?

— Unde e?

— Acolo.

Îi arăta cu mâna o perdea de nori, ce cădea până jos la liziera pădurii din față, acoperind cu totul orizontul.

— Înalt? 

— Cam o mie opt sute de metri. Aici suntem la o mie. Vara, e un drum de trei ore. Să zicem că-l vom face în patru. De altfel, nici un urcăm până în vârf. Sunt două cabane mari, în drum. Când nu sunt nori, se văd foarte bine de aici.

— Dar bine, Nora, tu ești o fată care la București cazi din tramvai, și aici vrei să treci Carpații? Nu crezi că e prea greu? Nu crezi că e prea mult pentru genunchii ăștia, pe care ieri îi pansai cu tinctură de iod?…

Se opri un moment pe gânduri.

— La drept vorbind, când a fost? Ieri sau alaltăieri?

Nora îl luă de braț, chemându-l la drum.

— Lasă socotelile. O să le facem altă dată. N-a fost nici ieri, nici alaltăieri… A fost acum o lună, acum un an, acum mulți ani…

Din prag se mai uitară încă o dată spre acea pânză de nori, sub care se ascundea Postăvarul.

— Nu l-am mai văzut de o săptămână, le spuse portarul. De când cu zăpezile astea, am și uitat cum arată la față. Parcă a pierit de tot.

Drumul era marcat de dreptunghiuri colorate – o dungă roșie și două albe – ca niște mici drapele vopsite pe copaci și pietre. Se vedeau în pădure, la cotituri, ca o fluturare de batistă. Era ca și cum un tovarăș de drum ar fi mers înaintea lor, oprindu-se uneori, ca să-i aștepte din urmă și să le arate calea: pe aici… pe aici…

Mergeau cu schiurile pe umeri, încrucișate la spate ca să-și țină echilibrul. Uneori, botul schiului lovea o creangă de brad și o scutura de zăpadă, cu un foșnet subțire, metalic, pulverizat, de parcă s-ar fi auzit sunând în parte toate cristalele zăpezii. Erau brazi imenși, troieniți, cu crengile slab înclinate sub povara zăpezii, ca niște aripi grele, într-un zbor înalt. Câte unul, singuratec, se înălța pe o stâncă, ieșit din rânduri, dar trunchiul robust avea, în haina lui albă, o neașteptată delicateța de tulpină. Sub zăpadă, pădurea era fără sălbăticie. Totul părea fastuos, puțin decorativ, ca într-un imens parc pavoazat.

Nora se întoarse spre Paul, care se oprise la o cotitură de drum, privind lung în jurul lui.

— E frumos?

— E prea frumos. Puțin prea frumos. Parcă a fost făcut într-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulți, zăpada prea mare… Și tăcerea, tăcerea asta colosală…

Ascultară amândoi, încercând să prindă de departe, de cât de departe, un sunet, un trosnet, un pas… dar nimic nu trecea prin vasta încremenire.

— Nu-mi vine să cred că e adevărat. Parcă am fi într-o fotografie, într-un afiș. Parcă am fi în vitrina de ieri, cu zăpadă artificială…

Nora își aduse aminte de schiorul bine echipat, care zâmbea aseară trecătorilor, din vitrină. Cu costumul lui nou, cu eșarfa albastră la gât, cu schiurile pe umeri, Paul începea într-adevăr să semene cu un afiș de schi. „Și nu-i lipsește nici zâmbetul.”

Trecuse de amiază, și cabana nu se vedea. „Ar fi trebuit să fim de mult acolo”, gândea Nora. Își simțea bocancii grei în picioare și avea impresia că întreaga lor greutate apasă pe glezne. Deșteptat dintr-o durere uitată, genunchiul stâng începea să doară.

— Crezi că suntem pe drumul bun? întrebă Paul.

— Toate drumurile sunt bune aici, răspunse ea vag.

Nu era îngrijorată, dar își dădea seama că se abătuseră din drum. Știa bine că nu se poate rătăci pe muntele acela cu drumuri simple și își spunea că, pe oriunde ar merge, vor ajunge totuși la cabană. „Totul e să urcăm, să urcăm mereu.” Nu mai întâlniseră de câtăva vreme niciun semn. Micile drapele albe-roșii se făcuseră tot mai rare, și acum pieriseră de tot.

— Poate le-a acoperit zăpada.

— Da, poate…

Lumina scăzuse. Zăpada era acum fără strălucire, mai mult cenușie decât albă.

E totuși prea devreme ca să însereze, spuse Nora.

Era o lumină grea, care se depunea pe lucruri, ca o pojghiță de metal. Brazii se stingeau într-o umbră plumburie, care cădea fără plutire.

— Auzi?

Paul o oprise din mers, punându-i o mână pe umăr. De undeva, de sus, venea un foșnet metalic, un freamăt de arme, o fâlfâire grăbită de aripi metalice. Păsări mari nevăzute sau păduri urnite din loc coborau lovindu-și aripile, crengile.

— S-ar putea să fie o avalanșă?

— Exclus, zise Nora.

Era palidă și asculta cu încordare. Simțea mâna lui Paul pe umărul ei drept. „Numai de n-ar lua-o.”

Lumina căzu cu încă o treaptă. Era aproape întuneric, și totuși lucrurile se vedeau cu o absurdă precizie. Brazi de piatră încremeneau în jur, ca într-o grotă. Un moment, totul păru oprit în loc, desprins din timp, trecut în altă lume…

— În altă planetă, șopti Paul.

O strânse pe Nora lângă el.

— Ți-e frică, Nora?

— Nu. Cred că nu. Mi-e frig. Și aș vrea să ajungem.

Vocea lui era joasă, gravă, intensă. O simțea caldă pe obraz.

— Unde să ajungem? Nu vrei să rămânem aici? Să nu mai plecăm niciodată, să nu mai ajungem niciodată? Să ne oprim… Să ne oprim…

Nora întoarse înfiorată capul spre el. Era ceva șuierat, surd și totuși cald în glasul lui. „Omul ăsta vrea să moară”, avu timpul să-și spună, și pe urmă o cuprinse o bruscă liniște, ca și cum într-o singură clipă ar fi simțit, până în adâncime, gândul lui întreg. Se strânse lângă el și închise ochii, cu o senzație de înec.

Undeva deasupra, în văzduh, valuri imense se loveau, și zgomotul lor străbătea până jos, ca într-un fund de mare. Aburi reci, umezi, cețoși, treceau vâjâind printre brazi și, sub bătaia lor, ramurile nemișcate sunau cu un zăngănit de arme.

— Coboară norii de sus dinspre vârf, șopti Nora.

Simțea pe buze, pe pleoape, zăpada, care trecea ca un fum.

Paul o zgudui de umeri, și ea deschise cu greu ochii. Fără niciun cuvânt. El îi arăta cu mâna, la o depărtare de câțiva pași, un lucru pe care ea abia îl deslușea, ca prin somn: pe o scoarță de brad, dreptunghiul alb roșu-alb.

Cabana S.K.V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci… Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr-o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un zgomot de ferăstrău. Cineva strigă de la o fereastră: Gertrude! Gertrude!

Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în rucsac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. „Am să dorm… am să dorm…”

— Bucuroși de oaspeți?

— Bucuroși, numai că n-avem unde.

Nora se uită lung, fără nicio vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească, și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului cu care vorbea, corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă.

— Sunt toate camerele ocupate. Nu e niciun pat liber, încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.

Avea doi ochi mici, verzi, ca două alice de sticlă, sub sprâncenele stufoase, albite. Nora îl privea cu atenție, spunându-și: „Ce ochi de viezure!” Se gândi la viezurele împăiat pe care-l găsise într-o zi pe catedră, uitat acolo din ora de științe naturale. Ar fi vrut să-i spună omului din prag: „Noi ne cunoaștem, ne-am mai văzut”, dar simți dintr-o dată pe umeri întreaga apăsare a rucsacului, ca o durere trezită din somn. Hainele erau grele, ude. Bocancii îi simțea de fier.

— Eu mai departe nu merg. Să intrăm… să ne odihnim…

Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta – cărți. Dintr-o odaie alăturată se auzea un joc de ping-pong. De sus, de la etaj, cineva striga în răstimpuri același nume care nu răspundea: Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau schiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli, se auzeau bocanci grei suind sau coborând o scară. Ușa se deschidea din când în când, și la apariția noului-venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.

Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă netulburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.

Nora se gândi un moment, ca să-și amintească: ce fel de cinci? suntem dimineața? suntem seara?

Nu-i venea să creadă că rătăciseră atâtea ore în pădurea cu nori.

Cineva le aduse căni mari, albe, cu ceai.

— Știi, Paul, ar trebui să ne grăbim. Să nu ne apuce noaptea pe drum.

Îi arătă o hartă bătută în perete: drumul de la Poiana până sus era desenat cu o linie groasă albastră șerpuită ca un fluviu.

— Vezi? suntem la 1510. Cabana Turingului este la 1700. Ce a fost greu a trecut.

Paul se uită fără curiozitate la acea hartă, pe care n-o înțelegea prea bine.

— Mie mi-e totuna. Merg unde vrei, merg cât vrei…

Nora îl privi pe furiș, peste ceașca de ceai. Avea pe frunte ușoare riduri, pe care zăpada le săpase mai adânc. Mănușile de schi, puse pe masă, păreau două mari labe de urs. Era în ochii lui ceva liniștit, împăcat, ca într-un vis. I se păru că-l aude din nou șoptind: „Să nu mai plecăm niciodată… să nu mai ajungem niciodată…”

Se întunecase de-a binelea când ajunseră la cabana Turing-Clubului. Ultima parte a drumului o făcuseră cu lămpile de buzunar aprinse, orientându-se mai mult după strigătele ce se auzeau dinspre vârful muntelui decât după semnele de pe copaci, care nu se mai vedeau deloc în întuneric.

Locuri libere nu erau decât în dormitorul comun.

— Dacă stați mai mult, după sărbători poate să vă dăm o cameră cu două paturi, le spuse omul care-i conducea.

Mergeau după el, resemnați, în tăcere.

„Dormitorul” era o lungă magazie de bârne. În mijlocul încăperii ardea o lampă cu carbid.

— Foc nu se face? întrebă Nora cu indiferență.

— Aicea nu. Dacă vreți să vă-ncălziți, veniți sus, în sala mare. Tot acolo se servește masa. O să auziți clopotul, când sună.

Paturile erau aliniate pe două rânduri, ca într-un dormitor de cazarmă. Pături aspre, reci acopereau un așternut de pânză zgrunțuroasă, cenușie.

Nora își scoase sacul din spinare și îl puse jos, lângă patul ei.

— Patul numărul 16, spuse ea, citind o cifră vopsita pe perete. La 15 se culcase Paul, îmbrăcat, cu rucsacul la căpătâi în loc de pernă

— Vrei să te speli?

— Nu.

— Vrei să mănânci?

— Nu.

— Ești supărat?

— Sunt fericit,

„E nedrept, își spuse în gând. Poate vrea să mă vadă plângând. Poate vrea să se răzbune.”

Ca și cum i-ar fi ghicit gândul, el o apucă de mână și o trase spre el.

— Nu glumesc, Nora. Sunt într-adevăr fericit. Totdeauna am așteptat patul ăsta, oboseala asta, noaptea asta. Aș vrea să fie o noapte lungă. Promite-mi că va fi o noapte foarte lungă.

Vorbea încet, rar, cu ochii deschiși. Nora îl mângâie pe frunte.

— Paul, cred că ai febră.

Se duse spre patul ei să caute în rucsac tubul cu aspirine, dar pe urmă se răzgândi. „Mai bine-l las să doarmă. E obosit.”

Era în tot dormitorul un miros de bocanci uzi, de paie umede, de lemn putrezit, dar peste toate acestea - ca o voce groasă, acoperindu-le pe toate celelalte – un miros pătrunzător de carbid ars.

— Lampa asta nu se poate stinge? întrebă fără sa știe pe cine.

O voce din fund îi răspunse mormăind:

— Se stinge la ora 11.

„Ora 11, ora 11.” Nora repetă cuvintele în gând și nu le găsi niciun înțeles. I se părea că noaptea aceea nu avea ore și că niciodată acele ochiuri de geam înghețat nu se vor lumina de zi.

Cineva trecu pe lângă ei și plimbă peste paturile lor o lampă cu baterie, pe care o stinse imediat.

— Lume nouă, lume nouă.

Din când în când, se deschidea ușa de la intrare și o altă umbră intra sau ieșea. „Umbre, numai umbre”, spuse Nora. Nu reușea să distingă nicio figură. Până și vocile aveau ceva nedistinct, monoton, parcă ar fi fost o singură voce, vorbind de la depărtări diferite.

„Poate am dormit”, se gândi ea. În orice caz, câtva timp nu mai simțise mirosul de carbid, și acum îl simte din nou. Lampa se clatină încet, cu o mișcare slabă de pendulă. Încă nu e ora 11, de vreme ce e tot aprinsă. Vocile de adineauri au tăcut. „S-or fi dus la masă sau or fi adormit.”

Se înăbușea. Simțea carbidul ca un praf acru, până în fundul gâtlejului. Totul mirosea a carbid: pătura, perna, hainele. Își pusese batista pe gură, ca un tampon, dar mirosul trecea prin pânză, ca un fum umed, acru.

Se ridică de la locul ei, amețită, și merse clătinându-se printre paturi. Își auzea bocancii tropăind pe podea și își spunea: „Ar trebui să nu fac atâta zgomot”, dar fiecare pas era o cădere, pe care nu o putea opri. Lângă ușă, își căută mai mult bâjbâind schiurile și bastoanele.

Afară rămase câteva clipe în prag, fără niciun gând. Simțea pe frunte, pe tâmple, aerul de noapte ca o zăpadă ușoară.

Își puse schiurile și porni încet, neștiind bine încotro. Din cabana mare se auzeau voci, zgomot de pahare, râsete. Trecu pe sub ferestrele luminate, și pe urmă întoarse spre dreapta, printre brazi. Câinele cabanei se feri din calea ei, mârâind, gata să latre. Îl mângâie în trecere pe blana lui ciobănească, pe urechile lui mari.

Toate se depărtau ca printr-o pânză de somn – voci și lumini.

Schiurile alunecau greu, cu un foșnet de frunze uscate. Nora simțea rezistența zăpezii în genunchi, ca o frână. Nu-și dădea seama de cât timp mergea. Pe tâmpla dreapta avea o zgârietură, care sângera. „M-am lovit, probabil. Dar când? Dar unde?”

Lampa cu baterie era aprinsă și aplicată, în stângă, pe buzunarul de sus al tunicii, ca un far. „Pe inimă”, gândi Nora. Nu ținea minte nici când a aprins-o, nici când a fixat-o de nasturele buzunarului. Îi urmărea pata albă de lumină pe zăpadă, pe copaci. I se părea că e o mică vietate, care aleargă înaintea ei și o cheamă. Avea sărituri de veveriță. „O veveriță albă.”

La cotituri, muchia schiului zgâria zăpada înghețata, ca un vârf de briceag. Era un zgomot ascuțit, ca un țipăt scurt. „Ar trebui să mă opresc. Ar trebui să știu unde merg.” Nu știa unde merge; știa numai că nu vrea să se întoarcă. În urma ei simțea încă acea oribilă lampă da carbid legănându-se și așteptând o „oră 11”, care nu va veni niciodată.

Se opri și încercă să-și adune gândurile. Trebuia să fie pe versantul celălalt al muntelui un drum care să coboare spre Timiș. „La ora asta, Nora? Ești nebună?”

Își amintea, parcă, să fi văzut undeva pe o hartă sau pe o tablă indicatoare un drum marcat cu romburi galbene și albastre… întoarse lanterna spre bradul lângă care se afla și îl lumină de jos în sus. Niciun semn, niciunul… „Poate că dorm, își zise Nora. Poate că semnul ăsta pe care-l caut, îl caut în vis.” Simțea totuși, sub degetele ei înghețate, scoarța aspră a copacului. Avea impresia ca e la marginea unui vis, din care se zbătea să iasă.

Pe urmă se pomeni din nou alunecând pe schiuri — și nu-și dădea seama dacă alunecarea aceasta o întoarce în somn, sau o readuce la trezie. Pata albă de lumină alerga înaintea ei mai repede decât înainte, mereu mai departe. Schiurile pierduseră brusc din greutate și pluteau fără zgomot, fără obstacol. „Ar trebui să frânez”, gândea ea, dar genunchii n-o ascultau. Era pe o pantă deschisă care cobora spre câteva umbre de brazi, abia deslușite în întuneric. „Dacă nu opresc, sunt pierdută”, își spunea Nora, dar i se părea că e vocea unei alte Nore, rămasă în afară de vis și privind de acolo, ca prin fereastră, lucruri pe care nu le înțelegea. Încercă să se smucească spre dreapta cu o mișcare de răsucire, care rămase însă fără răspuns: umerii, genunchii erau ca niște clape fără sunet. Schiurile, cu boturile apropiate, alergau după pata albă de lumină, într-o viteză care le ridica ușor deasupra zăpezii. Nora închise ochii și se aruncă înainte cu brațele deschise, cu capul în zăpadă. Avea impresia că în ultimul moment cineva o împinsese din spate. Se rostogoli de câteva ori la vale, cu schiurile împiedicate unul de altul. Zăpada o zgâria pe frunte, pe mâini. Un gust cald de sânge îi umezea buzele.

Acum avea într-adevăr impresia că se trezește din somn. Din somn sau din leșin. Se văzu trântită pe stradă, lângă trotuar, în mijlocul unui grup de trecători curioși. Auzea vocile lor și simțea o privire de bărbat fixată asupra ei, privire pe care o cunoștea. Așadar totul, totul fusese un vis… Așadar ne reîntoarcem la acest accident de tramvai, care nu se mai termină… Așadar încă n-am reușit să mă ridic de aici și să plec…

Se ridică în coate și privi atentă în jur. Imaginile care un moment se amestecaseră confuze, ca un vis într-alt vis, se topeau în întuneric. Nu se auzea de nicăieri niciun glas, niciun foșnet. Nora căută lanterna pierdută în cădere, dar nu o găsi.

„Dacă aș avea o lumină, m-aș întoarce la cabană.”

Îi era cu neputință să-și dea seama unde se află. Era o poiană deschisă larg, ca o potcoavă. „Eu am venit de sus”, își spuse, încercând să-și amintească drumul. Ar fi trebuit să se târască până la marginea de sus a poienii, din brad în brad, și de acolo să strige. Poate că nu era prea departe, poate o vor auzi… Mai ales își dădea seama că nu trebuie să rămână pe loc. Un fel de toropeală dulce o trăgea spre zăpadă, spre somn, și știa că somnul acesta înșală.

Amândouă schiurile îi rămăseseră fixate de bocanci, dar bastoanele le pierduse în cădere. Se ridică agățându-se cu mâinile de un brad. Abia atunci băgă de seamă că era exact la liziera pădurii. O secundă mai târziu, ar fi fost prea târziu. Și totuși, și totuși, poate că ar fi fost o moarte bună, cu tâmpla strivită de un copac. Mai bună decât această noapte fără sfârșit care se deschidea înaintea ei și pentru care nu mai avea destule puteri ca s-o străbată.

„Să ținem ochii deschiși, Nora, și să mergem. Cât vom putea. Până unde vom putea.”

Nu-și simțea decât rana de la tâmplă, sângerând. Era singura senzație care mai stăruia în somnul greu cu care se lupta: „Și totuși merg, știu bine că merg, îmi dau seama că merg”. Se lovea uneori cu genunchii, cu mâinile de copaci, dar erau lovituri care nu dureau, care nu lăsau urme. Nu-și mai simțea schiurile în picioare. „Poate că le-am scos” dar nu ținea minte când.

I se păru că aude de undeva un lătrat de câine. Avu puterea să zâmbească „Nu te amăgi, Nora. Nu crede, Nora.”

Erau totuși lumini printre brazi. „Să fi ajuns la cabană?” Nu o recunoștea. Era o casă mică, numai cu două ferestre luminate. Un câine ciobănesc, mare cât un urs, lătra spre ea, din prag.

„De ce nu sare la mine? Toate astea nu pot fi adevărate. Ar trebui să sară la mine.”

Cineva ieșise afară din casă, bătu câinele pe ceafă și luându-l de urechi, potolit, veni spre Nora. Ținea în mâini un felinar, pe care îl ridică spre fruntea ei, și o privi câtăva vreme. Era o lumină care o orbea. Pe urmă, coborî felinarul și se întoarse în casă fără niciun cuvânt, fără nicio întrebare.

„Toate astea nu pot fi adevărate”, spunea Nora, Era mereu același vis absurd, care nu se mai termina.

Se auzeau voci dinăuntru și pe urmă o tăcere mai mare.

Ușa se deschise din nou și, din prag, omul cu felinarul îi făcu semn să intre.