VI

ERA O SALĂ MICĂ, ÎNGUSTĂ, CU tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal.

Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil. Se făcea un moment tăcere, și atunci nu se mai auzea decât glasul avocatului care vorbea.

Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea Piața Senatului, albă ca într-o carte poștală de iarnă.

Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări, Nora trebuia să se ridice în picioare, și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față.

„Numai de n-ar întoarce capul”, își spunea, speriata la gândul că ar putea s-o vadă – și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.

Paul se ridicase de la locul lui. Nora avu impresia că o zărise și că vine spre ea. Încremenise ca o elevă care simte că profesorul a văzut-o de pe catedră copiind, și acum aștepta să izbucnească scandalul inevitabil.

Nu. S-a speriat prostește, fără motiv. Paul n-a văzut-o și de altfel nici nu se uită încoace. S-a dus doar spre masa grefierului, a luat de acolo un dosar, și acum, cu dosarul în mână, vorbește.

Nora nu aude decât frânturi de frază, din care nu înțelege nimic. Repetă după el, în gând, cuvintele și e mirată că Paul le poate spune cu atâta convingere. De nerecunoscut vocea lui de aseară: este o voce fermă, sigură, cu ceva indiferent poate în adâncul ei, dar nu e indiferența leneșă, tărăgănată, pe care i-o cunoaște Nora.

„… simpla depunere a motivelor de apel la dosar nu numai că e insuficientă, dar e neavenită… Tribunalul va trebui să considere acest apel nemotivat… Un singur mod de a motiva valabil… indicat de articolul 98 din legea judecătoriilor de ocoale… Implicit și fără ca jurnalul anterior să specifice… Procedural vorbind, de nu există… Se opune în termeni absoluți articolul 69 din procedura civilă litera d, aliniatul 2…”

Nora ascultă cu încordare. Ar vrea să înțeleagă despre ce e vorba. Ar vrea mai ales să-l poată privi pe Paul din față, în timp ce vorbește. S-ar zice că lucrurile pe care le spune el pasionează. Se întâmplă să întoarcă uneori capul spre un avocat de pe banca adversă, care îl întrerupe, și atunci Nora poate citi în ochii lui indiferenți o sclipire de convingere, poate chiar de luptă.

Se uită la ceas: patru și douăzeci. „Ieri, la ora asta, nu-l întâlnisem încă.” Tot ce s-a întâmplat de atunci i se pare acum depărtat și neînțeles. Bărbatul acesta care vorbește cu o voce necunoscută și pe care, dacă închide ochii, nici nu și-l poate bine aminti, bărbatul acesta este „amantul” ei. Sunt încă vorbe pe care, la vârsta ei, Nora nu le poate gândi fără anumită spaimă. În orașul lor de provincie, demult, „amant” era un cuvânt care se spunea în șoapte.

Președintele spune câteva cuvinte, care nu se aud până în fundul sălii, și scrie ceva într-o condică. Grefierul strigă un alt dosar, iar Paul își strânge cărțile și hârtiile, pe care le așază fără grabă în servietă.

Nora îl va lăsa să iasă din sală, va mai rămânea câtva timp aici, ca să fie sigură că nu-l va întâlni, și pe urmă va pleca și ea. „Un bărbat cu care te-ai culcat într-o noapte din întâmplare și pe care, pe urmă, nu-l mai vezi niciodată.” își spune în gând lucruri oribile, care o înspăimântă și pe care totuși încearcă să le gândească cu indiferență.

— Mai rămâi aici?

Poartă o cravată roșie, cu un desen negru și cu nodul tot prost făcut. E primul lucru pe care îl vede Nora. „De ce n-o fi știind omul ăsta să-și facă cravata?”

Paul o ia de braț și o duce spre ușă. Ea îl urmează fără să-l privească. „Ce bine era acolo, lângă fereastră! Cum de m-a zărit? De ce a venit spre mine?” Îi e frică de el, ar vrea să fie singură, ar vrea din toată inima să fie singură.

„… O acțiune cambială rău introdusă nu poate să înlocuiască, onorat tribunal…”, aude Nora din prag câteva cuvinte pe care cineva le spune la bară, agitând un dosar, dar sfârșitul frazei se pierde, căci între timp au ieșit afară, pe un culoar îngust cu și mai multă lume decât era-înăuntru.

„O acțiune cambială rău introdusă… o acțiune cambială rău introdusă…” repetă ea mecanic, încercând să alunge gândurile, să amâne explicația care se apropie.

„Cât de mult știe omul ăsta să tacă”, își spune Nora pe stradă, mergând alături de Paul. Nimic pe figura lui ștearsă nu arată nici curiozitate, nici bucurie, nici necaz. Îi fusese teamă că venirea ei îl va supăra. „Nici măcar atât, nu, nici măcar atât. E ca și cum n-aș fi…”

Se înserează, ninsoarea a încetat, dar e foarte frig.

— Nu trebuie să crezi că am venit să te caut, începe tot ea să vorbească. Trec pe aici, prin fața tribunalului, în fiecare după-masă. Am câteva ore de franceză, la un institut particular din apropiere. Poate că nu ți-am spus că sunt profesoară. N-am avut când…

Se opri din vorbă, surprinsă de propriul ei cuvânt. N-a avut când să-i spună cele mai simple lucruri despre ea – poate că dacă nu i-ar fi fost numele gravat pe placa de alamă, de acasă, nici cum o cheamă nu i-ar fi spus – dar a avut când să devină, în câteva ore, amanta lui. „Ce stupidă ești, Nora!” Ar vrea să tacă, dar acum, după ce a început să vorbească și s-a întrerupt deodată, fără motiv, tăcerea e mai grea decât înainte.

— Te rog să mă ierți că m-am uitat azi prin hârtiile dumitale de pe birou. Ți-am răsfoit agenda, și de acolo am văzut că azi după-masă trebuia să fi în tribunal. La început nici n-am înțeles ce scria acolo. Ai un scris încurcat, dar eu sunt obișnuită cu toate caligrafiile… Ți-am spus că sunt profesoară… Mi-am închipuit în cele din urmă că T.c. II trebuie să fie Tribunalul de comerț, secția doua. Nu credeam că am să viu. Nici n-aș fi putut. Marți după-masă, de la trei la cinci, de obicei sunt în clasă. Azi am luat însă vacanță… Mă întorceam spre casă, și nu știu cum, trecând prin fața tribunalului, mi-am spus că aș putea să intru… Nu știi cât am rătăcit prin tot felul de săli și culoare… Credeam că n-ai să mă vezi. Aș fi vrut să nu mă vezi…

S-au oprit de câtăva vreme, în fața unei vitrine de florărie, în Piața Senatului. Nora vorbește și își dă foarte bine seama că el nu ascultă. Ce o fi privind oare cu atâta atenție? În vitrină sunt câteva crengi de liliac alb, ce par ninse de zăpada abia căzută. Foarte tinere și foarte obosite, crengile sunt subțiri, verzi, înclinate sub greutatea buchetelor albe. Privirea lui Paul e oprită acolo, la fel de absentă ca și până acum, dar cu un început de zâmbet cețos, care vine greu, de departe.

„Dacă aș pleca acum, cred că nici n-ar băga de seamă că nu mai sunt lângă el”, se gândește Nora. E poate și cel mai cuminte lucru pe care-l poate face. Nu e supărată, nu e jignită, dar își dă seama că omul ăsta e un străin și că nimic nu-l poate smulge din tăcerea lui. „Orice aș spune, orice aș face, privirea asta n-am să i-o schimb.”

Se desprinse încet, eu băgare de seamă, ca și cum ar fi vrut să nu-l trezească din somn, și trecu linia de tramvai spre Podul Senatului.

— Nora!

O striga pentru întâia dată pe nume. Era lângă ea, o ținea strâns de braț și o privea drept în ochi, cu o privire care în sfârșit o vedea.

— Nora, te rog, iartă-mă. Sunt nebun, sunt prost-crescut.

— Nu, Paul. Nici nebun, nici prost-crescut. Poate nefericit.

El ridică din umeri. (“Dacă mi-ar da timp, gândi Nora, l-aș dezvăța de gestul ăsta.”)

— Să nu zicem nefericit. E o vorbă care nu-mi place. Și cred că nici nu sunt, mai degrabă obosit… da… foarte obosit…

O ținea mereu de braț, cu mâna lui grea, cu degetele strânse, gest prea apăsat, dar în care era – în sfârșit! - puțină intimitate. Mergeau pe chei în sus, de-a lungul unei Dâmbovițe de decembrie, pe care amurgul, frigul, iarna o făceau mai puțin murdară. Se aprindeau primele felinare de seară, și umbrele lor pe apă erau albastre la acel ceas încă nedecis.

— Ai putea să mă detești, Nora. Oameni ca mine n-au dreptul să se amestece în accidente de stradă. Nu eu trebuia să te ridic aseară din zăpadă.

— Oameni ca dumneata… De ce spui lucruri care sperie? Eu mă sperii greu, să știi. Ce fel de om ești dumneata?

Un om despre care azi-noapte ai putut crede ca se va sinucide. Nu e destul?

Trecuseră de Podul Schitu Măgureanu: trecătorii erau mai rari, cheiurile pustii.

Acuma de ce tace? Are tăceri care s-ar spune că nu se vor termina niciodată. În ce depărtări e plecat? Cum să-l chemi înapoi? Numai mâna lui e aici, grea, pe brațul drept.

Și când îl crezi cu totul pierdut, iată, vocea lui revine, fără nicio ridicare de ton, egală, ștearsă, la fel de închisă ca și tăcerea din care se desprinde.

— Eu n-am nimic de spus nimănui și n-am nimic de aflat de la nimeni. Înțelegi, Nora? înțelegi de ce am vrut să fug aseară? Azi-dimineață încă un mi se părea prea târziu pentru a fugi. Și acum, uite, acum, încă mai e timp. De ce m-ai căutat? Ar trebui să uiți că ne-am întâlnit. Ar trebui să ștergi din amintirea dumitale ziua de ieri.

— Și noaptea? întrebă Nora, mai mult pentru ea.

— Da, și noaptea. Suntem destul de serioși amândoi pentru ca să nu luăm în tragic o astfel de întâmplare. Nu vreau să te jignesc, crede-mă, dar aș prefera să te jignesc decât să te înșel. Dumitale îți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.

Privea mereu înainte, fără să întoarcă o clipă capul spre ea, avea mereu aceeași vagă amărăciune pe buze.

„Cu privirea asta care nu se uită nicăieri, cu glasul ăsta surd, care nici un coboară, nici un urcă, se pot probabil spune, fără să bagi de seamă, cele mai groaznice lucruri din lume”, se gândește Nora.

— Zici că te-ai uitat în agenda mea de pe birou. Ai observat desigur că toate foile câte au mai rămas până la sfârșitul anului sunt albe. Asta se cheamă o vacanță… Câte foi albe, atâtea zile pustii. Ce vrei să fac cu ele?

— Încearcă să le dai.

— Nu înțeleg.

— Spuneai adineauri că nu ai nimic de dat. Totuși, îți rămân câteva zile libere… dumneata le zici pustii… Dă-le cuiva… Poate se va găsi un om care să le primească și să facă ceva din ele…

El se opri din mers, și sub bătaia felinarului sub care se aflau o privi pe Nora, probabil ca să-i citească în ochi tot ce i se părea neclar în vorbele ei.

— Dacă e o invitație, e mai bine să-ți spun că nu o pot primi.

— Nu e o invitație. E un sfat. Pleacă. Vei fi mai puțin singur. Vei uita, poate…

— Ce?

— Nu știu. Lucrurile pe care trebuie să le uiți.

El ridică iar din umeri, cu același gest de negație, de îndoială, de inutilitate.

— Să plec… M-am gândit și eu la asta. Ieri, am și intrat într-un birou de voiaj să cer informații… Luasem de dimineață pașaportul cu mine, pentru vize. De asta l-am și avut aseară în buzunar.

Nora revăzu pașaportul albastru, fotografia, semnalmentele, pagina de vize, Hergenrath, 23 Juillet. Încă o dată i se păru că în numele acela de frontieră, în ziua aceea pierdută, 23 iulie 1934, era poate întreaga lui taină.

— Pe urmă, am renunțat. La ce bun? Mi-e prea lene, e prea complicat și simt mai ales că e inutil. Cred că nici n-am bani destui.

Erau pe Podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau înainte spre cele două mari artere ce se deschideau în unghi în fața lor; la stânga, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și, la dreapta, Splaiul Independenței, înzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă. Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora își scoase mănușile și luă în amândouă mâinile zăpadă, ținând-o în palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.

— Ai fost vreodată, iarna, în munți?

Întrebarea Norei părea că-l readuce din cine știe ce gânduri pierdute, căci răspunse târziu, după o tăcere prea lungă.

— Nu, iarna niciodată. Vara am urcat de câteva ori, la Peșteră și pe Omul, dar iarna niciodată.

— Păcat! E așa de frumos! Vezi, acolo ar trebui să pleci. În munți.

Nici un se osteni să-i răspundă. Cu o ridicare din umeri, totul devenea inutil. Nora insistă.

— Ai făcut vreodată schi?

— Nu.

— Ar trebui să încerci.

Și pe urmă, deodată, luându-i de mână și silindu-l să se întoarcă spre ea, îi spuse privindu-l în ochi:

— Vino cu mine în munți, să facem schi.

Îl privea prea fix pentru ca el să-i poată și de astă dată răspunde cu o tăcere.

— E o copilărie, Nora.

— De asta ți-o și propun: pentru că e o copilărie. Ascultă-mă, Paul: dă-mi mie vacanța dumitale. Adineauri, crede-mă, nu ți-am cerut-o, dar acuma ți-o cer: dă-mi-o mie.

El nu răspunse. „Cel puțin n-a zis nu”, se consolă Nora în gând. Pe pod, vântul de seară bătea redeșteptat din calmul de până atunci. Castanii albi se scuturau pe trotuar de zăpadă ca de o prea fragilă floare.

Coborau spre centru, pe bulevardul Elisabeta. Luminile, primele vitrine, lumea grăbită de ger îi dădeau Norei o impresie de întoarcere în oraș. Vorbea tot ea, mulțumită acum că tăcerea lui întârzie răspunsul.

— Nici eu nu știam prea bine ce să fac cu vacanța mea. Voiam doar să n-o petrec aici, în București. Sus, în bulevardul Dacia, mă simt foarte bine, dar nu în zilele de sărbătoare, când am impresia că toată lumea pleacă și numai eu rămân singură. Mai rău decât singură: abandonată…

Încercă să spună ultimul cuvânt cu puțină ironie, dar glasul n-o ajuta. „Abandonată” era un cuvânt care îi dădea copilărește lacrimi. Din fericire, el e prea obosit sau prea neatent, ca să observe.

— Mă gândeam și eu să plec, dar nu știam unde… Poate la Predeal, la tabăra de schi de la Onef… Dacă aș fi găsit tovarăși de drum, aș fi preferat să urc în grup mic la o cabană… La Ialomicioara, sau pe Postăvar, sau la Bâlea… În sfârșit, undeva departe… De ce nu vrei să fi dumneata tovarășul meu? Înțelege bine: ce s-a întâmplat între noi până acum…

Nora ezită un moment. Ar fi vrut să spună „astă-noapte”, dar era o preciziune care o speria.

— … e șters, e uitat. E „neavenit”, cum spuneai dumneata la tribunal. Eu îți fac o propunere de camarad. Plecăm cu bocanci în picioare, cu sacul de drum în spate.

— Plecăm… repetă el șters. Când plecăm?

— Astă-seară, răspunse Nora și abia atunci își dădu seama că întrebarea lui putea să fie o acceptare, deși era pusă vag, cu aceeași eternă ridicare din umeri.

— E adevărat? Primești? Vrei să plecăm?

— Nu, Nora. De ce insiști? E inutil. Totul e inutil.

Glasul lui o descuraja. Era ceva definitiv căzut, definitiv frânt, în oboseala cu care vorbea el. Și totuși, un moment, plecarea i se păruse posibilă…

— De ce te încăpățânezi, Paul? Ești un om care ai pierdut la toate jocurile. Singur spuneai adineauri: „Eu n-am nimic să dau, nimic să pierd”. Ei bine, pentru că în niciun caz nu mai poți pierde, pentru că nu mai ai ce risca, primește plecarea asta ca pe un joc și lasă-mă să joc eu pentru dumneata…

Se oprise într-adins în fața unei vitrine cu articole de sport, pe bulevardul Elisabeta, în colțul Căii Victoriei. Erau expuse schiuri, patine, bastoane cu vârful de fier, bocanci, un întreg arsenal de instrumente de lemn și de metal, care străluceau în vitrină pe o zăpadă artificială de vată și paiete albe. Un manechin îmbrăcat în schior, cu echipamentul complet, gata de drum, surâdea cu un surâs fericit de cinematograf. Paul privea, aproape fără să le vadă, toate acele instrumente care i se păreau complicate și mai ales fără interes.

— Te rog, să nu râzi de mine, Paul, dar eu când sunt foarte nefericită… fiindcă mi se întâmplă și mie să fiu uneori…

Nu putu să sfârșească fraza. Îi veniseră din nou neașteptate lacrimi în ochi. Abandonată… nefericită… câte cuvinte greu de spus! încercă să se corecteze:

— … când îmi merge rău, când totul iese prost, când mi se pare că sunt urmărită de ghinion… ei bine, atunci îmi cumpăr ceva nou… o rochie, sau, dacă n-am bani destui, o eșarfă, un fleac… Nu din cochetărie și nici din frivolitate. Mai mult din superstiție. Ca să conjur soarta. Ca s-o păcălesc. Mi se pare că, îmbrăcată altfel, n-o să mă recunoască, o să mă confunde cu altcineva, o să treacă pe lângă mine fără să mă vadă… Dumneata, care ești un om superstițios, de ce nu ai superstiția de a începe ceva din nou? De ce nu vrei să faci un lucru pe care nu l-ai mai făcut niciodată până acum?

…Intrase înăuntru neconvins. Nora vorbea pentru el, lua informații, cerceta cu atenție lucrurile care i se arătau. Era o librărie invadată de sportivi. Etalajele cu cărți erau părăsite, și toată lumea se îmbulzea la raionul de sport. În ajun de vacanță, era acolo un freamăt de plecare, un clinchet de patine, o febrilitate continuă. Bocanci enormi, cu talpa prinsă pe margine într-un clește de metal, miroseau a piele groasă, de curând tăbăcită. Schiuri negre, rezemate de perete cu botul în sus, semănau cu niște luntri subțiri de pescar, trase la mal, pe uscat. Totul avea un miros aspru de pielărie, de lemn ceruit, de pânză impermeabilă. Cămăși și sweatere de culori tari dădeau întregului magazin un aer festiv, pavoazat.

Un aparat de radio, deschis, transmitea buletinul sportiv de la ora 6: „Predeal, grosimea stratului de zăpadă 46 centimetri… Sinaia, grosimea stratului de zăpadă 30 centimetri… zăpadă favorabilă…” Vocea speakerului se amesteca cu întrebările clienților, cu răspunsurile vânzătorilor.

— Ridică mâna dreaptă în sus, vrei? îl rugă Nora.

El se supuse cu bunăvoie, dar cu oarecare stângăcie.

Se vedea în oglindă măsurându-se cu lungimea schiurilor, mult mai înalte decât el. Botul schiului îi ajungea în podul palmei. „Trebuie să fie cu cel puțin 40 de centimetri mai înalt decât înălțimea omului”, îi explică ea absorbită.

Uneori, ridica îngrijorată ochii spre el, mai mult pe furiș, ca și cum i-ar fi cerut un semn de aprobare, un consimțământ.

„E intimidat”, gândi ea, văzându-l rămas cu schiurile în mână și neștiind ce să facă cu ele. „Intimidat” i se păru un progres: era oricum altceva decât indiferent.

— Asta la ce servește? o întrebă Paul, văzând-o că ține în mână niște arcuri de oțel, pe care se silea să le înșurubeze singură pe un suport plat, ca o talpă de patină.

Părea să pună întrebarea cu oarecare interes, în orice caz cu puțină nedumerire. Privea toate acele stranii obiecte încurcat, ca în fața unui motor cu piesele demontate. Nora se grăbi să-i dea explicații, pe care el nu le înțelegea prea bine.

— Sunt două feluri de legături. Diagonale și drepte, eu am mai multă încredere în legătura diagonală. Nu e prea flexibilă, dar e solidă. Te împiedică puțin la telemark, dar n-o să începi din primele zile să faci exerciții de telemark. Principalul e să ai bocanca bine angrenată pe schi…

Un vânzător îl chemă pe Paul într-o cabină de probă ca să încerce costumul de schi și bocancii.

— Mă chemi când ești gata, îi spuse Nora. Îi era teamă să-l lase singur. Licărul acesta slab de curiozitate, pe care începe să-l citească în ochii lui, nu trebuie să se piardă. E un joc pe care trebuie să-l joace până la urmă. Dar nu se va descuraja? Nu va fugi, el, care fuge atât de ușor?

În costumul albastru era cu totul schimbat. „Cât e de tânăr”, gândi Nora. Regăsea dincolo de oboseala lui acea nedefinită expresie de copilărie, pe care o surprinsese aseară de la prima lor încrucișare de priviri.

— Sunt ridicul, nu?

— Da. Și îți pare rău? Fii și dumneata o dată ridicul în viață. Să vezi că prinde bine.

Haina nu-i plăcea Norei. Avea un cusur la mâneci, și nasturii trebuiau schimbați.

— O trimitem imediat la atelier, spunea vânzătorul. În jumătate oră e gata.

— Și într-o oră cel mai târziu, adăugă Nora, trebuie să fie acasă. Dar nu mai târziu, te rog, fiindcă plecăm chiar astă-seară.

Îi vorbea vânzătorului, dar în fapt i se adresa, fără să-l privească, lui Paul. Va protesta? O va dezminți?

— Astă-seară.

„La urma urmelor, nu va fi cea mai mare prostie din viața mea”, își spunea Paul privindu-se acasă, în oglindă. Chipiul albastru de stofă, cu cozorocul scurt și rotund, semăna cu o șapcă de liceu. Buzunarele hainei, mari, aplicate, închise soldățește cu nasturi, îi aminteau tunica din școala militară.

„Ca un licean, ca un elev cu termen redus…”, zâmbi el vechilor amintiri regăsite.

Umbla prin odaie pentru plăcerea de a-și auzi bocancii pe parchet, sunând cu vechiul lui pas greu din nopțile de gardă. Ce bune erau acele nopți, albe, treze, singur pe câmpul înghețat de la Cotroceni, fără niciun gând, fără nicio așteptare, scrutând departe noaptea de iarnă, prin care străbătea câteodată, nu se știa de unde, un țipăt venit de dincolo de orizont, poate din munți, poate din păduri!

Se uită la hainele de oraș, pe care le dezbrăcase, la paltonul atârnat în cuier. Dacă ar putea, despărțindu-se de ele, să se despartă de el însuși… Dacă ar putea, îmbrăcând această haină nouă, să înceapă o viață nouă…

E o copilărie, desigur, dar e o copilărie în care ar voi să creadă.

Cine e omul acesta tânăr din oglindă, cu chipiul lăsat pe frunte, cu gâtul gol, cu haina de stofă aspră, închisă până sus? Nu cunosc. Mi se pare că l-am mai văzut pe undeva, dar nu-l cunosc.

„Am făcut până astăzi, își spune Paul, atâtea prostii rezonabile, și toate au ieșit prost… Voi face în sfârșit o prostie stupidă, o prostie complet lipsită de sens… Poate că aduce noroc”.

E încă intimidat de schiuri, pe care nu știe cum să le țină pe umeri, iar cele două bastoane, cu cercul lor de lemn și metal din vârf, îl încurcă și mai rău. Își amintește de la cinematograf curse vijelioase de schi, schiori zburând într-un nor de zăpadă, și totul i se pare fantastic, irealizabil. Îi e greu să înțeleagă cum aceste două lopeți mari, negre, cu legăturile lor de fier, cu complicatele lor catarame, șuruburi și arcuri, pot deveni pe zăpadă atât de repezi, atât de plutitoare. Ar voi să se poată privi în oglindă, instalat pe schiuri, ca în plină cursă. Nora i-a arătat de câteva ori cum se introduce bocanca în legătură, cum se fixează piciorul pe schi. Dacă ar încerca?

Aliniază cele două schiuri pe covor, cu botul în sus, unul lângă altul (“perfect paralele și foarte apropiate”, cum spunea Nora), și se căznește să potrivească arcul de oțel al legăturii pe tocul bocancii, exact în scobitura adâncă a tocului. Arcul e prea nou, și resortul funcționează greu. La piciorul drept a mers în cele din urmă, dar la cel stâng rezistă încă. În genunchi, cu chipiul dat de necaz pe spate, îndârjit de rezistență. Paul se luptă cu acel arc prea scurt sau poate prea puțin flexibil.

În această luptă, îl surprinse soneria de la intrare. Cine putea fi? Desigur nu Nora. Se înțeleseseră ca se vor întâlni la gară, un sfert de oră înainte de plecarea trenului. Atunci, cine?

Era furios că nu era lăsat în pace să-și fixeze bocanca stângă pe schi, era furios că era acum obligat s-o desfacă și pe cea dreaptă. Cu schiul în picior, nici n-ar fi putut încăpea în vestibul.

De afară se suna mereu.

— Viu îndată, așteptați că viu, striga Paul și mai îndârjit, căci de astă dată, lucru mult mai grav, bocanca dreaptă refuza să iasă din legătură, iar arcul părea pentru veșnicie fixat pe toc.

„Ar fi comic să nu mai pot ieși de aici.” Se vedea prizonierul acelei lopeți de lemn, pe care era condamnat să o tragă după el și care – mai lungă de doi metri – îl împiedica să umble prin casă, căci s-ar fi lovit de scaune, de birou, de pereți. Nimeni nu-l putea scăpa din încurcătură. „Poate Nora, dacă aș izbuti sa mă târăsc până la telefon și să o chem.” Dar nici Nora, căci — își aduse aminte – cheia era în broască pe dinăuntru, și el nu-i putea deschide.

Soneria tăcea din când în când (“Poate a plecat, poate s-a dus”), dar pe urmă reîncepea să sune cu o insistență de om hotărât să aștepte oricât.

În cele din urmă, Paul izbuti totuși să se libereze, îi trecuse prin minte o idee salvatoare. Nu avea decât să desfacă șireturile bocancii și să-și scoată piciorul din ea, lăsând bocanca atașată de schi. „Pe urmă o scot eu și pe ea”, își spuse fericit de simplicitatea soluției, pe care o găsise tocmai când situația i se părea mai comică și mai fără speranță.

Merse șchiopătând spre vestibul, cu un picior încălțat și cu celălalt numai în ciorap.

— Nu mai sunați, că viu.

Era un om de la o florărie, cu un buchet învelit în hârtie albă, subțire.

— De la cine?

— Nu știu. O doamnă.

— Ai vreo scrisoare?

— Nu.

Așteptă să rămână singur, închise ușa. Și abia atunci desfăcu hârtia. Erau două crengi de liliac alb. Se uită la ele, cu o lungă privire străină. De unde veneau? De ce veneau? Le ținea în mână cu un sentiment nedeslușit de întârziere, de inutilitate. Poate că e o greșeală… Poate că nu sunt pentru el…

Nu avea curajul să le mângâie. Le simțea departe răsuflarea rece, fără putere. Flori de zăpadă. Totuși, înclinarea lor pe creanga ușor îndoită sub greutatea buchetelor avea ceva robust și delicat… Cunoștea această înclinare ca un obraz ce se apropie, ca o privire ce se întoarce puțin înapoi, peste umăr. Era gestul întrebător al lui Ann, era așteptarea ei timidă în fața unei prea lungi tăceri…

Lăsă florile să-i cadă din mână, undeva, pe fotoliu sau pe divan, nici el nu știa prea bine unde. Avea impresia că-i cereau un răspuns, și nu știa pe care să-l dea.

Totul avea acum un gust de trezire amară din beție. Camera era într-o dezordine tristă, de noapte pierdută. Ce sens aveau toate lucrurile acestea, trântite pe unde se nimerea, dulapul deschis, rufele pregătite pentru împachetare, rucsacul aruncat într-un fotoliu?

Se împiedică de cele două schiuri, rămase pe jos, de-a curmezișul, în mijlocul odăii. Îi era rușine de îndârjirea cu care, cinci minute înainte, se luptase cu ele să le monteze și să le demonteze. Acum, erau acolo ca niște jucării stricate… Cât de stupid, sau cât de nenorocit trebuia să fie, pentru ca un moment măcar să se fi lăsat antrenat în această plecare absurdă…

Ann revenea. Florile trimise înainte întrebau, pentru ea, dacă poate reveni.

„Nu știu, Ann, nu știu. Cred că nu trebuie. Cred că e mai bine să nu vii.”

Spunea tare cuvinte de împotrivire, dar simțea că dincolo de voința lui ceva răspunsese pentru el și acceptase.

Nu știa ce se va întâmpla mai departe și nici nu încerca să facă presupuneri. Un lucru era limpede: Ann va veni.

Poate că în momentul acesta e jos în stradă și îl așteaptă. Poate că de la portiera micului ei automobil albastru se uită spre fereastra lui ca să-l vadă apărând acolo. Poate că e de ajuns un semn, pentru ca în câteva clipe ea să fie sus…

Vine atât de târziu, dar vine. Nu este în el niciun elan ca s-o întâmpine, dar nu e nicio voință care s-o alunge.

Mai rămâne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evidențele, mai rămâne gândul copilăros, dar încă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidențe și erori i-a despărțit și înșelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e încă timp, mai e încă timp…

Se ridică de la locul lui, ca să ridice florile căzute, și abia atunci își dădu seama că merge șchiopătând, cu piciorul stâng în bocancă și cu cel drept desculț. Chipiul, haina albastră de schior, pantalonii lungi, fixați jos pe gleznă cu o bandă de elastic, totul i se părea acum caraghios.

„Să terminăm cu deghizarea asta”, își zise. Se întorcea spre hainele lui de oraș, spre viața lui dinainte. Jocul durase prea mult.

Tocmai voia să ridice schiurile de pe jos, că să le ascundă în baie sau în cămară, când sună telefonul. Era Nora.

— Nu uita să iei un briceag. A fi de preferat cu burghiu. Pe munte, prinde bine. De termos n-ai nevoie.

Am eu unul de un litru jumătate. Nu-ți încărca rucsacul cu lucruri inutile…

El încercă s-o întrerupă, ar fi vrut să-i spună: Nora, eu nu plec, eu nu pot să plec, dar ea continua să-i dea o mulțime de sfaturi.

— … un pulover gros și, dacă se poate, o vestă de lână. Nimic de mâncare, înțelegi? Absolut nimic. Am târguit eu tot ce trebuie.

Și pe urmă, fără tranziție, cu aceeași voce grăbită, care dădea instrucțiuni de plecare:

— Ți-am trimis două crengi de liliac. Cred că le-ai primit. Aș vrea să-ți fi făcut plăcere. Mi se părea, când ne-am oprit în Piața Senatului, în fața florăriei, mi se părea că te uiți la liliacul din vitrină cu nu știu ce zâmbet trist. Mă gândeam să nu-ți spun că vine de la mine, dar pe urmă m-am răzgândit. Nu vreau să-ți dau enigme de dezlegat înainte de plecare.

Închise telefonul, făcându-l atent că trenul pleacă exact la 12 și 10.

Paul rămase dezorientat, amețit. Pentru a doua oară, ar fi vrut s-o întrebe: ce cauți dumneata? ce vrei dumneata?

Prin ce instinct, sau prin ce întâmplare, femeia aceasta, pe care o cunoaște de 24 de ceasuri, intră în viața lui, prin porțile cele mai secrete? Prin ce repetate coincidențe se substituie iubitei pierdute tocmai acolo unde un moment el poate spera că o regăsește?

Își luă capul în mâini și rămase multă vreme fără gânduri.