III

Lucrurile au mers foarte bine, cât timp am avut bani. Vreo patru luni. Îmi rămăsese din vremurile bune, un cont în bancă de aproape 30 mii de franci. Destul pentru a nu-mi fi pus din capul locului, probleme prea grave. Deocamdată aveam cu ce trăi – și dincolo de asta, fără să fi fost boem din fire, nu mă mai interesa nimic.

Din aceste prime luni ale iubirii mele cu Arabela nu am aproape deloc amintiri. Văd o Arabelă cuminte, monotonă și casnică, lăsându-mă să umblu ziua pe unde voiam, așteptându-mă acasă, docilă, făcându-se mică la brațul meu, când ieșeam în lume, destinzându-se noaptea în pat, ca o pisică albă și mormăitoare, când era foarte frig afară, foarte cald în casă și mă apropiam de ea să o sărut.

Uitasem că am o meserie, uitasem că ar fi trebuit să lucrez și redevenisem într-un fel, studentul dezordonat din alte vremuri, care își lăsa în anul întâi lecțiile de anatomie, pentru concertele Colonne. De astă dată îmi găsisem altă ocupație: mă plimbam dimineața la Luvru, iar după masă, citeam la Biblioteca Națională, totdeauna la același fotoliu – 118 – și sub aceeași lampă cu glob verde, Viețile Pictorilor de Vassari.

Îi eram recunoscător Arabelei de a mă fi scos fără voia ei de pe drumul unui destin rezonabil și de a fi făcut din domnul serios pe care îl cunoscuse în acea seară trecută de noiembrie, un ins care uită că e doctor expert diplomat pentru a redeveni ceea ce el voise să fie totdeauna: un om tânăr.

Vara am plecat la Talloires, unde am rămas într-o pensiune foarte ieftină, dar cu aparențe de mondenitate (ceea ce flata gustul burghez al Arabelei) și am jucat acolo cu bună voie rolul „tânărului menaj fericit“, într-o societate de oameni cumsecade și bârfitori. Ce strălucitoare de orgoliu era Arabela în mijlocul prietenelor ei din pensiune, toate soții de treabă, și cât de bine îi ședea de astă dată aerul de „femeie măritată“, ei care plimbase atâția ani printr-o lume dubioasă și agitată, o frunte de logodnică. Eram cu adevărat mulțumit de a-i fi dat femeii aceleia singura voluptate, pentru care probabil fusese sortită: iluzia amorului legitim. Și mă bucuram văzând cum Arabela își pierde cu încetul dunga de îndoială – poate de panică – ce îi umbrea uneori, mai demult, surâsul.

Aceste luni idilice, s-au terminat brutal odată cu întoarcerea la Paris, când făcând socoteala banilor ce îmi mai rămâneau, am găsit un rest de 6000 de franci.

— Trebuie să fac ceva, i-am spus Arabelei și am ridicat încurcat din umeri.

— Trebuie să facem ceva, a corectat ea.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o bine dispusă fără exagerare ce e drept (căci lucrurile erau destul de serios încurcate) dar în orice caz foarte curajoasă și mai ales decisă asupra ceea ce urma să facem.

— Ascultă, Ștefan, 6000 de franci sunt bani foarte mulți. Tu n-ai cum să știi asta. Ne vor ajunge cel puțin cinci luni de aici încolo. I-am spus adineauri portarului că de la 15 poate să dispună de apartament. O să ne mutăm în alt cartier, de preferință pe malul stâng, spre Porte d’Orléans sau Porte de Versailles. Sunt camere ieftine pe acolo și cu 150–200 de franci, cu siguranță găsim una bună, chiar dacă o fi cu un etaj mai sus. O să mâncăm seara acasă, mă îngrijesc eu de asta. Ziua la un restaurant mai mic, se mănâncă foarte curat, ai să vezi. O să stăm mai mult pe acasă și când o să ieșim – ei bine când o să ieșim, mi se pare că există și o clasă a doua la metro – nu?

— Ei pentru 45 de centime.

— N-ai dreptul să vorbești așa: habar n-ai ce însemnează 45 de centime. A – și să nu uit; încearcă să fumezi gauloise: sunt mai ieftine și mai gustoase.

— Mizeria care va să zică... am reflectat cu un oftat într-adins exagerat, ca să ascund reala mea îngrijorare.

— Nu mizeria. Certitudinea. Pentru cinci luni, numai, dar, oricum certitudinea. Pe urmă... ei, pe urmă o să vedem.

Redevenea Arabela scrutătoare și stăpână, pe care o văzusem, în prima seară, în cabina ei de la Medrano, trecându-și în revistă partenerii și împărțindu-le scurte porunci, pe care ei le primeau cu supunere.

În zece zile eram mutați. Arabela aranjase totul – tratative, aconturi, certuri, plictiseli – în timp ce eu, după câteva zile de panică („ce e de făcut?... ce e de făcut?“) îmi reluasem rătăcirile metodice prin mahalalele pariziene, cu rare opriri în galeriile de tablouri sau în librării, de unde seara mă întorceam ostenit, dar cu sentimentul nespus de calm, că este cineva care să cugete pentru mine la „greutățile vieții“ – cum zicea cu gravitate Arabela, când se întâmpla să discutăm serios între noi.

Noua noastră reședință, era o cameră mică, la etajul al 6-lea – ultimul – într-un corp de case negre, cu zidurile lepros tencuite, într-o curte imensă, cu ierburi neîngrijite și cu foarte mulți copii. Undeva pe lângă Porte de Versailles. Nu-mi aduc aminte să fi fost o singură zi, în care să nu fi văzut pe la ferestre rufe ude întinse la un soare mai mult presupus, căci nu se vedea niciodată, printre streșinile unite. Se auzea în fiecare zi, la același ceas, un fonograf cu discuri vechi – voce răgușită, încăpățânată care nu știu la ce etaj anume se ascundea, căci n-am izbutit niciodată să o localizez. Până la noi sus, urcam o scară complicată și mă opream de vreo cinci ori, la diferite uși, pe care citeam aceleași cărți de vizită boeme: Alexandre Merenski, artiste – peintre, Theodor van Haas – ténor, Marcel Charde – paysagiste... Numai pictori, poeți și cântăreți – societate dubioasă, care trăgea a sărăcie și în mijlocul căreia mă simțeam străin, eu care nu avusesem niciodată nimic comun cu arta și care, în afara unui gust destul de relativ pentru cărți, nu-mi recunoșteam niciun fel de chemare.

Totuși... Cum uitam de cartier și de vecini, de zidurile multicolore ale casei, de curtea pavoazată cu izmene ude fâlfâind în vânt, la ferestre, de scara tapetată cu igrasie și cărți de vizită artistice, cum uitam de toate acestea și de totul, când deschideam ușa, să intru în camera noastră de la al 6-lea, cameră din care geniul casnic al Arabelei, făcuse un cadru de ordine strictă și de grație ușoară, de la culoarea de lemn dat la rindea a mobilelor, până la florile reci de iarnă care n-au lipsit niciodată de la masa noastră, nici în zilele când n-au fost bani de pâine! Ar trebui să râd în amintire de frumusețea prea onestă a camerei aceleia, prezidată de șorțul alb de gospodină, pe care Arabela îl purta cu vagă mândrie – dar dacă nu râd, este întâi pentru că am fost totdeauna un ins lipsit de gust și în al doilea rând pentru că acolo, în camera aceea, a rămas ceva de care nu se râde.

Ne-am făcut repede cunoscuți în cartier. Arabela s-a interesat în primul rând de furnizorii ei, contând pe vremuri mai grele. I-a cultivat cu îndărătnicie și amabilitate. Se avea foarte bine cu vânzătoarea de la lăptăria Maggi din colț, îl saluta amical pe măcelar, se interesa de copiii brutarului, care erau mereu bolnavi și pentru care Arabela cunoștea leacuri diverse. Datorită acestor relații atât de utile, ne câștigaserăm oarecare prestigiu prin vecini și țin minte că Arabela fusese aproape mândră, într-o zi, când aflase, cu o săptămână mai devreme, printr-o confidență a brutarului, că pâinea se va ieftini de la 2,40 la 2,35. Nu mai țin minte, dacă nu m-am simțit și eu măgulit de întâmplarea asta, care oricum, făcea din noi, în oarecare măsură, un fel de notabilități ale cartierului.

Când treceam seara, dinspre squarul Vaugirard spre casă, la braț de obicei, pentru că ne iubeam și pentru că ne era frig, amicii noștri ne surâdeau din prăvăliile lor respective și nu o dată am auzit în urma noastră, șoptindu-se complice: voila le jeune menage du sixieme qui passe. Tânărul menaj de la al 6-lea eram noi și porecla asta, dacă mie nu-mi displăcea, pe Arabela o fericea de-a dreptul, pentru tot ce era respectabil în situația noastră.

Ne opream în drum să târguim, pentru masa de seară și admiram știința ei de a inventa, de fiecare dată, cu bani puțini și cu mâncăruri slab variate, o masă nouă și o mică surpriză. Am încercat de multe ori de atunci să-mi organizez un prânz asemănător acelora și n-am izbutit, ceea ce – oricât ar părea de copilăros – mă dezolează. Mi se întâmplă uneori să mă gândesc la Paris, să visez o reîntoarcere acolo, să mă revăd pe străzile acelea pe care le iubesc atâta, încât amintirea lor mă emoționează ca amintirea unor oameni, dar trebuie să mărturisesc această prostie, că primul lucru pe care m-aș bucura să-l fac acolo, ar fi să intru într-o charcuterie și să cer de 1 franc și 25 de centime, un sfert de „celeri remoulade“. Aici, în România, am explicat tuturor gazdelor mele, formula mâncării ăsteia, dar cu toate experiențele făcute, țelina cu sos de muștar, care mi se servea, nu era nici pe departe acel „celeri remoulade“ picant, aromat și stimulator, care făcea bucuria dineurilor noastre, din Rue d’Alezia, de la al 6-lea etaj, într-o cameră scundă, sub privirea Arabelei, înțelegătoare a tuturor lăcomiilor, cu atât mai mult când ele erau atât de nevinovate și de ieftine.

Ea, care după știința mea nu avea niciun soi de vanitate, primind altă dată complimentele care i se făceau la circ, cu o ridicare obosită din umeri, primind mai târziu, când ajunsese la glorie, criticile entuziaste, cu nu știu ce zâmbet de nedumerire, ei bine ea, atât de indiferentă și de simplă, se roșea copilărește de mândrie, când îi spuneam că o mâncare îmi place sau că un sos e reușit. În serile acelea mă iubea îndoit și când ne culcam o simțeam mai înfiorată și mai recunoscătoare, decât o știam obișnuit, după temperamentul ei de fată tânără, sănătoasă și potolită. Erau voluptățile ei intime de stăpână a casei, biata casă ce se ținea greu pe picioare, din resturile unor bani ce se sfârșeau, în ciuda celor mai strânse socoteli. Lăsasem cu totul în mâinile Arabelei conturile și nu mai aveam în buzunar decât gologanii pe care mi-i dădea pentru țigări, căci chiar când se întâmpla să găsesc bani – un împrumut, o carte vândută, un ceas amanetat... – îi dădeam tot ei, care cu sânge rece lupta cu sărăcia, datoriile și furnizorii, biruindu-le din ce în ce mai greu.

Nu era nimic mai dificil de dus decât neplata chiriei și dacă despre zilele de foame, despre marșurile forțate pe jos, din cauza lipsei de tichete pentru autobuz, dacă despre hainele roase îmi aduc astăzi aminte cu oarecare nostalgie, când mă gândesc la cei 175 de franci lunar, pe care nu aveam să-i plătim proprietarului, tresar de spaimă și îmi pare rău că nu pot să uit definitiv capitolul ăsta. Diminețile de iarnă, când trebuia să coborâm scările tiptil nu cumva să ne surprindă cineva dezertând! Nopțile târzii, când făceam pe trotuar ocolul casei, până după 12, așteptând să se stingă lumina în loja portarului, ca să putem urca, lipiți de perete și cu respirația tăiată, șase etaje – unul, încă unul, încă unul – tremurând la gândul că dintr-un moment într-altul, cineva ne-ar putea striga din urmă și întoarce din drumul nostru către salvare. Salvarea era ușa din susul scării, ușă pe care o trânteam după noi cu un oftat de ușurare, închizând-o cu cheia de două ori și rezemându-ne de ea ca de poarta unei cetăți foarte greu cucerită.

Începea atunci o noapte lungă, plină de uitare și de pace, în care ne înfundam cu nădejdea că nu se va sfârși și ne cuprindeam unul pe altul într-o îmbrățișare înceată pe care o gradam voluptuos de la sărutare la spasm, până ce somnul venea să acopere oboseala noastră de sărăcie și amor.

Capul Arabelei îmi cădea atunci greu pe umăr. Îmi plăcea să-i privesc în întuneric reflexele de cărbune ale părului.