III

La București am revenit târziu, pe la sfârșitul lui septembrie, când am găsit lumea de mult întoarsă din vilegiatură și pomii, la șosea, îngălbeniți.

Tot atunci te-am cunoscut pe dumneata, care tocmai te întorceai de la Paris, după nu mai știu ce studii medicale, despre care Andrei îmi vorbise cu scepticism („Ștefan Valeriu ăsta n-are să facă niciodată nimic serios“) și poate că ții minte cât de penibil mi-a fost în ziua aceea, în care el te-a strigat pe stradă, ca să mi te prezinte, strălucind de orgoliu și plin de subînțelesuri. Simțeam că aștepta să fie felicitat pentru mine și pentru „succesul“ lui. Simțeam că e încântat de rochia mea, de ochii mei, de uimirea dumitale.

Cât m-am luptat în acel timp să-i temperez entuziasmul și indiscreția. Nu eram prudentă și nu cred să fiu nici acum. Dar mă înspăimântau zvonurile, presupunerile, comentariile, serile de premieră când, trecând prin foyer, simțeam în urma mea o trenă de șoapte, intrările în restaurant, când mă întâmpinau, de la ușă, treizeci de priviri care știau ceva și voiau să știe totul, întrebările delicate, aluziile... Dacă aș fi putut face cunoscut tuturor, printr-o circulară, că sunt metresa lui Andrei, și dacă aș fi fost sigură că asta ar pune capăt curiozității publice, aș fi făcut-o. Mă obosea „atmosfera de senzațional“ care mi se pregătea.

Am încercat să-i explic toate acestea lui Andrei. I-am spus că nu mă jenez de nimeni, dar că ar trebui să-i dăm amorului nostru timpul să-și găsească singur „formula socială“ care îi convenea (nu cred să fi întrebuințat atunci termenul ăsta oribil, dar asta voiam să spun în fond). L-am rugat să lase lucrurile în voia lor, să se descurce singure.

— Ești o burgheză, mi-a spus.

Nu m-am supărat. Într-un fel avea dreptate. Era pe atunci febril, entuziast, amețit de proiecte pentru viitor, pasionat: eu eram calmă, puțin sceptică, lucidă în orice caz și, deși bucuroasă de prietenia mea cu el, obosită totuși de exploziile lui juvenile.

Mai ales țineam la un lucru: să trăim separați. În privința asta nu eram dispusă să fac nicio concesie. A fost pe rând îndrăzneț, autoritar și amenințător, dar eu am fost îndărătnică și era de ajuns.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Mă primești să dorm la tine. Mă oprești la tine la masă. Ieși cu mine în oraș, de ce n-am locui atunci împreună? De ce nu te-ai muta la mine? De ce n-am lua o casă mai mare, pentru amândoi?

Ar fi fost greu să-i răspund și ar fi fost greu să înțeleagă. Nici n-am încercat. Dar am rămas la hotărârea mea.

Eu aveam nevoie de o casă în care să fiu singură și să fiu stăpână: o odaie în care nimeni să nu poată intra fără a bate la ușă, un scrin în care să încui ce vreau, patru pereți între care să mă pot aduna departe de toți și de tot. „Temperament de castelană“ mi-ai spus dumneata odată și n-am știut ce să-ți replic. Nu cred să fie asta. Știu numai că îmi place interiorul meu, că n-am bucurie mai sigură, decât să mă întorc seara în el, că am păstrat foarte limpede noțiunea de „refugiu“ a casei (întoarcerea fiului risipitor este singurul pasagiu în biblie care m-a emoționat vreodată) și că dacă nu m-am lăsat destrămată până astăzi de viață, a fost în bună parte mulțumită odăii ăsteia de unde îți scriu acum. Câte nebunii posibile nu mi-am înfrânat aici, câte gesturi stridente, câte demersuri false... Și de câte ori n-am intrat aici rănită, cu obrazul descompus, cu mâinile căzute de-a lungul trupului, incapabilă să descifrez cine știe ce catastrofă, care mă surprinsese, spunându-mi că totul e sfârșit și înțelegând probabil prin acest „totul“ viața însăși.

O zi mai târziu, sau două, când mă întâlneai pe stradă, râdeam în mine însămi, gândindu-mă pe câte avarii intime se construia calmul meu, pentru care dumneata mă felicitai și de care eu eram mândră, pentru alte motive însă te rog să crezi.

Casa a fost singurul lucru pe care mi l-am păstrat, restul intrând pe încetul, zi cu zi, în stăpânirea lui Andrei, care știa să ceară și să ia cu un adevărat instinct de copil teribil.

Îmi era plăcută apariția lui agitată, felul lui de a suna nervos și răstit, gestul cu care își arunca din prag pălăria, întrebările lui dezordonate, răspunsurile lui scurte, pașii repezi cu care făcea ocolul odăilor, schimbând lucrurile de la locul lor, mirându-se de orice, voind să știe tot, nerăbdător, intolerant și tiran cum era sigur că îi ședea bine să fie.

— Ești impertinent, Andrei.

Îl măguleam. Se simțea dintr-o dată puternic, poruncitor și zâmbea spre mine fără modestie – zâmbet care îmi plăcea nespus, fiindcă eu mă știam reticentă și dezarmată, în timp ce el se dovedea îndrăzneț și prezumțios.

I-am cunoscut din capul locului vanitatea, dar i-am cultivat-o cu bucurie, pentru că era punctul lui cel mai sensibil și pentru că asta, deși îl făcea uneori imposibil, îi dăruia nu știu ce grație aspră de adolescent, care nu cunoaște piedici. Îmi rămânea astfel sentimentul intim că între noi doi, cel mai tare tot eu eram și m-am gândit de multe ori că aproape toate victoriile lui asupra mea, cel puțin la început, au fost la drept vorbind, mici concesii, cu care îl lăsam să plece de la mine, ca să nu fie îmbufnat.

Când anume mi-a devenit Andrei indispensabil, mi-ar fi greu să spun. E probabil că n-a fost un moment precis. Iubirea mea pentru el a crescut sedimentar, lent, din lucruri mici, din obiceiuri, până ce într-o zi m-am trezit prizoniera lui. Multă vreme, m-am crezut liberă, l-am privit detașat și pentru motivul că îl judecam cu răceală, conștientă de toate defectele lui amuzante, aveam naivitatea să mă cred independentă de el și gata să primesc oricând, cu inima ușoară, o despărțire. În niciun caz, n-aș fi înțeles cum bărbatul acela cu furii și fantezii asupritoare, m-ar fi făcut să sufăr, pe mine care îl priveam cu atâta îngăduință și ironie.

Aveam impresia că se joacă cu mine „de-a tirania“ și am acceptat să-i dau replicile de sclavă, cum oamenii mari acceptă să se sperie de un copil, care și-a pus în cap o broboadă și face hu-huu, ca balaurul...

Nu știam cât e de periculos jocul.