IV

Eram încă în plină iarnă, când a trebuit să ne gândim serios la o soluție – eu alarmat și ineficace, Arabela calmă și practică.

— E posibil să vin mai târziu astă seară, mi-a spus într-o zi. Așteaptă-mă în squar, peste drum de poștă, între 7 și 8. Să vedem...

S-a întors seara cu ceva mizer și nesigur: un angajament de acrobată, într-un fel de teatru-cabaret, la periferie. Douăzeci și doi de franci seral.

— Bine, Arabela, vrei să reîncepi asta?

— Nu vreau să reîncep nimic. Și mai puțin decât orice, „asta“. Vreau să ne plătim chiria.

Se întorcea spre „asta“, fără dezgust și fără revoltă, cu simpla conștiință că trebuie să lucreze și să câștige. Nu existau pentru ea probleme și ezitări.

— Trebuie, ce vrei?

Pe exact această socoteală simplă, avea să se sprijine o lună mai târziu, cerându-mi să viu și eu la teatru, să fac cu ea un duet.

Sunt lucruri de acestea abominabile, care spuse cu un ton simplu ca al Arabelei, devin absolut firești, încât, deși în principiu îți dai seama de enormitatea lor, în fapt le accepți fără replică.

— Știi, de săptămâna viitoare se schimbă programul. Eu termin cu acrobația și intru în dans. Un dans apaș. Trebuie unul cu acordeon și tu parcă știi să cânți la pian.

Am primit. Dacă aș sta să explic cuiva care mă cunoaște, acceptarea asta, nu aș spune decât prostii și n-ar înțelege cu siguranță nimic. Am primit.

O, serile din Montrouge, în cabaretul acela – jumătate teatru, jumătate bal – unde îmi desfăceam acordeonul cu tonuri tulburi, urmărind dansul Arabelei, comic prin neîndemânare (căci nu fusese niciodată dansatoare) dar elegant prin înălțarea instinctivă a trupului ei, care știa să asculte frumos o melodie! Afară era viața cealaltă, din care plecasem ca un zănatec, și în care mă puteam întoarce oricând, cu prețul unui mic efort – dar sentimentul evadării mele voluntare mă făcea să iubesc înzecit soarta pe care o întâlnisem, între mesele acelea cu consumatori entuziaști și între paharele lungi cu mentă verde. Hotărât, îmi plăcea noua mea carieră și uneori când aveam succes și mi se cerea să repet un cântec, acompaniat de vocile tuturor băutorilor din local, aveam o ușoară tresărire de orgoliu, care vestea probabil în mine ivirea cabotinului.

De acolo am trecut mai departe, prin cinematografe de cartier sau baluri musette și ne-am schimbat de câteva ori „genul“ după exigențele programului, astăzi servindu-i Arabelei de spicher la un număr de acrobație ușoară, mâine acompaniindu-i la pian un dans sau, la nevoie, făcând cu ea câțiva pași, când dansul cerea neapărat un partener.

Nimerisem o stagiune admirabilă, în anul acela în care, pe bulevard, se introduceau primele instalații de film sonor, iar cinematografele „mute“ din cartier, alarmate de concurența noii invenții, încercau să-și rețină publicul, cu „atracții în afară de program“ (cum scria pe afiș). A fost atunci o afluență enormă de „oameni șerpi“, „femei sirene“, „diseuri“, acrobați și imitatori între care ne găsiserăm și noi un loc bun, căci cererea era mare și programele se schimbau des, ceea ce ne silea să facem adevărate turnee pe la porțile Parisului, din mahala în mahala, fără să depășim niciodată un cerc interior care trecea la sud pe la Denfert-Rocherau, iar la nord pe la Batignolles. N-aș fi crezut că vom trece vreodată peste aceste hotare de foburg, dincolo, în centrul Parisului, unde firmele luminoase și afișele în culori străluceau depărtat, inaccesibile.

Totuși, foarte curând, s-a întâmplat să cunosc un tânăr poet și pederast, cu bune relații prin lumea localurilor de noapte, și băiatul acesta care o văzuse pe Arabela dansând, s-a aprins de entuziasm pentru arta ei și s-a jurat să o lanseze. Era neserios desigur și eu care în toate istoriile acestea păstram destul simț critic și știam bine că dansul iubitei mele nu prețuia mare lucru, am primit aceste făgăduieli de glorie cu suficientă moderație. Nu e mai puțin adevărat că am trecut realmente, mulțumită lui, în program la Bobino, cabaret cu renume popular în Montparnasse și că astfel am dansat cu Arabela, timp de două săptămâni în plină Rue de la Gaite, fără să ne remarce niciun cronicar desigur, dar câștigând câteva fabuloase sute de franci.

Ne-am mutat desigur din mansarda de la al 6-lea, fără să ne părăsim însă cartierul, care ne devenise într-un fel indispensabil, Arabelei pentru relațiile onorabile pe care și le făcuse acolo, mie pentru culorile locului și pentru armonia surdă a zgomotelor de mahala, cu care mă împrietenisem într-atât, încât nicăieri n-aș fi citit sau gândit mai bine, decât în acea avalanșe de sunete – un oblon de prăvălie ridicându-se cu un lung uruit zimțat, un șuierat de fabrică, un cântec pierdut de armonică, o înjurătură cutremurătoare urcând din stradă, unde s-au încăierat doi șofeuri.

Place de la Convention! Uneori, seara, când mi-e greu să adorm, mă închipui rătăcind cu mâinile în buzunare și cu pardesiul desfăcut, din mijlocul pieței ăsteia spre Porte de Versailles și o iau încet în sus, întâi pe trotuarul din dreapta, pe urmă pe cel din stânga, oprindu-mă cu luare aminte în fața fiecărei prăvălii, ca să-i revăd amănunțit, firma, vitrina cu mărfuri ieftine și somptuoase, geamurile aburite... Mirosea a cartofi fierți, a scoică, a carne de curând tăiată, a banane... Era în jurul meu un desfrâu de mărfuri aruncate la întâmplare, stambă, pește, portocale, nasturi și bretele, unt, ouă, conserve. Și glasurile care se loveau în văzduh și luminile care se salutau de la un trotuar la altul... Revăd fețele cunoscute ale oamenilor de acolo, bătrâna surâzătoare din pragul hotelului Mesidor, tânăra vânzătoare de artișouri din colțul străzii Blomet, negustorul de sticlărie de peste drum, care semăna cu Napoleon al 3-lea și care, pentru motivul că autobuzul X se oprea drept în fața prăvăliei lui, căpătase maniere de șef de gară...

Și o văd pe Arabela coborând de sus, dinspre Rue de la Croix Nivert unde locuiam noi, în impermeabilul ei scurt, strecurându-se grăbită printre trecători, dar oprindu-se îndelung la ușa unei prăvălii, ca să cumpere un cap de ață, privind cu o uluială de copil vitrinele mai mari și numărându-și în gând banii care îi rămâneau în buzunar, trecând mai departe să târguiască o sticlă de vin de la Primistere unde se dădeau bonuri de premii, pe care ea le colecta cu seriozitate, în nădejdea să câștige într-o zi serviciul de masă „pentru 12 persoane“ fotografiat în galantar. Asta nu numai în zilele grele, când ne luptam cu chiria neplătită și cu tichetele ultime de autobuz, ci și mai târziu când câștigaserăm oarecari bani și făcuserăm din noul nostru apartament din Croix Nivert o casă plăcută. Arabela a refuzat cu încăpățânare să se conformeze situației noastre de artiști, care au jucat odată la Bobino și deși în urma acestui eveniment, cunoscuserăm o seamă de „tipi bine“ care ne frecventau, ea vroia să rămână mai departe o gospodină, exagerând uneori cu ostentație grijile ei menajere.

Foarte greu de definit genul noilor noștri prieteni. Vagi pictori, vagi poeți, vagi critici – toți tineri și dezabuzați, culeși din cafenelele din Montparnasse la ore târzii de noapte, unii invertiți, alții numai snobi (de un snobism al desfrâului, pe care îi afișau violent) alții în sfârșit, cei mai puțini, băieți de treabă, dar leneși și deocamdată fără ocupație. Nu-mi puteam da seama exact de situația lor, deși aproape toți pictau, scriau sau făceau teatru, unii dintre ei vorbindu-mi precis despre relațiile lor literare (arătându-mi la nevoie o scrisoare autografă a lui Cocteau) sau despre succesele lor de mai demult – pentru dovedirea cărora aduceau un afiș vechi sau câteva rânduri elogioase publicate cu câțiva ani în urmă, în Nouvelles Littéraires. Mă interesau pentru pitorescul lor, pentru agitația pe care o aduceau în cele două camere ale noastre, unde altfel n-ar fi domnit decât dispoziția Arabelei egală și potolită ca un foc sub cenușă. Dacă aveau talent, dacă erau chemați să facă ceva în artă – nu știu. Poate da. Nu mă pricep la asta, dar nu m-aș mira ca între timp unul-doi dintre ei să fi ajuns departe și dacă aici unde sunt acum, aș mai citi ziare străine, poate că aș afla vești bune despre ei.

Spre noi, îi adusese un gust naiv de frondă, căci era cu siguranță revoluționar să disprețuiești, ca ei, spectacolele Operei Mari, ca să admiri în schimb o dansatoare de bal popular, de la porțile Parisului. Nu scrisese unul dintre ei, într-o foaie de avangardă – una din acele foi incendiare, care sunt citite de exact 17 oameni, dispuși să răstoarne pământul – nu scrisese că Wagner tot ar trebui ars și Bruno Walter (care dirija atunci la Operă, Maeștrii Cântăreți) expulzat, pentru ca în locul lui și al lui Wagner să vină iubita mea Arabela? Aceeași Arabelă care de altfel nu-i putea suferi pe niciunul, fiindcă ei nu-i plăceau decât oameni cumsecade și așezați, detestând fără iertare tot ce era aventuros, boem și „artist“. Fata asta care venea dintr-o lume de circ, după o copilărie dubioasă și după rătăciri nesfârșite prin toate târgurile, fata asta mai degrabă facilă, decât virtuoasă, căci cel puțin mie îmi cedase din prima seară, fără a fi așteptat să insist, avea o aversiune burgheză pentru tot ce nu era legitim și curat. Suferea în societatea pederaștilor și a lesbienelor care abundau prin culisele barurilor unde jucam și era îngrozită de moravurile amicilor noștri recenți, între care trecea cu o încruntare castă, vindicativă.

Într-o seară, după un lung dineu cu scoici și vin alb, în atelierul unui pictor tânăr, unde ne întâlniserăm întâmplător cu o bandă de fete zăpăcite și de băieți amețiți, am fost duși cu de-a sila în automobilul unui amic, spre Bois de Boulogne, să asistăm la o „partouză“. Nici eu nici Arabela nu cunoșteam decât din auzite și foarte vag înțelesul termenului ăstuia, știind doar că era vorba de anumite rituri sexuale, ce se săvârșeau în comun, la Bois, în aleile cele mai întunecate.

Experiența a început misterios, cu câteva schimburi de semnale luminoase, de la automobil la automobil, stingându-se și aprinzându-se brusc farurile. Ni s-a explicat că acesta era semnul de recunoaștere, între inițiați. Un lung șir de limuzine înainta cu farurile stinse, spre centrul pădurii și uneori din acest șir se desprindeau două-trei automobile, care după semnele de rigoare, coteau la dreapta sau la stânga împerecheate. Se pare că prima condiție a unei „partouze“ reușite, era ca partenerii să nu se cunoască: bărbații își schimbau locurile, trecând de la o mașină la alta, și schimbându-și astfel odată cu locurile, femeile. Pe întuneric, cu luminile stinse, cu perdelele lăsate, fără niciun fel de prezentare, fără să se vadă, aproape fără să-și vorbească, se iubeau ațâțați de misterul acesta ieftin al întunericului și al necunoscutului.

Lucrul până atunci mi se păruse legendar. Dar aveam acum înainte această defilare de trăsuri misterioase, urmăream prin portieră apelurile farurilor, vedeam strecurându-se în noapte, umbrele celor care se înțeleseseră. Spectacolul era de o ascuțime care deștepta tot ce era în mine curiozitate, anulându-mi, mărturisesc, orice fel de rezervă morală. Nu, nu era dezgustător. Era numai pasionant. Trebuia să aibă cineva lipsa de imaginație a Arabelei, onestitatea ei primară, pentru ca să se revolte acolo, în numele bunei cuviințe. Se atârnase de brațul meu și țipa în gura mare că refuză să asiste la asemenea porcării (da, a spus porcării spre rușinea mea și jena oamenilor de gust care ne însoțeau). Între timp însă, amicii noștri ochiseră o limuzină albastră și acum o urmăream în goană, ca să se depărteze de aleea aceea prea frecventată, în căutarea unui colț mai prielnic primelor tratative. Era o cursă la care participam cu o sinceră palpitare, uluit de simplicitatea aventurii și așteptându-i cu respirația tăiată deznodământul – dar Arabela nu contenea să se zbată în brațele mele, țipând că vrea acasă și amenințând că dacă nu oprim, sparge geamurile.

— Sunteți niște porci, înțelegeți? niște porci. Și tu, și tu odată cu ei! De ce nu opriți? Vreau să opriți! Bandiți ce sunteți. Am să vă reclam la poliție. Dă-mi un creion să le iau numărul. Dă-mi un creion, îți spun!

Și-a deschis poșeta, a scos de acolo un plic și pentru că nu avea creion, a luat rujul de buze cu care a scris pe plic, cu degetele tremurând, numărul mașinii care gonea înaintea noastră, în cinci cifre mari, copilăroase, cu o dungă groasă de roșu aprins. Era în gestul ăsta al ei de panică, ceva care mărea tensiunea aventurii noastre și în momentul acela m-am simțit în plin roman detectiv.

Atunci un șuierat lung de alarmă a venit de undeva dinaintea noastră. Un șuierat și un strigăt parcă. Am stopat brusc. A urmat un moment de tăcere încordată, în care nimeni n-a mișcat, toți căutând cu urechea ațintită spre noapte. Era ca o oprire neașteptată a unui tren, noaptea, în mijlocul câmpiei, pe un pod. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, nimeni nu îndrăznește să bănuiască. O ciocnire? O catastrofă? O amenințare? Nu se aude decât departe gâfâitul mecanic al locomotivei...

Pe urmă s-au desprins în jurul nostru umbre și voci. Alergau câțiva bărbați înainte să vadă ce s-a întâmplat. Se auzeau dincolo de portierele închise ale automobilelor, șoapte de femei alarmate. Am coborât. Ploua mărunt, liniștitor. Departe se vedeau îngrămădindu-se lumini agitate. Arabela m-a urmat, pășind alături de mine, fără un cuvânt. Ne-am făcut loc printre mașinile oprite în jurul nostru și am auzit, de câteva ori, dinăuntrul lor, lungi suspine ce sfârșeau probabil în îmbrățișări, pe care alarma nu le întrerupsese. Simțeam în aerul rece al acelei nopți de martie, un insuportabil miros de alcov, parfum sau sânge nu știu bine.

La vreo sută de pași depărtare, se făcuse un cerc larg de care ne-am apropiat cu teamă. Fusese un accident. O ghicisem după șoaptele oamenilor strânși, după depărtarea lor respectuoasă de ceva care se afla în centru și care abia când ne-am apropiat bine, am văzut că era un rănit. Se uitau cu toți la el, de la distanță, intimidați și niciunul nu cuteza să se apropie. Era un copil de 16 ani, care trecuse acolo cu bicicleta și fusese strivit de un automobil în plină goană, fără faruri.

Arabela și-a făcut loc între ei, și a pășit înainte, singură între atâția inși. O buclă din părul ei negru îi căzuse pe frunte și nu a avut nici grija de a o îndepărta, atât era de atentă și gravă. A îngenuncheat lângă rănit și l-a privit lung, fără să tresară. Și-a suflecat pe urmă mânecile, a căutat o batistă curată și a cerut apă. Cineva s-a grăbit să-i aducă, nu știu de unde, poate din carburatorul unei mașini.

A ridicat capul rănitului și i l-a proptit de genunchiul ei. Se vedea sub lumina farurilor o țeastă crăpată și o șuviță de păr însângerat. O femeie de lângă mine a țipat atunci isteric. Purta o rochie elegantă și boțită și se vedea după obrajii ei aprinși și după respirația ei agitată, că accidentul o surprinsese în mijlocul unui spasm. Arabela a privit-o lung, sever, – o privire pe care n-aș fi suportat-o cred, dacă mi-ar fi fost îndreptată.

Nu mai era nimic de făcut. Văzusem din capul locului că băiatul trântit acolo pe pământul ud, era mort. Din vechile mele amintiri medicale, atâta lucru mai știam. De altfel, sosiseră între timp agenții. Am luat-o pe Arabela de braț și am rupt-o de acolo. Am mers amândoi pe jos multă vreme, fără să ne vorbim și îi eram recunoscător ploii aceleia care cădea foșnitoare în jur, ajutându-ne să nu ne gândim la nimic și mai ales să nu ne gândim la noi. Mai încolo, departe, am dat peste un taxi rătăcit, care ne-a dus acasă în jumătate de ceas, timp în care Arabela a stat nemișcată într-un colț, absentă cu desăvârșire.

Dar când ne-am regăsit în camera noastră, s-a trântit îmbrăcată cum era pe pat și a plâns despletit, cu sughițuri, copilărește, plâns zguduit care trebuia să răscumpere totul, pentru iertarea acelei nopți.