VII

— LUĂM BILETE PENTRU BRAȘOV, îi strigă Nora de departe când îl văzu coborând din mașină.

Un hamal se oprise să-i ia schiurile din mână, și el era gata să i le dea, când Nora se apropie de el.

— Asta nu. Schiurile le duci singur pe umeri. Cine crezi că o să ți le poarte pe munte?

Îl ajută să-și fixeze rucsacul și îi arătă cum să poarte schiurile pe un umăr și bastoanele pe celălalt, cu vârfurile încrucișate la spate.

— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe, spre Făgăraș sau Bihor. E mai bine să nu hotărâm dinainte. Vom vedea pe drum.

El o asculta fără împotrivire, dar și fără aprobare. „Nici nu mi-a spus bună seara”, se gândi Nora. Era însă hotărâtă să nu țină seama de toanele lui.

— Sacul trebuie să cadă drept sub omoplat, nu să atârne pe șolduri.

Cum îi potrivea curelele rucsacului pe umeri, îi întâlni, fără să vrea, privirea rece, aproape ostilă, cu care se supunea sfaturilor ei.

„Ce privire de elev îndărătnic!” își zise Nora. Cunoștea din clasele de băieți această privire de rezistență, care se ridica uneori din bănci, spre ea, ca o sfidare. „Să avem răbdare”, îi șoptea vocea ei de profesoară. „Vom îndupleca această frunte de rebel.” Și se simți pentru prima oară sigură de ea lângă acest bărbat tăcut.

Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de schiori se grăbeau spre peronul trenului de Brașov. Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, schiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.

La celălalt capăt al peronului, lângă locomotivă, erau două vagoane de clasa treia, rezervate pentru schiori. „Nu e loc pentru civili”, îi spunea de pe scară un băiat în tunică albastră unui domn cu palton și pălărie, care încerca să se urce. Paul auzi vorba, în tăcere, și zâmbi. Avea dreptate băiatul: cele două vagoane semănau într-adevăr cu un tren militar. Fete și băieți îmbrăcați în aceleași haine, ca într-o uniformă, păreau o trupă tânără care pleca în manevre.

Pe scara ultimului vagon, o fată se oprise să-și aprindă o țigară. Pentru prima oară, gestul i se părea lui Paul lipsit de feminitate. Era un gest scurt, grăbit, soldățesc.

— Ne dai voie să trecem, camarade?

Fata ridică surprinsă capul spre el și-l privi la lumina chibritului, pe care-l ținea încă aprins în mână. Apoi izbucniră amândoi în râs. Nora, rămasă puțin în urmă, surâdea de această primă victorie: îl auzea în sfârșit râzând.

Era un tren personal de noapte, semănând mai mult cu un convoi decât cu un tren. Avea zeci de vagoane, care se auzeau tamponându-se unul de altul, până departe, spre vagoanele din urmă, pierdute în întuneric, când trenul se oprea în cine știe ce gară fără nume, ca în plin câmp.

„Unde mergem? Când o să ajungem?” Era mulțumit că nu știe.

Sta singur la fereastră, cu ochii închiși, lăsându-se purtat de zgomotul roților, pe care-l simțea trecând prin el ca o lovitură regulată de puls. Era asurzitor și calmant. Uneori încerca să distingă din acest vacarm o singură lovitură și s-o urmărească cum se transmite prin tampoane de la vagon la vagon, ca un val ce se depărtează.

Deodată, fără tranziție de gânduri, se văzu la București, la un colț de stradă, spunându-și că e târziu și că e timpul să se întoarcă acasă. Se zbătu ca din somn, cu o senzație ascuțită de durere (nu! nu! nu!), și deschise ochii: prin geamul pe jumătate înghețat se zărea câmpul de iarnă și câteva rare umbre albastre, pomi sau case, topindu-se fumurii în noapte.

„Așadar am plecat… așadar am plecat”, își spuse în gând de câteva ori, urmărind cu privirea în întuneric un punct fix, în care i se părea că mai poate desluși ceva din câte rămâneau în urmă.

Nu cunoștea pe nimeni în vagonul acela de schiori, dar avea impresia că-i poate tutui pe toți. Vorbeau tare, se strigau pe nume, își desfăceau mereu rucsacurile, pentru ca să-și arate unul altuia felurite ustensile și provizii.

„Aveți piei de focă?” îl întrebă cineva de lângă el, mângâind talpa lucioasă a schiurilor noi. Paul nu știa ce să răspundă și aruncă o privire încurcată spre Nora. Răspunse ea în locul lui, explicând că nu are prea mare încredere în pieile de focă și că preferă pentru urcuș o ceară aspră. Se încinse o întreagă dezbatere teoretică despre urcuș, la care luau parte toți vecinii din apropiere, apărând cu aprindere opinii diferite.

— E o erezie, da, da, o erezie, striga apărătorul pieilor de focă.

— Să vedeți ce spune Dumeny, îl susținea cu și mai multă îndârjire un băiat foarte tânăr, probabil elev de liceu sau student în anul întâi, și, scotocind prin rucsac, scoase de acolo o carte, pe care o răsfoi nervos, până ce găsi pagina invocată.

„Il n’y a rien qui puisse remplacer, dans une ascension difficile, l’usage des peaux de phoque.

L’incommodite apparente du procede est largernent rachetee par l’assurance et la stabilite acquises.” 12 

Nora ascultă cu surâsul ei răbdător lectura întregii pagini. Singură în acel grup de schiori pasionați, își păstra liniștea și vorbea măsurat, fără agitație,

„E într-adevăr o profesoară”, gândi Paul privind-o. Tot ce spunea era limpede, întrebările le punea clar, privind în ochi pe cel căruia i se adresa. Vorbea fără grabă despre lucruri pe care le cunoștea bine.

Paul se gândi la noaptea lor trecută. „Pe fata asta am avut-o goală în brațele mele.” Îi era totuși cu neputință să-și aducă aminte de trupul ei. Totul părea să se fi petrecut cândva, demult, cu ani în urmă. Se uită atent la buzele ei, pe care le sărutase, și căută în amintire gustul lor uitat.

Nimic nu trăda în ea o amantă. Vorbea mai departe, calmă, cu ceva protector în marea ei liniște, cu o atenție egală pentru fiecare cuvânt.

„Ar putea fi un camarad”, își zise Paul, uitându-se la tunica ei bine închisă, la bocancii grei din picioare.

Îi părea rău de tot ce se întâmplase. Ar fi vrut să poată șterge dintre ei inutila noapte de dragoste, care îi apropiase, dar care îi și despărțea.

Nora îl privea dormind. Se prefăcuse multă vreme că citește, dar acum, când se știa în sfârșit apărată de somnul lui, își ridicase ochii din carte și îl privea.

Trecuseră de Câmpina, poate chiar de Comarnic. Nu mai ardeau în vagon decât luminile albastre de noapte, toată lumea părea că doarme, cu o singură răsuflare regulată. Uneori, de la un vagon din urmă, venea un sunet de harmonică, repede acoperit de zgomotul roților. Nora îl aștepta să revină. „Mai e cineva care veghează în trenul ăsta…” Se simțea în veghea ei ca într-un adăpost.

Paul adormise cu capul lăsat ușor pe spate și rezemat cu tâmpla de fereastră. „Cât e de tânăr și cât pare de obosit!”, își zice Nora. Sub pleoapele închise, îi simte încă acea privire cețoasă din noaptea trecută. Numai zâmbetul amar s-a șters de pe buze, aproape fără urmă. Îi place să privească această gură împăcată, care nu o poate nici mângâia, nici răni.

„Tu ești făcută să fi infirmieră de noapte”, spunea Grig. Nora își aduce aminte de acest cuvânt, care, probabil, trebuia să fie o jignire. „Bietul Grig! Niciodată n-a știut cum să mă jignească.” Adevărul e că Grig nu suferise niciodată obișnuința ei de a-l privi în somn. Se trezea în mijlocul nopții, sub privirea ei atentă, sub ochii ei deschiși mari, fixați asupra lui, și o întreba răstit: „Ce vrei?” Ea răspundea mereu la fel: „Nimic. Vreau să dormi.”

Poate că la fel i-ar răspunde și bărbatului care doarme acum în fața ei și pe care îl privește de atâta timp. „Vreau să dormi. Vreau să uiți. Vreau să dormi.”

La Predeal, cele două vagoane de schiori se goliră pe jumătate. Nora se întrebă dacă n-ar trebui să coboare și ei. Puteau găsi locuri în tabără la Onef sau să meargă mai departe, cu sania, până la Timiș, unde erau atâtea pensiuni deschise. Dar în tabără se temea că el va fi stingherit, iar la Timiș era prea scump. Își numără în gând banii și își aduse aminte că îi datorează lui Paul 282 de lei, pentru biletul ei de tren. „Va trebui să avem socoteli clare.”

În gară, placarde și afișe colorate anunțau pentru zilele de Crăciun concursuri de viteză, slalom și sărituri. Nora văzu în locul acestui Predeal din zori, pustiu, cu străzile goale, încremenit în zăpadă, Predealul monden din zilele de campionat, plin de automobile, de toalete și de cunoscuți, Predealul care începea să semene cu un cazinou, cu un dancing, cu o sală de recepție.

De la fereastra vagonului, își roti privirea înapoi spre creasta Omului, pierdută în nori, ca într-o imensă avalanșă de zăpadă, și căută prin neguri punctul depărtat unde știa că trebuie să fie cabana.

Acolo ar fi vrut să urce sau poate în partea cealaltă, mai jos, spre Ialomicioara, spre Bolboci. Dar pe oriunde ar fi pornit, prin Bușteni sau prin Sinaia, drumul ar fi trebuit făcut în grup mare și cu echipament serios. Se uită zâmbind la schiurile lui Paul, noi, cu lacul intact, cu legăturile de oțel strălucitor, fără nicio zgârietură, fără nicio pată de rugină. Ce ar fi făcut cu ele pe Piatra Arsă?

Intre timp, trenul pornise mai departe. Câțiva schiori se pregăteau să coboare la Timișul-de-Jos. „Urcați pe Piatra Mare?”, îi întrebă Nora. Cunoștea drumul și, din câte ținea minte, era foarte ușor. Îl făcuse în 1929, în vară, după ultimul ei examen de facultate, și dormise acolo într-un fel de șură de lemn, cu zeci de paturi aliniate pe două etaje.

— E o cabană nouă acum, îi spuse cineva.

— Dar nu cred să fie teren de schi, observă Nora. Piatra Mare e mai mult un munte de vară. Aș vrea un loc mai larg, mai deschis.

„Și mai depărtat”, adăugă în gând.

Începea să se lumineze de zi și ar fi vrut ca ziua aceasta care începea să-i găsească departe, cât mai departe.

Ferestrele deveneau albastre, fumurii. Ieșeau din noapte ca dintr-un lung tunel.